POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXVIII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 74 ● 10/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXVIII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 74 ● 10/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

CARTEA A OPTA

în care se va vedea că lumea e mare şi nesfârşită şi că Gough şi Fich n-au parcurs-o în zadar în lung şi în lat, ci au lăsat peste tot urme de minunată dibăcie şi măreţe pilde pentru înţelepţii lumii, care n-au avut apoi decât să adune la un loc această strălucită deşteptăciune, dăruindu-ne-o nouă prin câteva cuvinte, întru uimita noastră admiraţie.

Ce ne spun documentele vremii?

“Nimic nu se transformă, totul se pierde.”
– (Gough, Anticipaţii, capitolul Lumea e mare şi infinită, ediţia definitivă.)

Naufragiul

““Ce-i bun zboară pe dinaintea noastră, ce-i rău urmează.” – (Seneca, Epist., 66, 46.)

La început, Gough, căpitanul marelui transatlantic, le ceru părerea celor mai bătrâni marinari, deși totul era cât se poate de limpede și nu dorea decât să-și liniștească propria-i conștiință. Apoi, când nu putu să se mai mintă, le ceru ofițerilor și întregului personal să dea dovadă de curaj și bărbăție, să nu stârnească panică în zadar și să facă tot ce le va sta în putere pentru a salva ce se mai putea salva, în primul rând viețile pasagerilor, bineînțeles, apoi bunurile cele mai de preț și nu cel mai la urmă, prestigiul de marinar și de reprezentanți ai unei vechi linii navale. Pentru că, dacă vor da dovadă de un devotament exemplar față de interesele călătorilor în asemenea momente dificile, acest lucru nu va fi trecut cu vederea, dimpotrivă, lumea o să-și spună că și în asemenea momente grele te poți baza pe oamenii companiei lor maritime.

După ce le adresă câteva cuvinte înălțătoare și încă multe altele, Gough își trimise oamenii fiecare la locul lui, începând să evacueze încet și cu migală pasagerii. Timp avea destul: vasul promitea să mai rămână cel puțin patru-cinci ore deasupra unui ocean limpede și liniștit.
La început, Gough, arborând cel mai ștrengăresc zâmbet de care dispunea în clipa aceea, intră în marea sală restaurant unde se plictiseau de aproape două săptămâni cei mai de vază călători, atunci când, sătui de șezut pe bord, de plajă și de înot în ștrandul de pe puntea superioară, se refugiau în ambianța binefăcătoare a unei răcori artificiale și a unei excelente orchestre de negri. Zâmbind, deci, nevinovat, căpitanul le explică acestor persoane că le propune un fel de joc, un exercițiu de salvare, o situație, imaginară, desigur, în care toată lumea să se comporte ca la un naufragiu autentic.
Oamenii au acceptat jocul și nu se știe nici astăzi când au înțeles adevărul și care a fost motivul pentru care au început să se îmbrâncească. La fel cum nu se cunoaște nici împrejurarea datorită căreia au aflat și cei de la etajele inferioare de pericol, încă mult înaintea bucătarilor, servanților și celorlalți angajați.
Destul că, deși mai aveau la dispoziție trei-patru ore, aproape toți se găseau înghesuiți în splendidele și nepracticele bărci de salvare. Se striga și se înjura, se îmbrâncea și se împingea, se cerșea și se implora, se plătea și se promitea, se ofta și se gemea, se plângea și se strângeau dinții bărbătește, se insulta și se lovea, se dădeau porunci și se abandonau cei de la care se primiseră cu o oră înainte palme în poziție de drepți, se fura și se jefuia, se tușea și se strănuta, se ridicau rugi la Dumnezeu și la câte un marinar mai zdravăn, se iscau pasiuni și se emiteau false expresii de admirație, unii vomitau, pe alții îi durea doar capul; era seara și au uitat să-și ia medicamentele și lumânări sau lanterne, și cățelul și inelele, și copilul și bunicul, au uitat darul de nuntă și dantura, fotografiile și amintirile unice, contractele și cele mai importante acțiuni, au pierdut mascotele și tabieturile; se întrebau de ce nu mai pleacă odată de lângă epavă, iar epava se afla doar insesizabil sub linia de plutire, se rugau să mai aștepte doar câteva secunde măcar până să li se mai aducă un pled și un serviciu de ceai chinezesc și ochelarii pentru citit. Toată lumea vorbea, și explica, și se agita, și nu se înțelegea nimic.
În timpul acesta, un singur om se mai afla la postul lui căutând prin căști să primească o confirmare la mâna întinsă pe calea undelor. Şi, în timp ce mateloții de la pompe și-au lăsat munca, târâți de nerăbdarea celor din jur, în timp ce chiar și Gough se pregătea să urce, ultimul, în cea din urmă barcă de salvare, Finch, telegrafistul, continua să-și trimită apelurile în eter.
Da, era momentul când lansau de acuma și ultima șalupă la apă, toate apelurile păreau că se sfârșiseră. Dar cineva, din necunoscut, îl anunța clar în căști pe ultimul om de pe vapor că marea se pregătește de furtună și că doar o minune i-ar putea salva pe cei lansați la apă.
Ieșind din cabina sa, Finch se repezi spre bord, însă, în marea zăpăceală, dădu de puntea superioară, pe care se odihnea, uitat, un helicopter, Salvarea se afla acolo, în fața sa, el nu avea decât să urce în carlingă și să pornească motorul.
Marea începea să facă valuri, iar bărcile se legănau tot mai departe în larg, desfășurate în evantai întrucât toată lumea vâslea la întâmplare, fără să țină seama de direcție, uniți doar de curent. Şi, cu tot mugetul mării și cu toată disperarea, țipetele oamenilor ajungeau deslușit până la el.
“Nenorociții aceia nu au nici o șansă”, gândi Finch și o senzație de dreptate îl copleși, pentru că simțea drept un act de justiție faptul că lui, celui care a rămas ultimul la datorie, soarta îi arăta scăparea, ca pe o răsplată firească. “N-au nici o șansă” își mai repetă în clipa când, de undeva de departe, dintre țipete, se făcu auzit un acordeon. Privea îngerul din metal și sticlă, mașina promițătoare și rece, gata de a-l salva, însă auzea în același timp și vocile celorlalți – tot mai slabe, deși, parcă, tot mai agitate – și le simțea chemarea. Fugi în cabina sa și își adună în grabă albumul cu poze de artiste, după care se aruncă în mare, calculând că va mai putea ajunge ultima barcă. Doar o dată își mai întoarse capul și se miră cum de n-a observat nimeni elicea helicopterului. Apoi înotă mai departe, spre glasul aproape omenesc al acordeonului*.

* Ciudat acest Finch: de data asta s-a comportat ca și Gough. (n. a.)

Naufragiații

Dr. Alain Bombard hotărî să pornească pe mare singur, fără apă și fără mâncare. Era convins că, supraviețuind, toți naufragiații îi vor urma exemplul. Într-o zi, întâlnind în calea sa iahtul lui Gough și Finch, care erau în vacanță, Gough se arătă încîntat de eroismul lui Bombard și se angajă să tipărească pliante despre faptele acestuia pentru ca naufragiații să cunoască exemplul ce-l au de urmat. Finch râdea de Bombard și râdea și de Gough. Ba, mai mult, strecură câteva greșeli ortografice în pliantele lui Gough. Totuși, aproape întotdeauna, pliantele au ajuns la timp la locul naufragiilor. Acolo, nefericiții se agățau de ele ca de niște colace de salvare. Se înecau doar analfabeții.
Doctorului Alain Bombard i se ridică un bust într-un parc din Londra între statuile lui Kierkegaard și a contelui Zeppelin, iar Gough își ridică un bloc cu zece etaje de pe urma pliantelor sale.
Dar toate acestea au luat sfârșit când beatless-i, ieșind din modă, a apărut mania naufragiaților, a bombarzilor. Mii de oameni naufragiau de bună voie, iar circulația marilor transatlantice deveni dificilă din cauza acestor intruși ai apelor. Bombardismul luă o asemenea amploare încât producția materială începu să stagneze, iar uscatul să se depopuleze. La un moment-dat, oamenii uitară să citească și accidentele au devenit tot mai dese, încât s-a trecut la justificatele măsuri oficiale și Gough dădu faliment.
Într-o zi, plimbându-se prin parcul din Londra, Finch se opri între statuia lui Kierkegaard și cea a contelui Zeppelin. Bombard fusese înlocuit de câteva luni, iar soclul îi era ocupat acum de Cassius Clay. Gough, care-și pierduse și el importantul edificiu, partea de proprietate asupra iahtului și tipografia de tipărit pliante, își deschisese, în apropierea locului unde fusese amplasată odinioară statuia lui Bombard, o școală de geografie a mărilor. Doar că elevii nu-l prea ascultau. (În special doi dintre ei, Rognavaldur și Anikó.) În timp ce Finch îl privea, Cassius Clay, coborînd de pe soclu, zise: “Aici nu e deloc valabil!”. Apoi, scuipând guma de mestecat peste Rognavaldur și Anikó, care se sărutau la umbra lui, porni, alene, într-un naufragiu voluntar.

Paznicii

“Nu-ți pierde timpul cu dorinți, sau vei sfârși rău.” – papirus egiptean.

Gough coborî în curte și-și luă bicicleta. Era cu stomacul plin și gândul că va trebui să pedaleze o jumătate de oră i se părea aproape de domeniul imposibilului. Gough era un bărbat burduhănos, cu mustața cenușie, dar cu părul încă închis la culoare. Gâfâia greu, pedalând pe străzile în amurg. Opri la un chioșc și cumpără un ziar de după-masă, apoi pedală mai departe, prin circulația destul de deasă a serii.
Când a ajuns la șantier, Finch, celălalt paznic, ședea pe niște scânduri și mânca. Finch mânca întotdeauna imediat ce ajungea pe șantier.
Gough își rezemă biciclete de un zid. Cu toate că era de ani de zile paznic de noapte, în seara aceea nu se putea acomoda deloc. Își înfundă mâinile în buzunarul hainei și o luă prin șantier. Nu mai avea nici un chef de pălăvrăgeala lui Finch, iar peștele mâncat înainte de venirea la lucru i se oprise undeva în stomac și o oboseală nefirească îl apăsa tot mai tare.
Întorcându-se lângă Finch, se așeză pe un bloc de beton și-și aprinse o țigară. În seara aceea, paza de noapte i se părea inumană în lumea în care trăia. Când toți oamenii dorm, tu trebuie să te plimbi fără rost printre clădirile din ciment și sticlă. Cine să fure o asemenea clădire și, dacă poate un om să facă așa ceva, cum să fie posibil ca pântecosul de Gough sau reumaticul de Finch să-l oprească?
– Şi ce?! răspundea Finch, cel mai bine e să dormi! Dacă vin gangsterii și te văd că sforăi, te lasă în pace și nu se mai încurcă și cu tine. Dacă te opui, o mierlești!
Dar Gough era de altă părere:
– Singura soluție să putem dormi și noi liniștiți în timpul serviciului nostru ar fi ca toți oamenii să fie obligați să-și petreacă noaptea în pat. O, de-ar dormi cu toții…
– Aiurea! Ţi-am spus că nu-i adevărat! Dacă vrei să chiulești, o faci oricum. Dacă n-ai stofă pentru așa ceva, tot nu poți să te sustragi de la obligații!
– Dacă toți ar dormi… suspina Gough.
– Treaba lor! Finch se trânti peste niște scânduri și ațipi instantaneu.
Gough se sculă și o porni spre cealaltă parte a șantierului. O umbră întunecată era rezemată de zid. La lumina lanternei, Gough descoperi un domn bine îmbrăcat, sforăind sprijinit de perete. Îl cercetă îndelung, apoi ieși în stradă. În mijlocul drumului erau oprite două mașini. Cei dinăuntru dormeau duși. Pe șosea, se vedeau zeci de automobile oprite, cu farurile aprinse. Toată noaptea Gough cutreieră împrejurimile spre a vedea dacă toți oamenii dorm. Dimineața se simți mai obosit ca de obicei.
A doua noapte, lucrurile se repetară. La aceeași oră, Gough îl găsi din nou pe domnul adormit rezemat de zid. Reveni la șantier și se întinse și el. Încercă să ațipească: nu mai era cine să pătrundă în sectorul pe care-l păzea. Totuși, un gând nu înceta să-l tortureze: “Dar dacă nu dorm cu toții?”
Se sculă și începu să cerceteze străzile din jurul șantierului. “Nu se poate, își tot repeta, nu se poate ca toată lumea să doarmă. E exclus ca toți, chiar toți, să sforăie în paturile lor.” Măcar doi îndrăgostiți întârziați, un chefliu sau o persoană foarte studioasă tot va trebui să întâlnească. Îi căuta pe aceștia cu furie, Însă nu-i găsi și, pe măsură ce da de mai mulți oameni adormiți în cele mai neobișnuite poziții, Gough era tot mai convins că e tras pe sfoară, că mai sunt pe undeva și indivizi care nu dorm. Până la urmă, situația asta îl obosi în așa măsură încât a ajuns să spere ca lucrurile să revină la normal, să mai aibă cu cine schimba un salut, să nu mai fie ce să-și demonstreze, el știind că există cetățeni care dorm și alții care nu dorm și, până la urmă, să mai poată ațipi și el un sfert de oră, ghemuit undeva într-un ungher.
Doar Finch n-avea probleme. El dormea la fel de bine, indiferent la ce făceau toți cei din jur.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

EIGHTH BOOK

in which it will be seen that the world is great and endless, and that Gough and Finch did not travel in vain through it but left everywhere traces of marvelous dexterity and great parables for the wise men of the world, who had then only to gather together this brilliant cleverness, giving it to us in a few words, to our astonished admiration.

What do the documents of the time tell us?

„Nothing changes, everything is lost.”
– (Gough, Anticipations, The World is Great and Infinite chapter, definitive edition.)

The Shipwreck

„The good flies before us, the bad follows.” (Seneca, Epist., 66, 46.)

At first, Gough, the captain of the great liner, asked the older sailors for their opinions, although everything was as clear as could be and he only wanted to appease his own conscience. Then, when he could no longer lie to himself, he asked the officers and all the staff to show courage and manliness, not to stir up panic in vain, and to do all in their power to save what could be saved, first of all the lives of the passengers, of course, then the most precious possessions, and not least of all the prestige of being seamen and representatives of an old naval line. Because if they show exemplary dedication to the interests of travelers in such challenging times, this will not be overlooked; on the contrary, people will tell themselves that even in such challenging times you can rely on the people of their shipping company.
After addressing a few uplifting words and many more, Gough sent his men to their places and began to evacuate the passengers slowly and painstakingly. He had plenty of time: the ship promised to stay at least another four or five hours over a clear, calm ocean.
At first, Gough, wearing the grimmest smile he could muster at the time, entered the large dining room where the most prominent travelers had been bored for nearly two weeks when, tired of sitting on board, sunbathing, and swimming in the upper deck pool, they took refuge in the soothing ambience of artificial refreshment and an excellent orchestra. Smiling, therefore, innocently, the captain explained to these people that he was proposing a sort of game, a rescue exercise, a situation, imaginary, of course, in which everyone would behave as if they were in a genuine shipwreck.
People accepted the game, and it is not known even today when they understood the truth and what was the reason they started pushing each other. Nor is it known why the people on the lower floors found out about the danger, long before the cooks, servants and other employees did.
Enough that, although they had three to four hours to go, almost all of them were crammed into the splendid and impractical lifeboats. There was shouting and swearing, shoving and pushing, begging and pleading, paying and promising, sighing and groaning, weeping and gritting of manly teeth, insulting and striking, commanding and abandoning those from whom they had received a righteous slap an hour before, robbing and plundering, coughing and sneezing, praying to God and to some hardy sailor, passion and false expressions of admiration, vomiting and headache; it was evening and they forgot to take their medicine and candles or lanterns, and their dog and rings, and their child and grandfather, they forgot their wedding gift and their teeth, their photographs and their unique memories, their contracts and their most important deeds, they lost their mascots and their taboos; they wondered why they didn’t leave the wreckage once more, and the wreckage lay just insubstantially below the waterline, they prayed they would wait just a few seconds more at least before they were brought another quilt and Chinese tea service and reading glasses. Everyone was talking, and explaining, and fussing, and nothing was understood.
During this time, only one man was still at his post looking through his headphones for confirmation of the hand extended in the airwaves. And while the pump deckhands left their work, dragged down by the impatience of those around them, while even Gough was preparing to board, last, the last lifeboat, Finch, the telegrapher, continued to send his appeals into the ether.
Yes, it was time to launch the last lifeboat, all appeals seemed to be over. But someone, unknown, was clearly announcing in his headphones to the last man on the boat that the sea was preparing for a storm and that only a miracle could save those launched.
Finch rushed out of his cabin and rushed aboard, but in his confusion, he came upon the upper deck, where a helicopter was resting, forgotten. The rescue was there, in front of him, all he had to do was climb into the cockpit and start the engine.
The sea began to make bigger waves, and the boats swung farther and farther out to sea, spread out in fan-shaped patterns as everyone paddled at random, regardless the direction, joined only by the current. And with all the roar of the sea and all the desperation, the cries of the people reached him clearly.
„Those bastards don’t stand a chance,” Finch thought, and a sense of justice overcame him, for he felt it was an act of justice that he, the last man standing, should be shown the escape as a natural reward. „They haven’t got a chance,” he repeated to himself as an accordion sounded from somewhere far away, between shouts. He looked at the angel of metal and glass, the cold, promising machine ready to save him, but at the same time he heard the voices of the others – growing fainter, though, it seemed, increasingly agitated – and felt their call. He ran to his cabin and hastily gathered his album of artist’s pictures, then jumped into the sea, calculating that he would be able to reach the last boat. Just once more he turned his head and wondered how no one had noticed the helicopter propeller. Then he swam on, towards the almost human voice of the accordion*.

* Strange this Finch: this time he acted like Gough. 

The Shipwrecked

„He who does not leave his house to see the whole earth full of wonders is like a frog in a well.”
Panchatantra, 1, 21.

Dr. Alain Bombard decided to set sail alone, without food and water. He was convinced that if he survived, all the shipwrecked would follow his example. One day, meeting Gough and Finch’s yacht, who were on vacation, Gough was delighted with Bombard’s heroism and promised to print leaflets about Bombard’s exploits so that the shipwrecked would know what an example to follow. Finch laughed at Bombard, and he laughed at Gough. What’s more, he slipped a few spelling mistakes into Gough’s leaflets. Almost always, however, the leaflets arrived on time at the wreck site. There, the unfortunates clung to them like life preservers. Only the illiterate drowned.
Doctor Alain Bombard had a statue of a bust erected in a London park between the statues of Kierkegaard and Count Zeppelin, and Gough built a ten-story block of flats out of his leaflets.
But all that ended when the Beatles, going out of fashion, came the wreckers’, bombards’ craze. Thousands of people were willingly shipwrecked, and the movement of ocean liners became difficult because of these water intruders. Bombardism became so widespread that material production began to stagnate, and the land became depopulated. At one point, people forgot to read and accidents became more frequent, so that official action was justified and Gough went bankrupt.
One day, walking through London parkland, Finch stopped between the statues of Kierkegaard and Count Zeppelin. Bombard had been replaced months earlier, and in his was now Cassius Clay. Gough, who had also lost his important building, his share of the yacht and his printing press, had opened a school of marine geography near the site of Bombard’s statue. Only the students didn’t listen to him. (Especially two of them, Rognavaldur and Anikó.) As Finch looked on, Cassius Clay, stepping down from the plinth, said, „That’s not valid here at all!” Then, spitting chewing gum over Rognavaldur and Anikó, who were kissing in his shadow, he set off, alas, on a voluntary wreck. 

The Guardians

„Don’t waste your time wishing, or you’ll end up badly.” Egyptian papyrus.

Gough went down to the courtyard and grabbed his bike. He was on a full stomach and the thought of having to pedal for half an hour seemed almost impossible. Gough was a pudgy man with a grey moustache but still dark hair. He was panting heavily, pedaling through the twilight streets. He stopped at a newsstand and bought an afternoon paper, then pedaled on through the fairly thick evening traffic.
When he reached the construction site, Finch, the other guard, was sitting on some planks eating. Finch always ate as soon as he got to the construction site.
Gough was leaning his bike against a wall. Although he had been a night watchman for years, he couldn’t get comfortable at all that night. He stuffed his hands in his coat pocket and took off across the site. He was in no mood for Finch’s chatter, and the fish he’d eaten before coming to work had stopped somewhere in his stomach, and an unnatural weariness was pressing in on him.
Turning next to Finch, he sat down on a concrete block and lit a cigarette. That evening, the night watchman seemed inhuman in the world he lived in. When all the people are asleep, you must wander aimlessly through buildings of cement and glass. Who could rob such a building, and if a man could do such a thing, how could the belly of Gough or the rheumatic Finch possibly stop him?
-„So what!” replied Finch, „It’s best to sleep! If the gangsters come and see you snoring, they’ll leave you alone and not mess with you. If you fight it, you’ll get in trouble!
But Gough felt differently:
– The only way we’d be able to sleep peacefully on the job would be if all people were forced to spend the night in bed. Oh, if only they’d all sleep…
– Bullshit! I told you it wasn’t true! If you want to skip, you do it anyway. If you don’t have the stomach for it, you can’t get out of obligations!
– If only everyone would sleep… Gough sighed.
– Their own business! Finch slumped over some planks and dozed instantly.Gough got up and started for the other side of the site. A dark shadow was leaning against the wall. By the light of the lantern, Gough discovered a well-dressed gentleman snoring leaning against the wall. He searched him at length, then stepped out into the street. Two cars were stopped in the middle of the road. Those inside were sound asleep. On the road, there were dozens of stopped cars with their headlights on. All night long Gough roams around to see if all the people are asleep. In the morning he felt more tired than usual.
The next night, things were happening again. At the same hour, Gough again found the sleeping gentleman leaning against the wall. He returned to the site and lay down as well. He tried to doze off: there was no one else to enter the sector he was guarding. Still, one thought kept torturing him: „What if they’re not all asleep?”
He got up and began to scan the streets around the site. „There’s no way,” he kept repeating to himself, „there’s no way everyone can sleep. It’s out of the question that everyone, all of them, snores in their beds.” At least two late lovers, a partygoer or a very studious person will still have to meet. He searched for them furiously, but he couldn’t find them, and as he came across more and more people asleep in the most unusual positions, Gough was increasingly convinced that he was being set up, that there were still people out there who weren’t sleeping. Eventually, this situation tired him out to such an extent that he came to hope that things would return to normal, that he would have someone to exchange a greeting with, that there would be nothing left to prove to himself, that there were citizens who were asleep and others who weren’t, and that he would eventually be able to doze off for another quarter of an hour, curled up somewhere in a corner.
Only Finch wasn’t in trouble. He slept just as well, no matter what everyone else was doing.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English