O R I Î N C O T R O (I) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 77 ● 1/2024
De Ion Bogdan Martin
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
ROMAN
De Ion Bogdan Martin
Vacanța de vară. Este, măăă!…
Era una din vacanțele mele cel mai iubite. Adevărul că pe toată durata școlii cel mai mult am iubit vacanțele! Nu, stați puțin! Și nu pentru că nu mi-ar fi plăcut învățatul și cartea, deși, sincer, nici nu m-am omorât chiar așa de tare cu firea, ci pentru că îmi ofereau libertate, nu mai eram constrâns zi de zi la același program dis de dimineață; în clasă, să ridic mâna pentru a spune… că am uitat caietul acasă (!); să răspund și să traduc la germană de 10 plus (!), dar să primesc 8, pentru că nu eram elev de nota 10 la catalog!; să stau cu creta în mână la tablă sau cu tacul exemplificând pe planșă nu știu ce element de pe tabelul lui Mendeleev, așa puteam să mă plimb în voie și să visez… Și să mă visez!
Cât am fost elev, până în clasa a X-a, primele două săptămâni, din vacanța de vară, le petreceam în București, după care îmi luam zborul, la figurat evident, pentru că nu era aeroport la Lehliu-Gară, spre plaiurile însorite și prăfuite ale Bărăganului, în satul Nucetu, unde trăiam „Aventurile lui Huckleberry Finn” în varianta românească, până aproape de 10 septembrie. Toată ziua mă cocoțam prin copaci, dădeam la pește, mă scăldam sau mergeam la furat, cu copiii din sat, în grădina de legume a CAP[1]-ului sau în bostana cu pepeni!!! Se mai întâmpla să fim reperați pentru că, na, ca niște copii zburdalnici ce eram, făceam gălăgie, ne băteam cu legumele și ne amuzam. Unii dintre paznici, oameni fără copii probabil, nu se amuzau deloc și aruncau cu pietre după noi sau ne biciuiau, odată, nefiind atent, unul chiar a pus mâna pe mine, și pentru ce?, pentru două gulii roșii, mari și frumoase! Scârnăvia de paznic, care sigur fura mai mult decât mine, când pleca seara acasă cu traista plină, m-a ridicat în brațele lui de țăran vânjos și puturos, că de-aia se făcuse paznic, nu aveam mai mult de 12 ani, eram în niște pantaloni scurți și un maiou, atât, nu combinezon de protecție sau salopetă de sudură (!) și cască de motociclist!, fiindcă mi-ar fi trebuit, pentru că m-a luat de mâini și de picioare, și m-a aruncat direct într-o tufă imensă de urzici! L-am înjurat în față de toate rudele pe care le avea pe lumea asta, precum și pe cealaltă, iar prostul râdea… ca prostul!!! Trei ore n-am ieșit din gârlă. Eram roșu și umflat peste tot. Adevărul este că vacanțele la țară sunt minunate. Daaa… Unice. Doar pe călcâie am putut să merg până acasă la bunica, reiterând și completând înjurăturile cu rudele lui viitoare, cele de sânge, precum și cele prin alianță!!!
Părinții mei erau divorțați și locuiam doar cu mama, pe o stradă situată, cumva, între Piața Obor și Gara de Est. Îmi plăcea mult să bântui la întâmplare, prin locuri pe unde călcam mai rar, o luam la pas fără nicio coordonată sau idee, călăuzitoare, eram doar eu cu lumea mea, însoțit de nelipsitele țigarete Dunhill și câteva reviste de literatură sau cu un roman. Mă opream în primul părculeț mai retras, îmi aprindeam o țigară, mă feream să nu mă vadă lumea, desfăceam revista… Luceafărul, România Literară, mai erau și altele, dar cel mai adesea eram însoțit de câte o carte… Una de dragoste, de obicei, dar de ceva timp îl descoperisem pe Kafka… Citisem Castelul, iar acum buchiseam Procesul… În Castelul, mai pricepusem câte ceva, dar aici… Căutam să înțeleg… Să desfac ițele acestei povești delirante, cu mintea unui adolescent de 16 ani, să depistez motivul pentru care un om poate fi arestat și urmărit în justiție de o autoritate necunoscută… indescriptibilă, fără ca natura crimei sale să-i fie dezvăluită vreodată! Știam că acest roman nu avea final, cartea a fost publicată în 1925, la un an după moartea lui Franz Kafka. Mă rog, cartea, avea un capitol care conducea spre final, dar… Totul era atât de abstract, un abstract dus dincolo de metafizică, de înțelegerea și explicarea naturii lumii acesteia, cel puțin, așa vedeam eu, sau aceasta era impresia mea de imberb intelectual!
De Ion Bogdan Martin
Procuristul, cum i se spune în carte eroului principal, ceea ce echivalează cu un lucrător al băncii ce are calitatea de împuternicit sau mandatar, este arestat fără veste de către doi agenți neidentificați de la o agenție atipică, poate inexistentă (!), pentru un delict absolut iluzoriu. Inspectorul, cum s-ar zice șeful procuristului amenajează un tribunal ad-hoc în camera domnișoarei Bürstner, vecina lui Josef K., K de la Kafka, de ce nu?!
Deși i se spune că este arestat, Josef K. este lăsat totuși „liber”. Liber între ghilimele, pentru că este o altfel de libertate, una constrânsă de sensuri, parabole și culpe imaginare. Procesul lui are loc numai duminica, pentru ca în restul săptămânii să poată fi util la locul său de muncă, din bancă. Trebuie să spun că „inculpatul” are o legătură amoroasă cu domnișoara Bürstner, în camera căreia se amenajase acel tribunal ad-hoc. De ce acolo?! Un tribunal în… camera conjugală!?!
Deja mă durea capul, toate nebuniile de acolo, incredibilele întâmplări fără sens și noimă dansau într-un vertij amețitor… Pierdusem toată narațiunea și rațiunea, de fapt, nici nu știu dacă realizasem ce se întâmplă, terminasem cartea și nu înțelesesem mai nimic. Un final tâmpit de-a binelea, cum să mai înțeleg!? când Josef K. este luat de către doi indivizi, bineînțeles, pe care nu-i cunoștea, și dus la marginea unui oraș, unde este ucis cu un cuțit, în timpul în care se producea oribila crimă, Josef K. vede un bărbat disperat care se aruncă în gol de la o fereastră. Ca ideee, de ce? Care era sensul acelei imagini descrise? La ce a servit romanului? Cultului apocaliptic? Întrebări firești pentru un puști de numai 16 ani.
În timp ce este înjunghiat mai apucă să spună doar atât: „Sunt ca un câine!”.
Nu, clar n-am înțeles nimic, sau poate că nu era vârsta adecvată pentru a pătrunde și înțelege mesajul acestui roman! Poate!
Mă învinovățeam că luasem această carte după mine. Nu mai știam nici cum ajunsesem la ea! Cine mi-a recomandat-o și de ce? Dacă mi-o recomandase cineva! Sau poate c-am găsit-o în troleibuz pe scaun și am zis s-o citesc.
Țineam cartea în mână și-i tot frunzăream foile… Oare între toate intrigile și întâmplările povestite nu cumva se aflau mesaje codificate?! Și pilde! Da, dar vârsta, gradul de educație și cultură, bagajul de cunoștințe despre lume și viață, poate nu-mi permiteau să dezleg viziunea halucinantă a autorului, lupta sa interioară cu grotescul și absurdul societății în care trăia, abordarea originală și îndrăzneață, dintr-un unghi neobișnuit, al perspectivei complexului oedipian ori, poate, chiar biblic, pentru ca, în final, să reducă omul, cel puțin așa mi se părea, la un biet efemerid care nu-și înțelege sensul propriei existențe, rolul și menirea sa pe pământ.
Greu. M-a întristat rău de tot. Ce, Doamne iartă-mă, a fost în capul meu să și termin cartea?! Cu fiecare pagină începută, îmi spuneam că, gata!, o las la capătul paginii și, ca un făcut, mă trezeam că am mai lecturat vreo zece și tot așa, până la sfârșit. Până la fa finalul care nu avea finalitate sau avea?!
Ce mi-ai făcut, omule? De ce mi-ai ieșit în cale? Și mă refeream la Kafka!
Țigara mi se stinsese de mult, iar eu tot vânturam foile cărții… Un vânt plăcut, de sfârșit de iunie, se strecura printre crengile și frunzele teilor din parc foșnind precum faldurile rochiilor ample de bal ale domnișoarelor, din secolul XIX, ce dansau amețitor pe ritmurile polcilor din Boemia sau a valsurilor vieneze. Ce imagine! Ce sunet! Parcă le și vedeam!
Dau să-mi aprind o nouă țigară, începuse să se însereze…
De Ion Bogdan Martin
‒Bună seara, tinere! Pot să iau loc? Speriat, am stins țigara și am palmat-o. Pe vremurile acelea, mai era un pic de respect, totuși.
‒Da, vă rog! am ridicat privirea și am văzut un bărbat, oarecum în vârstă, brunet, ochi mari și o privire ca o lamă de cuțit. Mă luase cu frig instantaneu!
‒Mulțumesc, spuse bătrânul și se așeză rezemându-se într-un baston negru cu o montură metalică la capătul de sus. Un cap de acvilă, cel mai probabil! Lăsasem privirea în jos și desenam, cu vârful piciorului, cercuri imaginare în pietrișul din fața băncii. Sunetul pietricelelor atinse mi s-a părut brusc o impietate și m-am oprit rușinat. Acum, căutam cu privirea în partea opusă locului unde stătea bătrânul, să nu pară că-l studiez.
‒Citeai, tinere?
‒Mda… Am găsit o carte și…
‒Îmi dai voie? Poți să-ți aprinzi țigara! Nu te jena de mine!
‒Da, lăsați! și i-am întins cartea.
‒Aha, Kafka!
‒Da, de la un prieten, cred, unul mai mare decât mine, în timp ce îi răspundeam, mi-am adus aminte cum am ajuns la carte, mi-a împrumutat-o chiar…
‒Nu-i ușoară. Procesul! Dar Metamorfoze e și mai grea, deci și mai neplăcut de citit. Ce vârstă ziceai că ai?
‒16.
‒Cam puțin pentru Kafka! În Metamorfoze, nuvela începe cu imprevizibila frază: „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”
‒Ce început! Ce idee monstruoasă! Așa cevaaa…
‒Această scriere este considerată una dintre cele mai stranii și de neînțeles opere din secolului XX. Ea a generat, în timp, discuții aprinse și mii de pagini ale criticilor care voiau să fixeze lucrarea într-un anume stil, ori palier creativ sau într-o zonă de limbaj analitic criptat care să o încadreze, spuneau unii, într-un mod specific de gândire și exprimare al autiștilor. A fost analizată chiar și din punct de vedere religios ori marxist.
‒O adevărată nebunie! mi-am permis să spun cu voce stinsă. De teamă să nu-l supăr pe bătrân.
‒Nebunie! Da, ai dreptate, mă auzise. Gregor Samsa chiar devine o insectă și începe să aibă aceleași obiceiuri ancestrale ca ale unei biete gâze, se cațără pe pereți, stă atârnat de tavan, ceea ce o sperie teribil pe mama sa, aceasta leșinând de câteva ori, este agresat de tatăl său și obligat să trăiască în camera sa, în singurătate. Devine obsedat de faptul că va întârzia la serviciu și de modul cum va reacționa șeful lui, în el se dă o adevărată luptă pentru a îndrepta lucrurile imediat ce va reveni la stadiul de om, lucru care nu se va mai întâmpla niciodată. Ce este la fel de ciudat că și tatăl său va suferi o metamorfoză, însă în alt sens, va întineri, având astfel mai multă putere să-l țină la distanță pe fiul său lovindu-l sistematic cu bastonul și, dacă tot îi revenise puterea, se va și angaja pentru a-și putea întreține familia.
‒Și ce-a vrut să spună cu… cu nuvela aceasta?
‒Posibil, ca aici să fie chiar angoasele autorului, se simte ostracizat, neînțeles de societatea în care trăiește, scrierile sale nu sunt prizate de publicul cititor așa cum și-a închipuit.
‒Nu cumva, trăiește într-o lume paralelă. Într-o bulă, cum ar veni.
‒Și asta.
‒Cred că n-am să citesc niciodată această nuvelă.
‒„Sag niemals nie!” în limba germană, voi, astăzi, spuneți în engleză: „Never say never”!
‒N-o văd utilă absolut deloc pentru mine și nici pentru alte câteva miliarde de oameni!
‒Mda, viața ne oferă, la tot pasul, miliarde și miliarde de surprize! Viața nu este alcătuită din schițe, scheme și idei fixe, deși unii le avem. La idei fixe mă refer!
Heee!, tinere, ar cam fi timpul să mă retrag… dacă vrei, eu vin în fiecare seară, aici, în părculețul acesta din strada Miresmei! Mai povestim, mai stăm de vorbă… Evident, dacă îți face plăcere!
-Bună seara!
‒Bună seara!
Bătrânul plecă legănându-se ușor, mutând bastonul, de fiecare dată, cu un pas în fața sa înainte de a se sprijini în el. Nu mai privi înapoi. L-am condus cu privirea până spre ieșirea dinspre Gara de Est. Mă întrebam dacă avea casă sau se ducea să doarmă în sala de așteptare. Deși n-ai fi zis, părea un om atât de cultivat, dar viața bate nu numai filmul ci întreaga producție pe 200 de ani de la Hollywood! Poate că era timpul să mă îndrept spre casă, până nu începea mama să-și pună zeci de întrebări despre fiul său bezmetic, cum zicea ea, dar și romantic, cum cred și zic eu!
VA URMA
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
