POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIX) – ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIX)●ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

WELLBORN — **Sănătatea trebuie să fie o stare continuă**!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A PATRA

în care se dovedeşte încă o dată că dragostea este un lucru mare, arătându-se în acelaşi timp şi primejdiile ei de netrecut cu vederea, precum şi învăţămintele ce trebuie trase din aceste împrejurări, aşa cum bine au făcut şi înţelepţii lumii de ieri, de alaltăieri şi dintotdeauna, atunci când au formulat, pe baza pildelor lui Gough, subtilele lor cugetări

Ce ne spun documentele vremii?

“Gough o sărută cu o nespusă duioşie pe Poyy pe frunte.”

(Afirmaţia revine de opt ori în “Amintirile sentimentale ale domnului Gough”, apărute la Baga în ediţie postumă, nedatată.)

ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023●POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIX)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Pumnalul şi păpădia

“Nu-ţi pierde timpul cu dorinţi sau vei sfârşi rău.” – papirus egiptean.

Puţini specialişti în heraldică ar fi în stare să spună cum s-a născut blazonul înfăţişând un pumnal şi o păpădie pe un cer albastru.

La orizont se profila, sumbră, clopotniţa bisericii învăluită în ceaţă. Finch se furişă cu pumnalul spre perechea tolănită la picioarele bătrânului stejar. Cu un strigăt dement, Finch ridică braţul, gata de a lovi.
În aceeaşi clipă, rola se blocă şi filmul începu să se zbată neputincios pe loc.
Finch rămase o secundă descumpănit, doar mâna îi mai alunecă puţin în jos (din cauza inerţiei). Apoi strigătul i se transformă într-o grimasă isterică, o adevărată mostră de virtuozitate, continuând într-un horcăit confuz.
Săltându-se puţin în cot, Gough îşi prelungi cât îşi prelungi groaza, dar, după un timp, pricepând situaţia, încercă să se amuze pe seama sărmanului Finch. Vru să-i lege o păpădie de pumnal, însă nu reuşi să rupă floarea şi nici măcar să-şi mişte privirea de la braţul înţepenit deasupra sa. Era, indiscutabil, o situaţie neobişnuită.
Poyy, adunându-şi întreaga duioşie şi dragoste, se strădui să-l mobilizeze pe Gough împotriva ticălosului ucigaş. Cu voinţa unită – sublim rezultat a două suflete ce se iubesc –, Gough şi Poyy reuşiră să-şi ridice mâinile cu câţiva centimetri. Fu un gest abia perceptibil, mai mult rugă decât ameninţare, dar era totuşi o mişcare, şi din ochii lor se putea citi întreaga bucurie – puţin rea – a îndrăgostiţilor faţă de sărmanele fiinţe din restul universului. Îi vor anina o păpădie de lama pumnalului, gândeau ei – ar fi fost o pierdere prea mare de energie să şi-o spună, însă nici nu era nevoie –, îi vor anina o păpădie de lama pumnalului ticălosului intrigant, prins în timp ce încerca să ucidă. Ce sfidare mai mare la adresa răului s-ar mai putea născoci? Şi cât de semnificativ va fi gestul!
Încetul cu încetul, Poyy şi Gough ridicară păpădia – tulpina subţire şi patru palme galbene. Floarea li se păru grea, ei ridicau o lume. În ochi aveau un licăr şăgalnic: o păpădie aninată ironic de tăişul care ar fi trebuit să-i ucidă, tăişul pumnalului ce nu mai putea tăia nici măcar un fir de iarbă…
Dar tocmai atunci se refăcu angrenajul, iar Finch îi ucise pe cei doi ţinând încă, uimiţi, păpădia în mâinile lor împreunate.

Confirmarea prin dragoste

“Cei fără minte“… semnele inverse, cu ajutorul cărora ne exprimăm sentimentele prin contrariul lor se citesc atât de limpede…” (Prosut, Sodoma şi Gomora, II, 235.)

În timp ce dr. Gough îi făcea curte lui Poyy, îi vorbi astfel:
– Draga mea, sunt conferenţiar şi, poate, în curând profesor plin la Universitatea J X J.
Datorită faptului că nu mănânc şi nu dorm niciodată, am foarte mult timp şi cred că nu m-ai deranja prea tare. De altfel, banii economisiţi pe mâncare vor ajunge pentru un cămin îndestulat.
Dar Poyy nu putea iubi un om care nu mănâncă şi nu doarme niciodată. Apoi, specialitatea lui Gough – geometria descriptivă, aşa cum o pricepea el – i se părea prea abstractă spre a-l putea înţelege.
Însă Gough nu avea niciodată timp să-i asculte şi îndoielile.
O invită, într-o zi, acasă la el. Biroul său de lucru era ticsit cu cărţi, însă Poyy observă cu surprindere că nu erau lucrări de specialitate. Pe pereţi atârnau două tablouri încadrate în superbe rame aurite.
– Aceştia doi au fondat, după părerea mea, geometria spaţială, îi explică el. Cel din dreapta este Leonardo da Vinci. Celălalt – şi arătă spre un bătrân bonom – celălalt a fost bunicul meu. A slujit ca ofiţer şi, după ce a ieşit la pensie, a devenit un grădinar de geniu. Jurnalul său intim îl solicit drept unică bibliografie obligatorie tuturor studenţilor mei.
Dar Poyy nu putea înţelege legăturile. Se căsători cu Finch, a cărui materie i se părea mai accesibilă fiindcă se ocupa de formule şi nu de aprecieri atât de bizare.
Întorcându-se trist, noaptea târziu, de la nuntă, intrând în cameră şi aprinzând lumina, găsi dormind, tolănit pe două fotolii, un tânăr, desigur un student. La aprinderea candelabrului, tânărului se trezi şi sări în picioare:
– Sunt fratele lui Finch şi studentul dumneavoastră, se prezentă el.
– Şi ce cauţi aici? Fratele lui Finch se aşeză într-un fotoliu şi începu să citească dintr-o carte groasă.
– Ei, ce cauţi aici?
– Dacă nu tăceţi, nu mă pot concentra. Dumneavoastră ne pretindeţi, drept unică bibliografie, jurnalul intim al bunicului dumneavoastră.
– Şi ce-i rău în asta?
– Ştiţi, la geometrie descriptivă, studenţii din alte facultăţi studiază tratatele de specialitate…
– Studiază jurnalul şi ajunge!
– Dar bunicul dumneavoastră n-a fost nici măcar matematician…
– A fost ofiţer şi, mai târziu, grădinar, însă nu ştiu unde vrei să ajungi.
Fratele lui Finch îşi ceru scuze şi plecă.
Dr. Gough lucră până spre seară la tratatul său de geometrie descriptivă. Se pregătea tocmai să interpreteze figura lui Iuda din Cina cea de taină, când fu chemat la rector.
Ce au vorbit cei doi domni acolo, nu s-a putut afla, singurul lucru care se ştie este că doctorul Gough a venit ca turbat în sala de curs. La aceste prelegeri asistau, de obicei, puţini studenţi, din pricina orei cam neobişnuite la care se ţineau: între 23 şi 02. De data aceasta, se aflau prezenţi toţi cei şase studenţi, dar, aţâţaţi de fratele lui Finch, refuzară să audieze expunerea.
Gough s-a întors la rector. După o oră reveni şi mai turbat ca înainte. Studenţi au rămas pe poziţii. Dr. Gough îşi repetă naveta între amfiteatru şi cabinetul rectorului, însă înregistrând cel de-al treilea eşec, renunţă.
În faţa Senatului universităţii, dr. Gough prezentă referatul său privitor la contribuţia adusă de portretele lui Leonardo da Vinci geometriei spaţiale. Lucrarea nu avu succesul scontat, dimpotrivă. La un moment-dat, întrerupându-l pe unul dintre criticii săi, care tocmai îi reproşa lipsa demonstraţiei celor afirmate, ridică printr-un gest patetic două scaune şi, aruncându-le în lături, scaunele au trecut prin uriaşele geamuri opuse ale imensei săli.
Apoi spuse:
– Mai gândiţi-vă, domnilor!
Apoi se duse să se culce, pentru prima oară după mulţi ani.
Luând în considerare faptul că dr. Gough afirma contrariul celor îndeobşte cunoscute în ştiinţă, trebuie să le amintim onoraţilor cititori că şi Giordano Bruno, de pildă, a afirmat contrariul celor ştiute de contemporanii săi şi acum se pare că totuşi el a avut dreptate. De aceea, personal, răsfoiesc zilnic, cu o îndreptăţită emoţie, ziarele şi revistele de specialitate, în speranţa de a găsi unanim confirmate îndrăzneţele idei ale doctorului Gough referitoare la geometria spaţială. În ştiinţă, asemenea răsturnări s-au produs prea des şi găsesc că este cazul ca activitatea doctorului Gough să fie reconsiderată.
Un prim semnal ar fi acela că, la doar doi ani de la cele povestite aici, Poyy îl părăsi pe Finch şi reveni la prima şi marea ei dragoste, Gough. Acesta nu era încă recunoscut pentru originalitatea contribuţiilor în geometria spaţială, dar i se conferise Marele Premiu al municipiului Lugoj pentru preocupările-i din teoria şi practica grădinilor artificiale. Şi pentru că Poyy era din Lugoj şi trebuia să se laude şi ea cu ceva…

* Jago, Yoga, Judo.
** După părerea lui Gough, Iuda era parte dintr-o specialitate înrudită cu disciplinele de bază ale Universităţii (Jago, Yoga, Judo) şi îi dedica o atenţie pe măsură.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

FOURTH BOOK

which proves once more that love is a great thing, while showing at the same time its dangers which cannot be overlooked, and the lessons to be drawn from these circumstances, as the wise men of the world of yesterday, the day before, and always have done, when they have formulated, on the basis of Gough’s parables, their subtle sayings

What do the documents of the time tell us?

„Gough kisses Poyy on the forehead with an unspeakable dutifulness.”

(The statement recurs eight times in „Mr Gough’s Sentimental Memories, published by Baga in a posthumous, undated edition.)

The Dagger and the Dandelion

„Wha„Don’t waste your time wishing or you’ll end up badly.” – Egyptian papyrus.t can’t two people who agree achieve?” – (Somadeva, Kath., 5, 12.)

Few heraldic specialists would be able to say how the coat of arms depicting a dagger and a dandelion against a blue sky.
On the horizon loomed, grimly, the church steeple shrouded in mist. Finch snuck his dagger towards the pair perched at the foot of the old oak tree. With a demented cry, Finch raises his arm, ready to strike.
At the same instant, the roll jammed and the film began to struggle helplessly in place.
Finch stood for a second in dismay, only his hand slipping down a little (due to inertia). Then his shout turned into a hysterical grimace, a true display of virtuosity, continuing into a confused gasp.
Jumping on his elbow a little, Gough prolongs his horror as long as he can, but after a while, grasping the situation, tries to have some fun at poor Finch’s expense. He wanted to tie a dandelion to his dagger, but couldn’t manage to break the flower or even move his eyes from the arm pinned above him. It was, indisputably, an unusual situation.
Poyy, mustering all his dutifulness and love, strove to rally Gough against the murderous villain. With united will – the sublime result of two souls in love – Gough and Poyy managed to raise their hands a few inches. It was a barely perceptible gesture, more pleading than threatening, but it was a movement nonetheless, and in their eyes you could read all the joy – a little evil – of lovers towards the poor beings in the rest of the universe. They’ll dagger-blade him, they thought – it would have been too much of a waste of energy to tell themselves, but they didn’t need to – they’ll dagger-blade the scheming villain, caught trying to kill. What greater defiance of evil could be devised? And how meaningful the gesture will be!
Slowly, Poyy and Gough picked up the dandelion – the slender stalk and four yellow palms. The flower seemed heavy to them, they were lifting a world. In their eyes there was a shaggy gleam: a dandelion ringed ironically by the blade that should have killed them, the blade of the dagger that could no longer cut even a blade of grass…
But just then the gears were rewound, and Finch killed the two of them still holding, astonished, the dandelion in their clasped hands.

Confirmation Through Love

„… the opposite signs, by means of which we express our feelings by their opposite are so clearly read…” (Prosut, Sodom and Gomorrah, II, 235.)

While Dr. Gough was courting Poyy, he spoke to her thus:
– My dear, I am a lecturer and perhaps soon a full professor at J X J* University.
Owing to the fact that I never eat or sleep, I have plenty of time, and I think you would not trouble me much. Besides, the money saved on food will go towards a full dormitory.
But Poyy couldn’t love a man who never eats or sleeps. Then Gough’s specialty – descriptive geometry, as he understood it – seemed too abstract for him to understand.
But Gough never had time to listen to his doubts.
One day he invited her to his house. His desk was crammed with books, but Poyy was surprised to find that they were not scholarly works. On the walls hung two paintings framed in beautiful gilt frames.
– These two, in my opinion, founded spatial geometry, he explained. The one on the right is Leonardo da Vinci. The other one – and he points to a bonny old man – the other one was my grandfather. He served as an officer and, after he retired, became a genius gardener. His diary I require as the only required bibliography for all my students.
But Poyy couldn’t understand the connections. He married Finch, whose subject he found more accessible because it dealt with formulas rather than such bizarre judgements.
Returning sadly late at night from the wedding, he entered the room and turned on the light to find asleep, reclining on two armchairs, a young man, of course a student. At the lighting of the chandelier, the young man awoke and jumped to his feet:
– I am Finch’s brother and your student, he introduced himself.
– And what are you doing here?
Finch’s brother sat down in an armchair and began to read from a thick book.
– Well, what are you doing here?
– If you don’t shut up, I can’t concentrate. You claim your grandfather’s diary as your only bibliography.
– What’s wrong with that?
– You know, in descriptive geometry, students from other faculties study treatises…
– Study the diary and that’s it!
– But your grandfather wasn’t even a mathematician…
– He was an officer and later a gardener, but I don’t know where you’re going with that.
Finch’s brother apologised and left.
Dr. Gough worked into the evening on his treatise on descriptive geometry. He was just preparing to interpret the figure of Judas* from the Last Supper when he was called to the rector.
What the two gentlemen talked about there could not be found out, the only thing known is that Dr. Gough came storming into the lecture room. These lectures were usually attended by very few students, because of the rather unusual hour at which they were held: between 11pm and 2am. This time, all six students were present, but at the urging of Finch’s brother, they refused to hear the lecture.
Gough returned to the rector. An hour later he returned even more rabid than before. The students stood their ground. Dr. Gough repeated his shuttle between the lecture hall and the rector’s office, but registering his third failure, gave up.
Before the university senate, Dr Gough presents his report on the contribution Leonardo da Vinci’s portraits have made to spatial geometry. The paper was not the success he had hoped for, quite the contrary. At one point, interrupting one of his critics, who had just reproached him for not demonstrating what he had said, he made a pathetic gesture of picking up two chairs and, throwing them aside, the chairs went through the huge glass windows of the huge hall.
Then he said:
– Think again, gentlemen!
Then he went to bed for the first time in years.
In view of the fact that Dr. Gough affirmed the contrary of what is commonly known in science, we must remind our honoured readers that Giordano Bruno, for instance, affirmed the contrary of what was known to his contemporaries, and now it appears that he was right. That is why, personally, it is with justifiable excitement that I daily peruse the newspapers and specialist journals in the hope of finding Dr Gough’s bold ideas on spatial geometry unanimously confirmed. In science, such reversals have occurred all too often, and I find it appropriate that Dr. Gough’s work should be reconsidered. A first signal would be that, just two years after what is recounted here, Poyy left Finch and returned to her first and great love, Gough. He was not yet recognised for the originality of his contributions to spatial geometry, but he had been awarded the Grand Prize of the Municipality of Lugoj for his concerns in the theory and practice of artificial gardens. And because Poyy was from Lugoj and had something to boast about…

* Jago, Yoga, Judo.
** According to Gough, Judas was part of a specialty related to the core disciplines of the University (Jago, Yoga, Judo) and devoted a commensurate attention to it.