POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXVII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 73 ● 9/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXVII) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 73 ● 9/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

CARTEA A OPTA

în care se va vedea că lumea e mare şi nesfârşită şi că Gough şi Fich n-au parcurs-o în zadar în lung şi în lat, ci au lăsat peste tot urme de minunată dibăcie şi măreţe pilde pentru înţelepţii lumii, care n-au avut apoi decât să adune la un loc această strălucită deşteptăciune, dăruindu-ne-o nouă prin câteva cuvinte, întru uimita noastră admiraţie.

Ce ne spun documentele vremii?

“Nimic nu se transformă, totul se pierde.”
– (Gough, Anticipaţii, capitolul Lumea e mare şi infinită, ediţia definitivă.)

O dragoste de o jumătate de mileniu

“Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gândi.” – Spinoza, Cogitata metaphysica, 4.

– Să-mi mai aduci şi pantofii de la reparat, îi mai spuse soţia, în timp ce Gough îşi punea paltonul, grăbindu-se să mai ajungă autobuzul de la “şi jumătate”.
Gough era obosit. Trecea printr-una din zilele acelea când îi era lehamite de orice, o zi când îşi “punea marile probleme”, după cum afirmau ironici colegii săi. Erau zilele care se terminau, de obicei, scăldate în coniac.
Gough privea prin geamul autobuzului, dar afară ploua şi sticla devenise opacă, iar el nu-şi vedea decât propriul chip, un chip de care, în clipele acelea, îi era scârbă, aşa că se uita la alţii, însă nu-l entuziasmau nici ei.
Pe urmă, în timp ce se machia şi trebuia să se uite la faţa ce i-o oferea oglinda – tocmai atunci – veni şi secretarul artistic să-i anunţă că în sală se află nişte critici foarte importanţi. Unul dintre aceştia îşi făcu mai târziu apariţia în culise, arătându-şi figura gravă, vorbind mult şi împrăştiind în jur duhoare de alcool.
Gough îşi zise că una din două: sau se va îmbăta şi el turtă sau nu va avea încotro şi va trebui să se oprească la al doilea păhărel şi va juca dumnezeieşte, adică nu-şi va spune doar replicile, va uita, pur şi simplu, unde se află şi cine este, nu va vedea în faţa ochilor decât evul mediu şi nu va fi nici el nimic altceva decât evul mediu. Aşa că făcu un legământ şi hotărî că, dacă prima fiinţă care va intra în cabina sa va fi bărbat, se va scufunda în alcool cu totul, râzându-şi deliberat de imbecilii ce vin la teatru în hainele lor de sărbătoare şi de frumoasele parfumate şi indiferente la ceea ce se petrece în scenă, răzbunându-se pe ceilalţi imbecili, pe cei ce “lucrează” scriind prostii despre piesă şi interpreţi, precum şi pe soarta care nu l-a putut încă doborî de tot, odată ce i-a mai rămas puterea să se îmbete la spectacol nu din patima alcoolului sau din pricină că n-ar mai vedea nici o altă ieşire, ci fiindcă aşa vrea el, el cel încă suficient de puternic spre a-şi râde de toate şi de toţi, incluzându-se, adică, şi pe sine însuşi – dar, evident, toate astea nu erau decât simple minciuni: şi-şi spuse că dacă persoana care va deschide prima uşă va fi femeie, nu va mai bea nimic, va deveni Don Cezaro şi-i va uita şi în felul acesta pe indivizii de toate felurile ce-l vor privi şi se va uita şi pe sine, întrucât va trebui să-i facă loc pe scenă grandului.
Pe urmă, însă, nu mai veni nimeni în încăpere, îl chemară în scenă prin difuzor, dar el se tolăni pe canapea şi aşteptă să vină cineva să-l caute, să-l zgâlţâie şi să încerce să-l urnească din loc. Şi când veni acel cineva – o femeie – şi înţelese că nu mai trebuie să bea, că alternativa cu îmbătatul s-a dus în seara acea pe copcă, Gough se sculă şi ieşi pe culoar şi se strădui să nu mai observe pe nimeni. Îi fu destul de uşor, tot era sătul de ei, sătul dar nu furios, aşa că întreaga-i conştiinţă preluă, cu bucurie, această îndepărtare. Doar o singură clipă, înainte de a intra în scenă, avu o părere de rău, ar fi vrut să-şi mai ude o dată gâtlejul şi în secunda respectivă fu descumpănit, fu o secundă când eu-l lui nu ştia unde se află şi de unde să-şi procure acea înghiţitură de coniac.
Apoi o văzu pe Dona Ines, se îndrăgosti de ea instantaneu, îi căzu la picioare şi-i declară dragoste eternă. O zugrăvi în culorile cele mai calde şi-i spuse o mulţime de lucruri ce nu erau consemnate în piesă, autorul nu avusese de unde să ştie cu patru sute de ani în urmă cum va arăta frumoasa care-i va apărea lui Don Cezaro în cale.
Pe urmă veni Don Aurelio şi-i căută ceartă lui Don Cezaro şi acesta simţi că nu e ceva în regulă, i se păru că Don Aurelio face pe nebunul, că-i asamblat ca o jucărie mecanică şi că nu execută decât un ordin. Aşa că Don Cezaro încercă să-l facă pe Don Aurelio să fie rezonabil, să se astâmpere şi, cel puţin, să-şi vadă de treabă, dacă de mai mult tot nu e capabil. Dar degeaba, Don Aurelio părea fanatizat cu totul, voia neapărat să se dueleze cu Don Cezaro, voia să-l omoare şi pentru acesta nu făcea decât să repete tot mai obsedant aceleaşi fraze şi să şoptească printre dinţi lucruri de neînţeles despre un text nerespectat.
Dar toate au o limită! Don Cezaro era Cavaler şi nu simplu fecior de han, insultele lui Don Aurelio îl răneau mai grav decât l-ar fi putut atinge vreodată suliţele maure. Aşa că trecu peste dragostea sa faţă de Dona Ines şi-l omorî în duel pe Don Aurelio, cel pe care şi l-ar fi dorit drept cumnat. Atunci când căzu, Don Aurelio dădu impresia – spre uimirea lui Don Cezaro – că e aproape fericit.
Pe urmă, Don Cezaro n-avu de ce să se mire când Don Pedro, tatăl Donei Ines şi al lui Don Aurelio (ucisul), nu mai vru să ştie de el decât pentru a-i dori moartea.
Dona Ines se îmbrăcă în doliu şi Don Cezaro plecă în surghiun. În actul trei ar fi trebuit să se întoarcă în taină şi travestit la Medina, însă, în loc să-şi petreacă răstimpul dintre actele doi şi trei în cabină, Don Cezaro plecă la Cordoba unde căzu în mâinile unor bandiţi de drumul mare, conduşi de nemernicul Don Finch.
Actorul nu mai reveni niciodată acasă şi soţia lui rămase fără pantofii pe care Gough ar fi trebuit să-i scoată de la reparat.
Vândut unor piraţi, Don Cezaro aşteptă în zadar să-i fie adusă răscumpărarea. Toată puterea şi-o mai trăgea doar din imaginea Donei Ines, pe care o purtă pe mai departe în suflet, Dona Ines – moartă într-o mănăstire cu aproape jumătate de mileniu înainte de a se naşte El.

Scurtă istorie

“Rezultă ca și cum bunul Dumnezeu ar fi creat lumea pentru ca s-o ia dracul.” –Schopenhauer, Parerga und…, 2, 177.

Seara, la gura sobei, dr. Gough obișnuia să le povestească nepoților. Le istorisea cum a coborât el din copac în burta mamei sale, cum a copilărit fericit în peșterile de la Cromagnon, cum, murindu-i părinții devreme, a trebuit să se angajeze la construcția unei piramide. În timpul liber, citea la biblioteca din Alexandria și se iubea cu Circe. Apoi le povestea despre vremurile de bejenie, când s-a înhăitat cu avarii. Nu uita însă niciodată să le spună că i-a venit totuși mintea la cap, e drept, că la o vârstă destul de înaintată, când s-a apucat să învețe, luând ore de la un oarecare doctor Faust. Despre acest doctor Faust, Gough le povestea tot felul de basme, pe care nepoții le credeau numai pentru a-i face plăcere bătrânului.
Gough era atât de bătrân și trecuse prin atâtea, încât a rămas o enigmă pentru nepoți tâlcul vitalității sale.
Când i-a venit și lui rândul, Gough s-a culcat în grădină, unde a adormit sub un copac. Şi, răsuflând o dată mai tare, sufletul ieși din el și se cățără, ciripind, înapoi între crengi, acolo de unde coborâse odată și Gough în burta mamei sale.
Apoi veni Finch cel mic și rău și ochi între ramuri cu praștia.

Dispariția

“Totul se poate găsi dacă, nu fugim de osteneala de care-i legată căutarea.” – Philemon, Cat., la Stobaeus, Flor., 29, 28.

Într-o dimineață, în timp ce ridica pătura de la fereastra dormitorului ei, doamna Smith rămase cu gura căscată. Locuia de treizeci de ani într-un apartament modest de două camere la etajul III al unei vechi clădiri, peste drum de spitalul orașului. Zilnic, când se scula dis-de-dimineață, era obișnuită să vadă, atunci când lua pătura de la fereastră, clădirea mohorîtă a marelui spital. De fapt, nu numai dimineața, când scotea pătura de la geam, dar și cu alte ocazii putea vedea aceeași construcție veche, mâncată de vreme. Şi, totuși, în dimineața aceea, oricât se freca la ochi, spitalul refuza să i se înfățișeze privirilor. Doamna Smith luă un calmant și coborî în curte.
Jos, în stradă, o mulțime de oameni din cartier discutau cu aprindere despre dispariția misterioasă a edificiului. Polițiștii, chemați la fața locului, cercetau cu minuțiozitate terenul viran pe care nici un fir de iarbă nu stânjenea monotonia pământului bătătorit. Câțiva agenți în civil căutau amprente, iar alții smuceau niște câini dresați. Un grup numeros de fotoreporteri se înghesuia în jurul unui ofițer, care răspundea cu greu întrebărilor.
Până seara, nu se găsiră indicii, în afara unor resturi menajere ce puteau însă, la fel de bine, să fi rămas de pe urma spitalului, cât și de la vecinii care începură să folosească maidanul drept depozit de gunoaie.
Guvernul se afla într-o situație deosebit de penibilă. Rudele bolnavilor voiau să știe ce s-a întâmplat cu neamurile lor suferinde, iar presa de opoziție lansa zvonuri dintre cele mai macabre despre soarta bieților dispăruți.
Oricât de paradoxală era, situația trebuia rezolvată, iar casa de sănătate găsită cu orice chip. Domnul Gough, șeful poliției locale, luă personal problema în mână. Reuși cu greu să stabilească o primă legătură cu personalul. Un medic în concediu fu rechemat de pe litoral, însă în fața autorităților nu reuși să relateze amănunte cât de cât interesante. Singurul fapt ciudat, de care își amintea, era că se aflau mai mulți bolnavi decât paturi, conform fișierelor existente, deși nu puteai afla în nici un salon înghesuială sau doi bolnavi într-un singur pat. Domnul Finch, așa îl chema pe medic, povesti că fiecare bolnav fu confruntat cu fișa pe care o avea întocmită. Dar el personal n-a mai așteptat rezultatul pentru că plecase tocmai atunci la mare.
Nemulțumit de numai atât și presat de superiori săi, domnul Gough hotărî să urgenteze lucrurile, mai ales că trei bolnavi se însănătoșiseră, între timp, trebuind să fie redați societății. Abia peste opt zile, poliția dădu de primul indiciu sigur: la o topitorie de fier vechi fuseseră aduse câteva sute de bare de oțel – recunoscute drept gratiile de la paturile spitalului. Două luni mai târziu, fu arestat un tânăr care vindea cărămizile clădirii, iar peste un an, un geamgiu făcea comerț cu ferestrele edificiului dispărut. Cei doi nu putură să dea amănunte despre originile cărămizilor și ale sticlei, fiindcă susțineau amândoi că sunt doar intermediarii unui lung șir de afaceriști. Cu toate strădaniile ei, poliția nu reuși să ajungă la prima verigă a acestui lanț.
Mulțimea nerăbdătoare hotărî să ajute autoritățile. S-au format mai multe comitete pentru salvarea sărmanilor suferinzi, cum au fost “Comitetul pentru Salvarea Bolnavilor Dispăruți” (C.S.B.D.), “Noul Comitet pentru Salvarea Bolnavilor Dispăruți” (N.C.S.B.D.), “Societatea pentru Vindecare în Contumacie” (S.V.C.), precum și S.I.B.D. (Societatea Internațională a Bolnavilor Dispăruți).
În mai multe state, aceste asociații și societăți s-au organizat în partide politice și au obținut majoritatea în parlamente. (Ca, de exemplu, în Insulele Guru-Guru sau în Cyclania.) S.I.B.D. a intrat în programa electorală a acestor partide și a devenit echivalentul prosperității generale.
Până ce, într-o dimineață, în timp ce lua pătura de la geam, doamna Smith revăzu spitalul pe locul său*.

* Ceea ce n-a împiedicat unele partide ambițioase din noile democrații născute în estul Europei să-și clădească propaganda, și în continuare, pe doctrina S.I.B.D.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

EIGHTH BOOK

in which it will be seen that the world is great and endless, and that Gough and Finch did not travel in vain through it but left everywhere traces of marvelous dexterity and great parables for the wise men of the world, who had then only to gather together this brilliant cleverness, giving it to us in a few words, to our astonished admiration.

What do the documents of the time tell us?

„Nothing changes, everything is lost.”
– (Gough, Anticipations, The World is Great and Infinite chapter, definitive edition.)

A Love of Half a Millennium

„Time is not a quality of things, only a way of thinking.” Spinoza, Cogitata metaphysica, 4.

– ‘Bring me also my shoes from the repair shop,’ his wife added, as Gough put on his coat, rushing to catch the bus from ‘and a half’.
Gough was tired. He was going through one of those days when he was sick of everything, a day when he „put his big problems away,” as his colleagues ironically put it. These were days that usually ended in a brandy bath.
Gough looked out the bus window, but it was raining outside, and the glass had turned opaque, and all he could see was his own face, a face that, at that moment, he was sickened by, so he looked at others, but they didn’t excite him either.
Then, while he was putting on his make-up and had to look at the face in the mirror – just then – the artistic secretary came to tell him that there were some particularly important critics in the hall. One of them later appeared backstage, looking grave, talking a lot and spreading alcohol stench around.
Gough told himself that either he would get drunk on gingerbread himself or he would have no choice but to stop at the second drink and play godly, that is, he would not just say his lines, he would simply forget where he was and who he was, he would see nothing but the Middle Ages in front of his eyes, and he would be nothing but the Middle Ages. So he made a vow and decided that if the first being to enter his dressing room was a man, he would sink into alcohol altogether, deliberately mocking the imbeciles who came to the theater in their holiday clothes and the perfumed beauties who were indifferent to what was going on on stage, taking revenge on the other imbeciles, those who „worked” by writing nonsense about the play and the performers, as well as on fate, which still could not bring him down completely, once he had the strength left to get drunk at the show, not because of his passion for alcohol or because he could see no other way out, but because he wanted to, he who was still strong enough to laugh at everything and everyone, including himself, that is – but, obviously, all this was nothing but lies: and he told himself that if the person who opened the first door were a woman, he would drink no more, he would become Don Cezaro, and in this way he would also forget the people of all kinds who looked at him, and he would forget himself, since he would have to make room on the stage for the great one.
But then no one came into the room, they called him on stage through the loudspeaker, but he just lay down on the couch and waited for someone to come and look for him, shake him and try to get him out of his seat. And when that someone came – a woman – and he understood that he didn’t have to drink anymore, that the alternative to getting drunk had been lost that night, Gough got up and walked out into the hallway and did his best not to notice anyone else. It was easy enough for him, he was still fed up with them, fed up but not angry, so his whole conscience accepted, with joy, this removal.
Just for a moment, before he entered the scene, he had a feeling of regret, he wanted to wet his throat once more, and in that second, he was dismayed, it was a second when his self didn’t know where he was and where to get that sip of brandy.
Then he saw Dona Ines, fell in love with her instantly, fell at her feet and declared his eternal love. He painted her in the warmest colors and told her a lot of things that were not recorded in the play, the author had no way of knowing four hundred years ago what the beauty who would appear to Don Cezaro would look like.
Then Don Aurelio came and argued with Don Cezaro, and he felt that something was wrong, that Don Aurelio was playing the fool, that he was assembled like a mechanical toy and that he was only following orders. So, Don Cezaro tried to get Don Aurelio to be reasonable, to calm down and at least mind his own business, if he couldn’t do more. But in vain, Don Aurelio seemed to be fanaticized, he wanted to duel Don Cezaro, he wanted to kill him, and all he could do for him was to repeat the same phrases more and more obsessively and to whisper incomprehensible things through his teeth about a text that was not respected.
But everything has a limit! Don Cezaro was a knight and not a mere innkeeper’s son, and Don Aurelio’s insults hurt him worse than Moorish spears could ever touch him. So he overcame his love for Dona Ines and killed in a duel Don Aurelio, the man he would have wanted as his brother-in-law. When he fell, Don Aurelio gave the impression – to Don Cezaro’s amazement – that he was almost happy.
Don Cezaro was not surprised when Don Pedro, father of Don Ines and Don Aurelio (the murdered man), did not want to hear from him except to wish him dead.
Dona Ines dressed in mourning and Don Cezaro went into exile. In act three he was supposed to return to Medina in disguise, but instead of spending the time between acts two and three in his cabin, Don Cezaro left for Cordoba, where he fell into the hands of bandits led by the villainous Don Finch.
The actor never returned home, and his wife was left without the shoes Gough was supposed to have taken out for repair.
Sold to pirates, Don Cezaro awaited in vain for his ransom. All the strength he had left was the image of Dona Ines, which he carried in his soul, Dona Ines – who died in a convent almost half a millennium before He was born.

Brief History

„It’s as if the good Lord created the world to be taken by the devil.” – Schopenhauer, Parerga und…, 2, 177.

In the evenings, by the fireside, Dr. Gough used to share stories with his grandchildren. He would tell them how he had climbed down from the tree into his mother’s belly, how he had grown up happily in the caves of Cro-Magnon, how, his parents having died early, he had had to undertake the construction of a pyramid. In his spare time, he read at the library in Alexandria and fell in love with Circe. Then he would tell them about his drunken times, when he was involved with the Avars. But he never forgot to tell them that he had come to his senses, it’s true, at a rather advanced age, when he started to study, taking lessons from a certain Doctor Faust. About this Dr. Faust, Gough told them all sorts of fairy tales, which the grandchildren would believe just to please the old man.
Gough was so old and had been through so much that it remained an enigma to the grandchildren to explain his vitality.
When his turn came, Gough went to bed in the garden, where he fell asleep under a tree. And, breathing hard once more, the soul came out and climbed, chirping, back among the branches, where Gough had once descended into his mother’s belly.
Then came the mean little Finch and aimed between the branches with his slingshot.

The Disappearance

„Everything can be found if we don’t run away from the toil of the search.” – Philemon, Cat. In Stobaeus, Flor., 29, 28.

Philemon, Cat. In Stobaeus, Flor., 29, 28.
One morning, as she lifted the blanket from her bedroom window, Mrs. Smith stood dumbfounded. She had lived for thirty years in a modest two-room apartment on the third floor of an old building across the street from the city hospital. Every day, when she got up early in the morning, she was used to seeing, as she took the blanket from the window, the drab building of the big hospital.
In fact, not only in the morning when she took the blanket out of the window, but on other occasions she could see the same old, time-worn building. And yet, that morning, no matter how hard he rubbed his eyes, the hospital refused to appear to his gaze. Mrs. Smith took a painkiller and went down to the courtyard.
Down in the street, a crowd of people in the neighborhood was talking excitedly about the mysterious disappearance of the building. The policemen, summoned to the scene, painstakingly searched the empty lot, where no blade of grass disturbed the monotony of the weathered earth. A few plainclothes agents were dusting for fingerprints, while others were pulling out trained dogs. A large group of photojournalists huddled around an officer, who was reluctant to answer questions.
By evening, no clues had been found, apart from some household debris that might as well have been left over from the hospital as from neighbors who had started using the empty site as a rubbish dump.
The government was in a particularly awkward situation. Relatives of the sick wanted to know what had happened to their suffering relatives, and the opposition press was spreading the most macabre gossip about the fate of the poor missing people.
Paradoxical as it was, the situation had to be resolved, and the health house found by any means necessary. Mr. Gough, the local police chief, took matters into his own hands. He had a hard time making initial contact with the staff. A doctor on leave was recalled from the seaside, but he failed to report any interesting details to the authorities. The only strange fact he remembered was that there were more patients than beds, according to the existing files, although you couldn’t find a crowded room or two patients in one bed. Mr. Finch, the doctor’s name, told how each patient was confronted with the chart he had drawn up. But he personally did not wait for the result because he had just left for the sea.
Dissatisfied with nothing else and under pressure from his superiors, Mr. Gough decided to speed things up, especially as three sick people had meanwhile recovered and had to be returned to society. It was eight days before the police found the first sure clue: several hundred steel bars – recognizable as hospital bed bars – had been brought to a scrap metal foundry. Two months later, a young man was arrested for selling the building’s bricks, and a year later, a glazier was trading in the missing building’s windows. The two could not give details about the origins of the bricks and glass, as they both claimed they were just middlemen in a long line of businessmen. Despite their best efforts, the police were unable to get to the first link in the chain.
The eager crowd decided to help the authorities. Several committees were formed for the rescue of the poor sufferers, such as the „Committee for the Rescue of the Missing Sick” (C.R.M.S.), the „New Committee for the Rescue of the Missing Sick” (N.C.R.M.S.), the „Society for the Cure in Contumacy” (S.C.C.), and the I.S.M.S. (International Society of the Missing Sick).
In several countries, these associations and societies got organized into political parties and gained majorities in parliaments (as, for example, in the Guru-Guru Islands or in Cyclania.) I.S.M.S. entered the electoral program of these parties and became the equivalent of general prosperity.
Until, one morning, as she took the blanket from the window, Mrs. Smith reviewed the hospital in its place*.

* Which did not prevent some ambitious parties in the new democracies born in Eastern Europe from building their propaganda, and still building it, on the doctrine of I.S.M.S.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English