POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXX) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 76 ● 12/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
CARTEA A OPTA
în care se va vedea că lumea e mare şi nesfârşită şi că Gough şi Fich n-au parcurs-o în zadar în lung şi în lat, ci au lăsat peste tot urme de minunată dibăcie şi măreţe pilde pentru înţelepţii lumii, care n-au avut apoi decât să adune la un loc această strălucită deşteptăciune, dăruindu-ne-o nouă prin câteva cuvinte, întru uimita noastră admiraţie.
Ce ne spun documentele vremii?
“Nimic nu se transformă, totul se pierde.”
– (Gough, Anticipaţii, capitolul Lumea e mare şi infinită, ediţia definitivă.)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
Masca
“Eu văd că noi toți, câți trăim, nu suntem decât niște imagini sau o umbră ușoară.” –(Sophocle, Aiax, 125 sq.)
Ajuns la fața locului, Finch l-a găsit pe Gough răsturnat pe o targă, cu fața lividă, însă cu un surâs vag în colțul buzelor. Finch fusese vecin cu Gough, dar îl cunoscuse doar din vedere.
Gough a fost un om retras și nimeni nu a putut să dea informații precise despre el. Se știa doar că avusese 32 de ani, că a fost necăsătorit; nu i se găsiră rude apropiate; fusese medic specialist la un spital unde se bucurase de un renume bun. S-a mai aflat că în fiecare vineri seara obișnuia să cineze la o mătușă bătrână, pe care, de altfel, a întreținut-o el. Nu se găsiră scrisori, memorii, jurnale intime sau alte înscrisuri. (E adevărat, însă, că în numeroase cărți din biblioteca sa erau notate pe marginea filelor unele însemnări, însă acestea nu s-au dovedit în măsură să contribuie la bunul mers al anchetei.) Asupra sa, în buzunare, s-au găsit: o pipă, o pungă cu tutun, o trusă străină de manichiură, un ziar, o batistă, portmoneul și port-vizitul, trei chei mici și una mare, un bilet de cinema încă nefolosit, plus numeroase bucăți de hârtie, bilete de autobuz, chibrituri, scobitori și chiar și o agrafă. Pe Finch îl intriga, mai ales, trusa de manichiură, având în vedere că Gough avea unghii mari și supărător de negre pentru un medic.
Gough a fost înjunghiat pe la spate într-un autobuz. Se găsea acolo de cine știe cât timp fără să-l fi observat nimeni. La capătul liniei, șoferul, care-l credea adormit, încercând să-l trezească, îl smuci și Gough alunecă de pe banchetă. Martorii au fost adunați cu trudă, fără să fi fost cineva care să-și fi amintit ceva suspect, în afară de o femeie care pretindea că Gough ar fi oftat adânc când s-a așezat pe locul unde fusese găsit mort. Nici ea nu putea afirma cu precizie dacă victima fusese singură sau nu. La început, a spus că l-a văzut cu un domn, Când a fost întrebată cum arăta domnul, a răspuns că, de fapt, nici nu era vorba despre un domn, ci de doi copii, apoi s-a corectat, susținând că l-ar fi văzut în tovărășia unui militar căruia Gough i-ar fi spus cu o voce stranie: PARDON! Militarul păruse de la început o persoană profund suspectă, pe care n-o va putea uita în veci.
Apoi s-a aflat că dr. Gough fusese membru al unui club de hipism, că adorase muzica lui Wagner – despre care avea în biblioteca sa o literatură însemnată, Semnificativ în acest sens era că sub sticla biroului său era scris cu tuș negru pe o hârtie galbenă: “Wagner a realizat în muzică ceea ce nimeni n-a reușit să facă până la el decât în clipele de dragoste și de agonie”. Sub sticla biroului se mai găseau un calendar, câteva numere corespunzând unor telefoane oficiale și ale unor pacienți mai vechi, o fotografie reprezentându-i pe părinții săi (decedați în război) și una înfățișând o femeie identificată drept o stewardesă – clișeul fiind copiat după o revistă ilustrată.
Pe pereți avea două desene realizate de un schizofrenic de la clinica la care lucra, o mască înfățișându-l pe Wagner și o acuarelă neînsemnată. Într-un sertar fu găsită încă o mască, dar strădaniile experților n-au reușit să-i identifice originalul. Era o ceramică stranie, înfățișând din profil un chip trist, aproape adormit, iar din față trăda o ironie nereținută. Masca se sprijinea pe două mâini ale căror degete aveau unghiile lungi.
Finch a lucrat mult la acest caz: a adunat probe, a găsit nenumărați suspecți, iar, la un moment-dat, a crezut că a dat de firul crimei. Pe urmă, faptele s-au încurcat iarăși, amănuntele nu s-au mai potrivit între ele, totul a devenit brusc ilogic, neclar, misterios. Finch avea 32 de ani, avansase rapid în grad și îi stăteau deschise perspectivele unei cariere strălucite. Atâta doar că acum nu putea rezolva acest caz, caz ce făcea atâta vâlvă și interesa opinia publică – ațâțată de ziare – în cel mai înalt grad.
Finch ședea la biroul său. Era miezul nopții, oră când clădirea dormita în liniște; coridoarele erau pustii. Pe față i se citea oboseala. Biroul era acoperit cu zeci de coli de ipoteze, fapte, ipoteze, nepotriviri și iar ipoteze. Se mai aflau acolo și o mulțime de hârtii boțite, deoarece Finch interzicea să i se arunce însemnările din coș până la rezolvarea definitivă a unui caz. În împrejurări grele, scotea din coș toate notițele aruncate acolo și, uneori, acestea îl ajutau.
Toate faptele, toate lucrurile din jurul lui Gough erau mai mult sau mai puțin logice. Singură, înlănțuirea lor, interacțiunea dintre ele nefirească. Ca să le lege, Finch formulase ipotezele cele mai năstrușnice. Crima nu-și mărturisea mobilul și Finch îl căuta în zadar de săptămâni întregi.
O mulțime de voluntari, pe cât de entuziaști, pe atât de sâcâitori, îl bombardau cu sfaturi, sugestii, ipoteze sau chiar certitudini. Confruntându-le între ele și, apoi, cu propriile concluzii, Finch observă cu surprindere că toate se loveau de sacoul decent și pantalonii blue-jeans, de trusa de manichiură și de unghiile murdare, de viața austeră și totodată frivolă mărturisită de lucrurile rămase de pe urma doctorului Gough. Finch înțelese că doar ceramica neidentificată cu profilul deznădăjduit și fața ironică, cu degetele acelea lungi și sfidător de neîngrijite, cuprindea în ea întregul destin și sfârșit al lui Gough. Şi Finch mai înțelese că numai atunci va rezolva cazul, dacă va reuși să-i smulgă măștii secretul.
Încă în aceeași noapte, Finch fu în vizită în locuința lui Gough. Privită la lumina artificială, ceramica arunca reflexe arămiii. Finch o contemplă îndelung, o desenă, o pipăi și ciocăni cu degetele. Cu ajutorul ceramicii, Finch păși în personalitatea celui care a fost odată Gough. Faptele și lucrurile din jur se înlănțuiau din nou și primiră o formă în același timp deznădăjduită și ironică. În zori, Finch intuise că e pe punctul de a pătrunde un destin. O emoție apropiată de delir puse stăpânire pe el. Mai avea de făcut un pas, un singur pas.
Ieși din baie și se spălă cu apă rece, uitându-se prin ușa deschisă la masca de pe masă.
“Forma aceasta! În forma aceasta se ascunde misterul”, își repeta Finch plină de speranță.
Doar că în lumina zorilor, ceramica deveni culoare pură, pierzându-și contururile.
În timp ce se ștergea cu prosopul, Finch știa că va da, în sfârșit, în această culoare fără formă, de chingile în care se închisese timp de 32 de ani destinul tragic al unui om.
“Culoarea! Culoarea este cheia!” își spuse Finch din nou și se pomeni că vorbește cu voce tare.
Doar că, atunci când s-a apropiat de ea, masca și-a pierdut și culoarea, iar pe masă nu se mai afla nimic.
“Întotdeauna am spus eu că și în nimic se poate ascunde ciudățenia!” raționă Finch și, de atunci, suspectează cu perseverență nimicul, căutându-l pe Gough și – cine știe? – câte alte lucruri. “Nimicul este suspect, căci în nimic toate se ascund.”
POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…
EIGHTH BOOK
in which it will be seen that the world is great and endless, and that Gough and Finch did not travel in vain through it but left everywhere traces of marvelous dexterity and great parables for the wise men of the world, who had then only to gather together this brilliant cleverness, giving it to us in a few words, to our astonished admiration.
What do the documents of the time tell us?
„Nothing changes, everything is lost.”
– (Gough, Anticipations, The World is Great and Infinite chapter, definitive edition.)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
The Mask
„I see that all of us, as many as live, are but images or a faint shadow.” (Sophocles, Ajax, 125 sq.)
Arriving on the scene, Finch found Gough lying on a gurney, his face livid but with a vague smile at the corner of his lips. Finch had been Gough’s neighbor but had known him only by sight.
Gough was a reclusive man, and no one could give specific information about him. All that was known was that he was 32 years old; that he had been unmarried; that no close relatives could be found; that he had been a specialist at a hospital where he had enjoyed a good reputation. It was also discovered that every Friday evening he used to dine at the home of an elderly aunt, whom he had also looked after. No letters, memoirs, diaries or other writings were found. (It is true, however, that there were notes in the margins of many books in his library, but these did not prove to be of any help to the investigation). Found in his pockets were: a pipe, a tobacco pouch, a foreign manicure kit, a newspaper, a handkerchief, his wallet, and purse, three small keys and one large key, an unused cinema ticket, plus numerous pieces of paper, bus tickets, matches, toothpicks and even a paperclip. Finch was especially intrigued by the manicure kit, given that Gough had large and disturbingly black nails for a doctor.
Gough was stabbed in the back on a bus. He’d been there for who knows how long without anyone noticing him. At the end of the line, the driver, who thought he was asleep, tried to wake him up, snatched him and Gough slid out of the seat. Witnesses were painstakingly gathered, with no one remembering anything suspicious except a woman who claimed Gough had sighed deeply as he sat down on the spot where he was found dead. Nor could she say with any certainty whether the victim had been alone or not. At first, she said she saw him with a gentleman, When asked what the gentleman looked like, she replied that it wasn’t actually a gentleman at all, but two children, then corrected herself, claiming she had seen him in the company of a military man to whom Gough had said in a strange voice: PARDON! The soldier had from the start seemed a deeply suspicious person, whom he would never forget.
Then it was revealed that Dr. Gough had been a member of a horse-riding club, that he loved Wagner’s music – about which he had a considerable literature in his library. Significant in this respect was that under the glass of his desk was written in black ink on yellow paper: ‘Wagner achieved in music what no one has ever achieved before him except in moments of love and agony’. Under the glass of the desk there was a calendar, some numbers corresponding to official telephone calls and those of older patients, a photograph of his parents (deceased in the war) and one of a woman identified as a stewardess – the cliché being copied from an illustrated magazine.
On the walls he had two drawings by a schizophrenic from the clinic where he worked, a mask depicting Wagner and an unmarked watercolor. Another mask was found in a drawer, but expert efforts failed to identify its original. It was a strange piece of pottery, depicting a sad, almost sleepy face in profile, and an unrestrained irony in front. The mask rested on two hands whose fingers had long nails.
Finch worked hard on the case: gathering evidence, finding countless suspects, and, at one point, he thought he’d found the thread of the crime. Then the facts got mixed up again, the details didn’t fit together, everything suddenly became illogical, unclear, mysterious. Finch was 32 years old, had risen rapidly through the ranks, and the prospects of a brilliant career were open to him. Only now he couldn’t solve the case that was making such a stir and interested the public – spurred on by the newspapers – to the highest degree.
Finch sat at his desk. It was the middle of the night, an hour when the building slept in silence; the corridors were deserted. Fatigue was visible on his face. The desk was covered with dozens of sheets of hypotheses, facts, assumptions, misconceptions, and more assumptions. There were also a lot of crumpled papers, because Finch forbade the throwing of his notes out of the basket until a case was finally solved. In difficult circumstances, he would pull all the notes thrown in there out of the bin and sometimes they helped him.
All the facts, all the things around Gough were more or less logical. Alone, the chaining of them, the interaction between them unnatural. To connect them, Finch had formulated the most outlandish hypotheses. The murder hadn’t confessed its motive, and Finch had searched in vain for weeks.
A host of volunteers, as enthusiastic as they were annoying, bombarded him with advice, suggestions, hypotheses and even certainties. Comparing them with each other and then with his own conclusions, Finch noted with surprise that they all clashed with the decent jacket and blue-jeans, the manicure kit and dirty fingernails, the austere yet frivolous life confessed by Dr. Gough’s leftovers. Finch understood that only the unidentified pottery with the despairing profile and wry face, with those long, defiantly unkempt fingers, contained Gough’s entire destiny and end. And Finch also understood that it was only then that he would solve the case if he could wrest the mask from its secret.
That same night, Finch visited Gough’s home. The ceramic, viewed by artificial light, cast a silvery glow. Finch contemplated it for a long time, drew it, fingered it and hammered it with his fingers. With the help of the pottery, Finch stepped into the personality of the man Gough once was. The facts and things around him were chained together again and given a form at once despairing and ironic. At dawn, Finch sensed that he was on the verge of a destiny. An emotion close to delirium took hold of him. He had one more step to take, just one step.
He stepped out of the bathroom and washed himself with cold water, looking through the open door at the mask on the table.
„This shape! In this shape lies the mystery,” Finch repeated to himself hopefully.
Except that in the dawn light, the ceramic became pure color, losing its contours.
As she toweled herself off, Finch knew she would finally, in this formless color, throw off the shackles that had bound a man’s tragic destiny for 32 years.
„‘The color! The color is the key!” said Finch to himself again and found himself speaking aloud.
Except that when he approached it, the mask had lost its color and there was nothing left on the table.
„I’ve always said that even in nothingness can be hidden strangeness!” reasoned Finch, and ever since then he has been doggedly suspecting nothingness, searching for Gough and – who knows? – how many other things. „Nothingness is suspect, for in nothingness all is hidden.”
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
