O Românie de câștigat (VIII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 75 ● 11/2023

O Românie de câștigat (VIII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 75 ● 11/2023
De Claudiu Iordache

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Există un episod macabru în cunoscutul film Zorba Grecul, adaptat după un roman de Nikos Kazantsakis: Într-un sat de pescari, unei femei singure, bătrâne şi bolnave îi este pândită moartea pentru ca vecinii să-i poată jefui puţinul pe care-l agonisise în viaţă… Este şi cazul României de astăzi, această Bubulină a Europei căreia i-e grăbit sfârşitul pentru a i se trage pământul de sub picioare! O ţară care ar fi putut trăi împăcată cu sine e împinsă spre ultimul ei termen, nu atât de către duşmanii din afară, cât de furia românilor denaturaţi dinăuntru.

Continuând o lungă tradiţie, semnalată de Nicolae Iorga: „Poporul român e cel mai uşor de guvernat!”; de Paul Morand: „Niciodată nu s-au distanţat în Occident atât de mult extremele de la stăpân la milog”; ori de Pablo Neruda: „Foametea este românească, Frigul este românesc, Durerea săracilor era românească…” ce viciu profund a putut face din cel sărac suporterul incurabil al celui bogat?

De altfel, bilanţul anului 2004 vorbeşte de la sine despre cămara goală, casa dărăpănată, familia destrămată şi grădina neîngrijită.

Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!”

La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” Nu a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată.

(De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă PRO TV!

Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!…

De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună.

Resemnarea celor morali, cinismul celor inteligenţi, stupiditatea celor mulţi…

Ţara care a mărşăluit strâns unită la parangheliile lui Ceauşescu nu putea să nu continue să „defileze” în societatea postdecembristă. Cu atât mai de înţeles este declaraţia dizidentului Alexander Zinoviev, care, după dispariţia URSS, întrebat dacă nu doreşte să revină în Rusia, răspunde: „Este o ţară în care aş fi acum străin. Fiindcă este o ţară care s-a transformat într-o adunătură de imbecili şi de nemernici. Nemernicii conduc. Iar imbecilii li se supun. Nu vreau să fac parte nici din primul grup, nici din cel de al doilea!”

Între timp România se scufundă în mlaştină. Guverne nevrednice, cu un cinism asumat până la ultimele consecinţe, ce izbesc în dreptul la viaţă al românilor, refuzându-le medicamentele, desfiinţându-le locurile de muncă, în timp ce populaţia, atinsă de flagelul indiferenţei, cu trăiri vâscoase în care sentimentele se năclăiesc, le face jocul cu o supunere dezarmantă… asta e ţara pe care vrem să o exportăm în Europa!

Ajunşi în 2005, pot să mă îndoiesc, în sfârşit, cu dovezi, că aceeaşi generaţie a participat la o revoluţie! Nu poţi să-l înfrunţi cu mâinile goale pe un Ceauşescu ca să linguşeşti puterea cincisprezece ani mai târziu. Aceeaşi slugărnicie, aceleaşi atitudini umil-făţarnice, ca şi cum oricât ai scormoni în urna loteriei timpului tot acelaşi loz ai trage!

Curajul, demnitatea, mândria, în România, sunt roluri exclusiv pentru simulanţi!

Simt în jurul meu, tot mai devastator, tăcerea de pâslă a celor pentru care mi-aş fi dat viaţa mea, altfel neînsemnată, în Decembrie ‘89! Acum îl înţeleg mai bine pe cel care, cu câţiva ani în urmă, scrisese: „Tânjesc mereu la o Românie unde a fi demn, a fi moral, a avea discernământ, a dovedi compasiune, a fi responsabil, înseamnă a fi cu adevărat un om liber! Îmi vreau ţara înapoi, nu oborul cu dobitoace!”

A nu căuta ţapi ispăşitori în istorie („Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc” – Mircea Eliade) ori în afară frontierei, ci a-i identifica pe cei dinăuntru, ar fi putut fi una din obligaţiile generaţiei actuale.

Nu ungurii ne-au pângărit Ardealul la Roşia Montană, nu ruşii ne-au forţat să întoarcem spatele fraţilor de la Chişinău şi Cernăuţi, nu turcii ne fură fecioria femeilor, nu nemţii ne scot din ţară tablourile de patrimoniu, nu grecii ne-au expropriat telefonia naţională, nu evreii au pus mâna pe băncile noastre, noi le-am dat!

Dar într-o ţară (una din puţinele ce prosperă de pe urma propriului dezastru) în care fiecare român se lasă furat şi fură la rândul său, înfruptându-se împreună, într-o complicitate alienantă, din tot mai epuizata zestre a statului român, şi în care majorităţile tânjesc după trecut iar elitele visează la America, totul e cu putinţă.

„Elitele au adoptat un comportament cel puţin curios: convinse că roadele progresului nu vor fi suficiente pentru toată lumea, ele au decis să se alăture învingătorului… Dacă popoarele n-ar fi trădate de elitele lor, furia lor îndreptăţită ar putea lua forme legale… De la sfârşitul războiului rece, prăpastia dintre elitele globalizante şi popoarele lor a crescut!…”
(Alexander Panarin)

Să rămâi, de bună voie, la marginea lumii tale, vocea îndărătnică a unei dragoste necondiţionate!… Dar este deja ştiut ce li se întâmplă românilor îndrăgostiţi de ţara lor ostilă! Exilul, ura, clevetirea, calomnia, indiferenţa, izolarea atroce. Cineva, cândva, le va înfrunta pe toate.

“Astăzi agresiunile nu mai privesc teritoriile, ci minţile omeneşti!” declara, nu demult, un demnitar american. România este o ţară cu mintea ocupată! Mintea ocupată, fără cea mai mică împotrivire, este, de fapt, un jalnic trofeu al colonialismului actual.

O populaţie domesticită, apatică, rămasă «grea» într-o aşteptare înceţoşată, nu putea fi decât prada primului aventurier.

România este ca o fată la măritiş, deja ofilită (în cazul femeilor ei, orice ibovnic este binevenit dacă a sosit din vest, are bani şi miroase a spray american). Homo americanus, fantasma din urmă a unui secol ce a bovarizat îndelung, omul-magic are cetăţenie americană. S-a născut în al cincizeci şi unu-lea stat american, statul televiziunilor şi al televizoarelor, şi de atunci domneşte în fiecare casă în care este aprins vreunul.

Omul obişnuit este unul masificat.
Lipsite de convingeri şi fără deprinderea de a fi informate, mulţimile româneşti sunt alcătuite din cei mai obişnuiţi oameni cu putinţă.

Gura cască a românului s-a modernizat, între timp, devenind ochiul plin şi capul gol al generaţiei risipitoare din urmă. (O generaţie de români toleranţi. Toleranţă asudată, hrănită cu ignoranţă, neputinţă şi spaimă.) Nu ne mai săturăm privind prin gaura cheii la spectacolul abundent al unui desfrâu aparent interzis. După Revoluţia din Decembrie, România s-a etalat ca o ţară nu eliberată, ci neocupată.

Un stăpân a murit –
trăiască Stăpânul!

Cum Germania acuză de un veac „indigestii” româneşti, iar Franţa a devenit sătulă de „protectoratul” său steril, le-a revenit SUA sarcina uşoară de a coloniza România. Şi au ocupat-o fără mari cheltuieli! (Pentru SUA, România continuă să fie o colonie care nu şi-a întâlnit metropola, căci nici Germania, nici Franţa, nimeni de pe faţa pământului nu mai vrea să întreţină neputinţa economică inculcată românilor!)

Nu mai formăm un stat naţional, ci un teritoriu decăzut, învăluit cu un flux covârşitor de imagine.

Tunurile viitorului nu vor catapulta obuze, ci muniţia „optică” a instinctului de supunere. Cum această civilizaţie dislocată care este America nu e o fabrică de eroi, ci un Hollywood de „actori”, protagonistul standard, instalat la Casa Albă, când nu are procese pentru infracţiunea de agresiune sexuală cu Monica Lewinsky, Jennifer Flowers ori Paula Jones, agresează continuu cu surâsuri telegenice cultura unei ţări care şi-a veştejit respectul pentru originile europene.

Omul magic a reuşit să ducă până la capăt proiectul lui Gingis-Han, de a cuceri o lume fără a coborî din şa. („Nu vor reuşi să mă mintă de pe ecranul televizorului meu!” – Willie Nelson). Cum în România postdecembristă numărul televizoarelor a crescut, ca şi durata programelor, devine tot mai scurtă viaţa celor care nu şi-o mai trăiesc prin faptele lor.

Astăzi, lumea întreagă e ferită de revoluţii în toate acele locuri unde numărul televizoarelor îl depăşeşte înmiit pe acela al conştiinţelor. Altfel spus, România se bucură de statutul de ţară sub dictatură, în pofida faptului că, de la vlădică la copiii străzii, toţi mimează surâsul democraţiei!

Zâmbetul românesc este galben, ros de bănuiala că ascunde ce nu este şi că este ce nu poate să ascundă.
Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti!

Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii…

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”

„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă.

Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească…

Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”
(Călin Nemeş)

Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut!

Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!)

Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor.
Suntem ţara imaginarului decăzut!

(„În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit…

Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc!

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English