Poetul – ALTCULTURE MAGAZINE ● 77 ● 1/2024
De Claudiu Iordache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
“Trăiască naţia!”
Așa își întâmpina Poetul Național prietenii!
Raport către Poetul Mihai Eminescu!
Pentru ce scriu Poezia? Pentru omul simplu, pentru omul singur, osândit să nu fie iubit, pentru plugarul izgonit la oraș care într-o zi își va săpa singur mormântul, pentru femeia nevoită să își vândă copiii, pentru cel osândit să-și poarte în viață pecetea sărăciei, pentru omul scăpat ca prin minune din incendiul speranțelor lui, pentru cel singur cu Dumnezeu! Pentru cine scriu Poezia? Pentru cel căruia i s-a cerut prea mult și a primit prea puțin, pentru victima din colții lupilor, pentru îngerul umil izgonit pe pământ, pentru moartea lui încă vie! Scriu pentru omul simplu! Scriu poezia lui! Căci pământul e moștenirea lui! Scriu pentru el, cel care s-a rătăcit în pustiu. Scriu pentru orfan, pentru văduvă, pentru bătrân… Scriu pentru Om! Nu este om cel care trăiește din suferința altor oameni mai umani decât el! Scriu în numele Celui De sus, pentru omul dumnezeiesc! Pentru omul adevărat!
La țărmul mării, când poemele ies din valuri și se aștern pe hârtie! Este clipa când mă simt om! În restul vieții navighez în zădărnicie. Cu insule cât clipa din care plec, din când în când, ca să mă întorc, din nou, la țărmul mării când poemele ies din valuri și mi se aștern pe hârtie…
De când poemele mi-au obosit, neputincioase, mi-au mai rămas aripile neodihnite! Îngerii s-au rătăcit în pustiu și femeile și-au simțit sânii goi, ca niște clopote bătând în zădărnicie. Nu mai cred în speranțele viermănoase! Mai bine disperări ce-au crescut neinvitate în grădină! Și de veți întâlni un om, întrebați-l unde și-a pierdut libertatea? Și dacă mai există în el un colț de gândire? Altfel, un mic nonsens îl va urmări toată viața ca o umbră care bate în inima sa obosită!
De Claudiu Iordache
Ascultându-ți viața și scriind…
Mi-am făcut copiii dintr-o dragoste fecundă! Poemele mele mi s-au scris din sânge. Rănile mele au supurat în versuri de suspine. Rima mi-a fost alungată de ritm. Am murit și trăit. Îmbrățișarea lor e carnivoră. Și când scriu pe marginea filei sunt viu de plăcere! Poetul, în patul său de patimi, este totdeauna un mit viu. El scrie cartea ființei pe care o iubește.
Amintindu-mi-l pe Neruda!
“S-au ridicat amenințător împotriva poeziei mele cu căngi, cuțite, cu clești negri! Au stârnit împotriva mea tăcerea!” Dar poezia mea nu i-a uitat! Ce rămâne pe pământul gol când dărâmi catedralele? Fugari, izgoniți, ignoranți, poezia mea nu i-a uitat! Ea știe că îmbrățișarea mea orfană nu-i va părăsi niciodată! Închei cu același Pablo Neruda: “Am făcut versuri simple pentru toți oamenii. Dar și ca să mor!” Dar vreau să priceapă că nu pot să mă lege la gură! Pentru ca ei să-mi schimbe cântecul! ”Și, iată, cât scriu poezia eu nu mor niciodată! De problemele mele mă voi ocupa mai târziu!”
Poeme pentru mai târziu, poeme pentru prea târziu. Dar poetul cutezător totdeauna alege!
Ani la rând a tras cu alice în pisicile ce i se zbânțuiau în grădină! În rest, nu era poet rău. Și așa a rămas până la urmă!
Nici măcar hoțul nu a știut când a furat! A crezut că ia înapoi ce-i al său? Așa și poetul! Hamlet a fost șterpelit înainte de a fi jucat! Și Shakespeare a luat ceea ce i s-a dat. Doar că pe întuneric!
Ce arme mai are Poetul decât cuvintele lui? Chiar dacă ele nu mai pot topi melcii de ceară din urechile morților vii!
De Claudiu Iordache
Poeme despre lipsa de mântuire.
«Înseamnă că am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de cretini!» sau «Nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae și răcoarea câtorva biserici!»
(Petre Țuțea)
Cine va mai îndrăzni vreodată să taie capul Poeziei, cine va mai îndrăzni vreodată să taie capul Poetului?
Și chiar dacă ei vor da o lovitură de stat, poetul le va ieși în față cu pieptul gol și va spune simplu, așa cum țăranul își face rugăciunea:
“Doamne, îți mulțumesc! Sunt aici pentru a mă împotrivi, pentru a vă sfida, pentru a mă opune! Trageți ori dați-vă la o parte!”
Și pentru a câta oară în viața Poetului el se va opune arestării Soarelui pe cer și încarcerării libertății lumii! Nici o lovitură de stat nu poate învinge inima unui Poet!
Numai Ei pot îmbrățișa Lumea într-o dragoste universală! Amintiți-vă Luceafărul ce slujește privirea Poetului său! A fi poet înseamnă a fi cântat pentru întreaga Omenire și pentru fiecare copil al ei, înseamnă a regândi umanitatea în numele reînfloririi ei, înseamnă a rodi pentru gura însetată a ființei rătăcitoare în destin, înseamnă a surâde încrezător vieții și a desprinde noaptea din brațele nopții! A fi Poet al Omului, ce destin este mai înstelat? Doar poeții despletesc izvoarele, doar ei luminează cerul și eliberează păsările din coliviile lor! Doar ei! Cât încă umanitatea va avea nevoie de ei! Poetul! El este copilul Eternității!
Ce-a mai rămas din vara incendiată,
și tu ai pierit în miros de aripă osândită?
La Catedrală, Dumnezeu a murit!
De Claudiu Iordache
Și doar el, Poetul! Ce pățanie! A fost de față la funeralii de zâmbete împietrite cu o imemorială pecete pe chip. Sacerdotul de neînțeles, mereu nepoftit. Ca și cum vocea I s-ar fi schimbat în faptă rostită! El, poetul!
Degeaba dau alarma pompierii! Păsările zboară prin jar și nu se mai întorc. La ce bun să mai dai viață cuvintelor, poete?
Nu sunt furios pe hoțul care-mi pune cuțitul la gât ca să-mi fure cuvintele! Căci eu le-am dedicat tâlharilor înainte de a le scrie! Hoții de poeme au venit mai tîrziu. Dar cât de greu este să jefuiești un poet, numai Dumnezeu știe!
Istoria poeziei ne învață: cu cât sunt mai mari poeții, cu atât mai mărețe sunt țările lor! Dar oare vom îndrăzni vreodată să numim România “Mihai Eminescu”? Sau măcar “Țara lui Eminescu”?
Și dacă aș fi putut suferi încă și mai mult de suferința celor din jurul meu! Dar nu sunt decât o spărtură în ființa omenirii, un ciob însângerat, un spin în călcâiul celor ce nu știu că viața este o călătorie ce trăiește mai târziu decât ei! Omul este neantul învins, fie și pentru o clipă, ce poate dura o veșnicie! De-aș ști că trebuie să plec mâine… Omule, tu știi că ești, dar nu știi ce ești, căci în univers nu se va mai găsi nimeni care să îți semene! Surâsul tău, înflorirea ta, îmbrățișarea ta, cuvântul tău, puterea ta cu care ai uimit și îngrozit Lumea ta, tu ești demiurgul! Ține minte că atunci când te temi, nu moartea ta te amenință! Și dacă aș fi poet aș suferi cu atât mai mult de suferința Zeului de lângă mine, care n-a aflat că Olimpul lui a continuat să învie! Și dacă aș fi poet aș suferi cu atât mai mult decât inima mea care a înflorit, cândva, dintr-o păpădie!
Întunecații lui Ceaușescu! Ești liber doar când lupți continuu pentru libertatea ta! Libertatea nu e pe gratis. Nu e liber cel ce intră în libertatea cucerită de alții! Prețul e Libertatea Lumii! Ce contează un Pinochet ori altul, un Ceaușescu ori alții! Poetul știe să ardă de dragul luminii, și dacă va pieri arestat, schingiuit, împușcat, odată și odată inima lui va erupe și atunci Întunericul va pieri! Căci Poetul va culege din zborul său, cuvânt cu cuvânt, darul cel mai de preț al cântecului său: Poezia Învierii!
Atunci când scrii despre România
în liniște așteaptă să
ți se rostească cuvintele!
Dumnezeu a vegheat,
Fecioara Maria a legănat,
Iisus a botezat-o!
Atunci când scrii despre România
se cuvine să asculți cuvintele
venite din sfințenia
firii sale.
Cei Trei Magi au vegheat-o
în ieslea smălțuită de
mireasmă de smirnă,
și când noaptea sfântă
a primit-o în brațe
i-a rostit
pentru întâia oară
numele de cer încolțit.
Și atunci au botezat-o,
într-un Imn,
dat nouă,
ca moștenire pe veci,
România!
Lacrimi din privirea lui Eminescu!
*
Ultimilor martiri pe care
i-am mai avut:
Îmi țâșnesc cuvintele din gura însângerată!
Oare țipetele pământului nu se mai aud nicăieri?
România a amuțit?
Clopotele i-au fost legate la gură?
Icoanele s-au obișnuit cu doliul?
Ce mai înseamnă omul în toată povestea asta?
Cu înfățișare de zeu mutilat
bandajat în scutece fetide,
cu mintea înspăimântată când se leapădă
de primele lui jurăminte?
Românii, astăzi, amintesc caravanele
de țărani
urcând sub bici
piramidele din trufia
Stăpânilor lor!
Dumnezeu nu mai are milă
de neamul ăsta căruia nu-i mai e foame?
Care tânjește după un altar cu miros
de bucătărie,
care vede, orb, ceea ce cârtița mai vrea
de la lumina vieții? Care își adoarme vocea
ca să nu se reverse
într-un strigăt însângerat!
De Claudiu Iordache
Acum trăiesc într-o țară cu oameni morți.
Nu scâncesc, nu îi doare, între
inimă și spirit s-a întins un deșert.
Cel pe care Moise l-a străbătut
luându-și poporul fără minte
pe umeri
și l-a semănat din nou
pe pământ?
Vai, țara mea,
poporul meu izgonit
din leagănul său,
Mama mea zvârlită din casă, frații mei
dați afară
în viscol, surorile mele trimise
la păcat,
și trântorii grași ascunși
în stupii pe care
i-au mâncat. Ah! țara mea,
doar amare lacrimi scurse
din ochii lui Eminescu!
Ah! Țara mea, ca un păcat înviat!
Cine să-ți mai dea o picătură de rouă
pe buzele însetate, cine
să te mai privească
pe cruce
între tâlharii ce-ți rânjesc vinovați.
Căci ei, cel puțin, ei și-au trăit blestemul!
Ah! Țara mea!
Bulgări lângă bulgări de humă
împietriți pe obrazul tău răstignit!
De ți-ar mai asculta
pălmașii valahi
ruga!
De și-ar auzi tăcerea înspicată
în sufletul tău,
ascunși cum sunt într-o Românie
înfricoșată!
Ce este o patrie?
întreabă Dumnezeu.
Patria ești o fărâmitură sfântă din Pâinea Ta,
Doamne,
și atunci de ce o arunci în atât de departe
de Sufletul tău?
Și nu-i mai
răspunde nimeni!
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
