Spații între cuvinte (II) – ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023

ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023●Spații între cuvinte (II)
De Mihăeș Heronim

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

”Agentul Smith: Știai că primul Matrix era proiectat să fie o lume umană perfectă, unde toată lumea să fie fericită. A fost un dezastru. Nimeni nu a acceptat programul, s-au pierdut recolte întregi. Unii au crezut că ne lipsea limbajul de programare pentru a descrie lumea voastră perfectă. Dar eu cred că oamenii, ca specie își definesc realitatea prin mizerie și suferință. Lumea perfectă era un vis din care creierul vostru primitiv încerca să se trezească. De aceea, Matrix a fost transformat astfel.” (Matrix – 1999, regia Andy Wachowski, Lana Wachowski). Adică, așa cum presupune Mircea Eliade: ”Omul este singurul animal care își poate rata viața.”
Acest corp-durere emoțional colectiv a dinamizat omenirea pe axa istoriei în determinarea unui sistem optim de conviețuire. ”De ce reprezintă trupul chinuit al lui Cristos, fața lui schilodită în agonie și nenumăratele sale răni sângerânde o imagine atât de semnificativă în conștiința colectivă a umanității? Milioane de oameni, cu precădere în perioada medievală, nu s-ar fi aflat într-o relație atât de profundă cu el cum s-a întâmplat, dacă ceva din ei n-ar fi rezonat cu imaginea, dacă n-ar fi recunoscut inconștient în ea reprezentarea exterioară a propriei lor realități interioare – corpul durere. Nu erau încă suficient de conștienți pentru a-i recunoaște prezența direct în ei înșiși, dar aceasta a fost pentru ei începutul conștientizării. Cristos poate fi privit ca arhetipul uman, întruchipând atât durerea, cât si posibilitatea de a o transcende.” (Eckhart Tolle). Și oriunde am pleca, vom merge mereu cu noi înșine, până vom conștientiza că soluția nu este fuga de noi, de trecut; nu noi am creat epavele omenirii și nu suntem responsabili pentru cursul firesc al istoriei sale din acest colț de Univers.
”Sean: Nu stiu mare lucru, dar vezi ăsta? Toate prostiile astea nu sunt din vina ta.
Will: Stiu.
Sean: Uită-te la mine, fiule. Nu e vina ta.
Will: Stiu.
Sean: Nu e vina ta.
Will: Stiu.
Sean: Ba nu stii! Nu e vina ta.
Will: Stiu.
Sean: Nu e vina ta.
Will: In regulă.
Sean: Nu e vina ta.
Will:Nu îți bate joc de mine!
Sean: Nu e vina ta.
Will:Nu îți bate si tu joc de mine, Sean!
Sean: Nu e vina ta.
Will:…
Sean: Nu e vina ta.
Will: Imi pare rău…”
(Good Will Hunting-1997, regia Gus Van Sant)

Paradoxal este că valorile omenirii sunt concentrate în oameni reprobați de societate sau alte națiuni, apar în locuri nefirești și în anumite momente-cheie pentru societatea respectivă. Se poate vorbi și de popoare cu destin special, poporul evreu se pare că a reprezentat un segment aparte în derularea evenimentelor umanității. Pe lângă peregrinările și înstrăinările de generații amintite biblic, holocaustul a devenit un eveniment al deznodământului pentru acest popor privilegiat biblic, însă renegat de umanitate. Tocmai acest popor a oferit lumii întregi personalități marcante ale spiritualității universale. O prezentare sintetică a schimbărilor majore survenite în istoria umanității datorată acestora este menționată mai jos, cunoscută sub denumirea: ”Cei cinci evrei care au schimbat lumea”:
Moise spune: Legea e totul.
Isus ne spune: Iubirea e totul.
Max afirmă: Banii sunt totul.
Freud remarcă: Sexul e totul.
Einstein conchide: Totul e relativ.
Tendințele societății moderne spre inovație accelerată și nonconformism au dus inerent la împrumuturi inconștiente de forme filozofice învechite (panteism, numerologie medievală, versiuni moderne de păgânism și idolatrizare a unor forme materiale), desacralizarea completă a întregului sistem social, inclusiv a instituțiilor religioase devalorizarea tuturor reperelor etice ale societății, promovarea nulităților, tendințe exagerate de cultivare a propriei personalități în lipsa divinității din viața individului pseudoreligios, un alt „Übermensch” bine mascat sub falia așa-ziselor democrații. Scriitorul Aldous Huxley în romanul său publicat în 1932 și intitulat “Minunata lume nouă” descrie o potențială societate democratică a viitorului: „Dictatura perfectă va avea aspectul unei democrații, dar va fi în esență o închisoare fără ziduri din care prizonierii nici măcar nu-și vor dori să evadeze. Va fi un sistem de sclavie în care, prin consumerism și divertisment, sclavii își vor iubi stăpânii.” La care Carl Sagan adaugă: „Am rânduit o civilizație în care cele mai decisive elemente depind enorm de știință și tehnologie. De asemenea, am rânduit lucrurile în așa fel încât aproape nimeni nu înțelege știința și tehnologia. Aceasta este o rețetă pentru dezastru. Poate că o să ne meargă bine un timp, dar, mai devreme sau mai târziu, acest amestec inflamabil de ignoranță și putere o să ne explodeze în față.” Ce avem de gând pe viitor? Pentru că trăim alene și mai rar sclipiri de genii ce sparg absolutul.
Prin urmare, să lăsăm totul în urmă, să ne urmăm cursul vieții în simbioză cu sufletul și mintea, să nu ne îndepărtăm de noi. „Urmează-ți inima, dar ia-ți și creierul cu tine.” ne sfătuiește medicul psihoterapeut Alfred Adler. Adică să ne prelingem rațiunea în inimă, pentru a nu ne pierde în peregrinările vieții. Și da, există o cale de ieșire din acest tărâm al durerii umane, ne-a arătat-o acum două mii de ani un rabin evreu numit Yetshu Ben Yosef, cunoscut de noi toți cu numele său grecesc de Isus Cristos: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’’ Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii. (Matei 22:35­40). Spre sfârșitul vieții sale, fizicianul Albert Einstein, într-o scrisoare adresată fiicei sale Lieserl scria:
“Când am propus teoria relativității, foarte puțini oameni m-au înțeles, iar ceea ce urmează să destăinui umanității acum, se va ciocni de neînțelegerea și prejudecățile din această lume.
Te rog să păstrezi aceste scrisori atât timp cât este necesar, ani, decenii, până când societatea este suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos.
Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA.”
Această forță ne plasează dincolo de zeități, deasupra Olimpului pământean, ne ajută să depășim condiția noastră existențială pentru că, așa cum spunea Platon: ”Dacă am fi zei, n­-am ști ce este iubirea.” Apropierea de sinele nostru, apropierea de aproapele, dincolo de persoana fizică ce ne reprezintă material, ci mai degrabă empatic, atunci când inimile noastre se împreunează în liniștea tăcerii. „Un prieten adevărat te prinde de mână și îți atinge inima.” ne spune scriitorul columbian Gabriel Garcia Marchez. Însuși Dumnezeu are nevoie de noi, să-i fim alături în imponderabilitatea vremii, căci: ”Dumnezeu trebuie să fie iubit pentru a fi cunoscut,” ne atenționează Blaise Pascal.
Copile, deschide fereastra zorilor și admiră mirificul desen al tinereții pictate de un penel nevăzut și neasemuit pe evantaiul zilei șiroind a curând, în vuietul destinului tău, deschide-ți sufletul și vei primi lumina mult dorită, deoarece: ”În fiecare om sălășluiește un soare, totul este să-l lăsăm să ardă,” îmi spune Socrate, lăsându-mi acest nimb sonor drept umbră a destinului meu.

Să gândim frumos, privilegiat, cum nimeni nu a mai gândit ca noi, dară să nu uităm că: ”Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare. De aceea, să învățăm să gândim bine,” ne reamintește același filozof și fizician deopotrivă, Blaise Pascal. Şi să nu ne aplecăm încețoșați de servitutile și impuritățile vieții, deci să ne reamintim ce ne-a inspirat Mahatma Ghandi: ”Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.” Să ne cultivăm virtuțile, esteticul valorilor spirituale să-l răsădim în suflet, în ADN-ul nostru uman și cu pioșenie să-l dăm ca moștenire copiilor noștri, semenilor din generații viitoare, să le contaminăm sufletul cu dorințe ascunse în vise de copii, să-i lăsăm apoi să viseze adânc, până dincolo de însingurarea vremurilor.
Să năzuim dincolo de nori, peste piscurile încercănate ale cerului și vom găsi noi o zi când cerul va deveni al nostru cămin. ”Pentru a schimba Universul, schimbă-ți gândurile, pentru că singurul univers pe care îl vei cunoaște este în mintea ta.” ne învață Bryant McGill, iar fizicianul Stephen Hawking ni se confesează: ”Mi-am petrecut întreaga viață hălăduind prin Univers în mintea mea.”
Să nu ne temem de visuri, căci din ele ne sorbim realitatea, să nu le închidem cu lacăte pământești, să ne deschidem porțile iubirii, speranțelor, năzuințelor înălțimilor încercănate în ploi de sentimente mult prea umane de a fi uitate în culisele timpului. Și să ne reamintim: ”Cu cât zburăm mai sus, cu atât părem mai mici acelora care nu știu să zboare,” ne asigură Friedrich Nietzsche, deoarece: ”Numai cei care vor încerca absurdul, vor obține imposibilul,” ne spune M. C. Escher.
Să ne dedăm nouă, așa cum suntem, să ne primim cu brațele deschise, ca mai apoi să-i strângem pe semenii noștri cu patimile noastre omenești, necuprinse într-o viață, de iubire, compasiune, fericire și speranțe. ”Cunoaște-te pe tine însuți și cunoaște-vei și Universul și zeii” era inscripționat pe templul de la Delfi și ar trebui să dăm crezare acestor vorbe străvechi.
Să ne înfiripăm sufletul, patosul trăirii pe acea undă a valului de zare ce ne conduce spre falia fericirii în viață, căci, așa cum ne spune Lelia Mossora: „Sufletul este prelungirea unei aripi de înger care are curaj să zboare.”
Să picurăm puțin câte puținul din tainele vieții țesute pe mozaicul muzicii, picturii, sculpturii sorbite cu nesaț din pocalul nemuririi ca licoare a sufletului nostru boem și să le insuflăm alor noștri cu sorbituri adânci ca pentru o poțiune a cunoașterii umane. Să ne descântăm apoi sufletul în armonii nebănuite de sunet și culoare, vis și planare pe undele curcubeului încununând pastelurile terestre. ”Când desenezi o ramură, trebuie să simți adierea vântului,” ne spune un proverb japonez, iar un anonim se destăinuie: ”Dacă nu știi cum plânge o vioară, n-ai să afli niciodată cum cântă o inimă.” Acestea nu sunt cuvinte, dar meditații pe care să le primim în dar ca miasme ale spiritului trezit din letargia sufletului îngreunat în cețurile vremilor.
Și cum să nu te alini cu un balsam celest, când toamna vine să te alinte pe banca din parc și frunzele-n tandem să-ți mângâie trăirile, foșnind a târziu pe covorul așa plăsmuit ca pentru tine. Tu, nostalgicul trecut de vârsta tinereții veșnice, pentru că: ”Este simplu să fii fericit, dar e greu să fii simplu.” ne asigură Eckart von Hirschhausen. Așadar, ”Dă șansa fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viața ta,” propune Mark Twain, iar același Eckart von Hirschhausen vrea să ne convingă: „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima! într-o bună zi vei avea dreptate…”
Această filozofie a vieții ne-au transmis-o de-a lungul istoriei umanității geniile religioase și filozofii secolelor, scriitorii, muzicienii, oameni ai spiritualității universale. Ne-au spus-o de nenumărate ori, dar câtă coerență am avut însă a discerne din mesajele transmise și ce am înțeles cu adevărat? Confucius, Buddha, Mahomed, Lao Zi, figuri predominante ale spiritualității universale care au căutat adevărul divin sub variate forme, specifice poporului în care au trăit, simțit și pentru care și-au dedicat întregul potențial spiritual. Ei au fost căi de cunoaștere ale divinității, atingerea absolutului din leagănul pământean. Dar Isus Cristos a coborât divinitatea pe Pământ și ne-a arătat calea de urmat spre atingerea ei, fără legi, canoane, obturații ale vieții, doar prin iubire, ca esență sublimă a tuturor lucrurilor. Toți însă ne-au învățat un mod de a trăi. Noi, oamenii, însă, i-am parafrazat în religii din necesități administrativ-sociale și economice, specifice modului nostru de organizare pământeană. Ele reprezintă amprenta umanului în intervenția divină, interfața dintre om și Dumnezeu.
Esențial este să răspundem afirmativ chemării divine, să nu ne însingurăm în povara omenescului nostru pământesc și atunci vom descoperi printre căutările noastre sclipirea vitală deasupra condiției noastre umane. Pentru că, ”Există un pictor dincolo de a mea viață, când sunt tristă îmi desenează un zâmbet pe față.” (Carmen Pădureanu). Această viață pe care se înfiripă sufletul nostru, în care trăim vreme de un eu pământean și pe care o părăsim în dorul depărtărilor de absolut, în perfectă tăcere, așa cum ne-am obișnuit dinaintea aducerii noastre pe acest Pământ. Tudor Mușatescu spunea că: ,,Viața este un țipăt între două tăceri”. Punctul de tăcere se naște în nimicul primordial, dând viață materiei printr-un Big Bang spectaculos, iar mai apoi se contopește cu sorgintea Creației, când dincolo de orizontul evenimentelor își atinge singularitatea, în punctul de tăcere. Dar mie, ”Nu mi-e frică de moarte, pentru că nu cred în ea. E ca și cum te-ai urca dintr-o mașină în alta.” se confesa nouă cândva cântărețul John Lennon, membru al formației Beatles. Pe ce să ne bazăm când vrem să credem astfel de afirmații?
Vizionar al erei tehnologice și precursor al concepției dualității naturii umane ca materie și spirit, empatizând cu angrenajul materiei în expectativa contopirii cu Creatorul, scriitorul SF britanic Arthur C. Clarke prezintă în una din operele sale ”Odiseea spațială 2001” dezvoltarea firească a speciei umane către o stare avansată evolutiv prin depășirea acestei stări rudimentare de manifestare a vieții sub forma sa materială și transformarea sa într-o formă energetică superioară, caracteristică civilizației extraterestre ce ne-a vizitat în leagănul nostru evolutiv și ne-a ajustat impulsul necesar trecerii noastre spre ființa inteligentă. Iar în ”Sfârșitul copilăriei” descrie avansarea graduală a speciei umane, din generație în generație, până în pragul maturizării sale mentale, când copiii ultimei generații de oameni detestă activitățile întreprinse de proprii părinți, contopindu-se în final cu Mintea Supremă, Overmintea, atunci când Overlorzii vor veni pe Pământ să-i asiste pe oameni către trecerea finală. Ficțiune și nu realitate, considerente ajustate la tendința omului spre perfecțiune și nemurire. Fizicianul austriac Erwin Schrödinger, unul din fondatorii fizicii cuantice afirma: ”Numărul total de minți din Univers este unu. De fapt, conștiința reprezintă una singură, defazată în celelalte entități.”
În schimb, să dăm crezare poate speculațiilor ce aplanează asupra celei mai controversate dimensiuni fizice, timpul. Supus mereu relativității fizice ori subiective, timpul primește un ultimatum existențial din partea anumitor cercuri științifice, precedat fiind de afirmația renumitului Albert Einstein care într-o conferință științifică afirma simplu: ”Timpul există ca să nu se întâmple toate deodată.”

Unele considerente științifice pleacă de la necesitatea minții umane de ordonare a evenimentelor derulate în viață, cum de altfel creierul nostru pretinde o anumită ordine a lucrurilor materiale din jur pentru a fi reținute mai ușor. Să înțelegem dar că timpul este un concept existent doar la nivel cortical, inerent conștiinței de a-și conștientiza existența trăirilor și doar legat de acest concept subiectiv putem vorbi, filozofa și empatiza cu acesta. Pe de altă parte, așa cum îl percepem noi empiric, în lumea noastră cotidiană, timpul pare că se scurge din trecut în viitor, nu avem nici un dubiu în această privință. Săgeata temporală este îndreptată mereu spre înainte; acest vector temporal poate fi însă inversat? Am putea oare cumva să-i dăm un alt sens? Cum ar fi să ne întoarce în timp! Săgeata timpului se pare însă că se deplasează numai spre înainte, un înainte perceput de noi zilnic, dar conceptualizat științific spre creșterea gradului de entropie a Universului. Când vorbim de entropie, spunem că Universul, lucrurile în sine tind spre o dezordine naturală: nu va exista niciodată ca aruncând, spre exemplu, în aer un set de cărți de joc, ele să cadă aranjate simetric, ori stivuite într-o perfectă ordine. Aceasta este o lege universal valabilă, numită entropie. Există totuși o condiție de inversare a sensului de parcurgere a timpului: dacă într-un Antiunivers constituit din antimaterie am inversa sensul temporal de parcurs, am obține atunci un univers ca cel actual, în care ne aflăm. Dar asta e pură teorie, deoarece știm că antimateria este cel mai costisitor element din Univers, iar producerea sa la CERN se face anevoios, doar un nanogram pe an (1 nanogram = 0,000000001 grame = 10-9 grame), adică ar fi necesar un miliard de ani pentru un gram de antimaterie. Însă, paradoxal este că da, putem vedea în trecut, dar nu putem merge acolo, în schimb, deși avem ocazia să mergem în viitor, prin derularea firescului evenimentelor, desigur, nu putem vedea nimic anterior din acest viitor. Cum adică, putem privi în trecut? Doar cu ochii minți, desigur. Nu chiar, prin telescoapele moderne se poate privi în trecut. Cum vine asta? Să ne imaginăm că trimitem o scrisoare clasică prin poștă, informația conținută în scrisoare este veche de câteva zile când ajunge la destinație, chiar săptămâni, dacă destinatarul se află la o distanță considerabilă. Cu cât destinația e mai îndepărtată, cu atât informația conținută în scrisoare este mai veche, aparține trecutului din ce în ce mai îndepărtat. La fel și cu lumina, fotonii, puncte minuscule de lumină, purtătorii informatici ai imaginii din care este compusă zona vizată de telescoape ajung la ochiul astronomului cu o vechime de câțiva ani, mii de ani, chiar milioane de ani. Dacă un extraterestru ne-ar privi de la o distanță de 65 milioane de ani-lumină (un an-lumină este drumul parcurs de lumină într-un an, adică 300000km/s ori 3600 de secunde ori 24 de ore ori 365 de zile, deci aproximativ 9461 miliarde de kilometri), atunci ar vedea cum dinozaurii se plimbă nestingheriți pe Pământ, s-ar afla în Era Dinozaurilor, iar cei situați la doar 77 de ani-lumină s-ar vedea în Al Doilea Război Mondial. Cu cât privim mai departe în spațiu, cu atât vedem mai mult în trecut. NASA va lansa anul acesta (2021) telescopul spațial James Webb, în valoare de 14 miliarde de dolari, care va putea privi înapoi în timp cu 13,7 miliarde de ani, aproape de formarea Universului nostru; atunci vom cunoaște cu siguranță mai multe despre geneza noastră ancestrală.
De altă părere este însă grupul internaut al fanilor de știință ”Science of the Universe”: ”Timpul nu este liniar, ci simultan. Totul, inclusiv trecutul si viitorul se întâmplă în momentul de față. Viețile trecute sunt de fapt vieți paralele. Timpul este de fapt o construcție mentală 3D a creierului uman. De fapt, timpul nici nu există deoarece experimentăm totul într-un ACUM si UNICITATE.” Să le dăm crezare?
Privită însă dintr-o altă perspectivă, această realitate incomensurabilă, percepută de simțurile noastre nu ar putea fi decât exprimarea unei realități virtuale, concepute într-un supercomputer, conectați fiind la acesta prin sinapsele neuronale. Trăim astfel un vis codificat cibernetic și indus pe cale senzorială de către un programator nevăzut.
”Morpheus: Felul în care arăți se numește ”imagine reziduală a propriei identități”. Este proiecția mentală a persoanei tale digitale.
Neo: Deci nu e real?
Morpheus: Ce înseamnă real? Cum definești realitatea? Dacă vorbești despre ceea ce poți simți, mirosi, vedea sau gusta, atunci realul înseamnă semnalele electrice interpretate de creierul tău.” (Matrix (1999), regia Andy Wachowski, Lana Wachowski).
Sau poate visul din vis și din alt vis, construite în așa manieră încât nu am putea distinge vreodată ficțiunea de realitate, idee ecranizată în filmul ”Începutul”(2010) în regia Christopher Nolan. Tendința modernă constă în fuga de realitate, de o viață care ne copleșește, nu putem face față provocărilor acesteia și ne întoarcem spre mirific, fantezie, evadare din noi înșine sub variate forme. Nu e de mirare atunci cum rata populației cu înclinații spre consum al diverselor substanțe halucinogene crește simțitor. Alcoolul ne poate estompa durerile lăuntrice, iarba, extasy, tot atâtea forme de evadare din celula realității și escapadă în ”vizuina iepurelui’ alături de Dorothy spre un alt tărâm mirific. Consumăm însă și alte forme mai ușoare de halucinogene, regăsite în industria cinematografică prin filme gen fantasy, dragoste, romantic, dar și acțiune, război sau telenovele de mare actualitate. Show- urile de televiziune își au apanajul lor sau poate nici un stand-up nu ar fi rău. Să ne gândim apoi la literatura beletristică, putem consuma bestseller-uri, ori kitsch-uri de larg consum. Au existat oameni pe care i-a copleșit drama propriei vieți, încât s-au refugiat până la sfârșit în consumul de beletristică.
Deci, din noi, și cu noi, spre noi; să nu fugim de noi, dar să ieșim din noi înșine spre a ne vedea realist, din perspective ce depășesc scara umană, gradată ca etalon în egoul nostru interior. Când ne vocalizăm gândirea, să conștientizăm conținutul valoric transmis, să nu emanăm acustici reziduale din spectrul anomiilor cu entropia scăzută. Indicatoarele lumii văd un declin în sfera abordării trăirilor de o viață a omului modern. Să modificăm sensul vectorial ale acestor statistici eronate, contrafăcute predictiv.
Atât despre această lume fizică pe care am erodat-o prin formule matematice și legi ale fizicii supuse empirismului ancestral. Ne întoarcem așadar spre noi, cu capetele aplecate spre Pământ din care ne scurgem seva trăirii și ca să nu uităm cumva sensul nostru de mers pe această planetă, să ne întindem apoi privirea spre cer, să nu cumva să regretăm apoi menirea noastră după clipa împământenirii noastre din urna sortirii. Acestea fiind renăscute în mintea noastră, vom înțelege așadar de ce să ne aprindem inimile cât suntem încă staționarii planetei pentru câteva zeci de ani, în torțele ce țin de speranțe și vis copiilor noștri, plăsmuiți ca și noi drept moștenitorii destinului de după noi. Am descoperit atunci minunile divine în alergarea vântului tomnatic printre crengile temătoare ale arborilor ruginiți, în visul unei seri cu Soarele căzut la orizont, în luciul pietrelor pârâului ce clipocește la pârguirea apei în razele luminii dintre albii, la zumzetul albinelor adulmecând petalele din câmp. Miracolul pierdut într-un bob de grâu l-am deslușit apoi în farmecul spicelor aurii, date secerătorilor ca trudă a verii, iar fantasmele nopților înmiresmate de Regina Nopții, în picuri de licurici și freamăt de stele prin unduirea aerului monocromat din târziu. L-am căutat pe Dumnezeu cu ale Lui miracole în așteptări, și crezuri, și speranțe iluzorii, scobite în credulitatea cultului într-un mai bine întruchipat în visuri. Nu L-am crezut că mi-e aproape, lângă mine, în nopțile ce mă-nconjoară cu deznădejdi și frici cumplite, orgolii derizorii și-n patimi de o clipă. L-am regăsit deci in mine, cu mine și alături de mine, înconjurându-mă cu al Său nimb inconfundabil din seninătatea zorilor, zborul legănat al păsărilor pe cerul înmuiat în culoarea izvoarelor clipocind a viață perenă și-n iubirea regăsită ”pe culmile disperării” (E. Cioran). Am început să percep atunci sensul și patina iubirii sculptate în adâncimile sufletului uman încă de la facerea lumii, caricaturizată dar în sentimente de o clipă, personaje pasagere atinse de viața mea în trecerea prin secvențele temporale, apocrife menirii noastre pe această planetă. Oare nu sunt toate acestea suficiente minuni încât să mai cred în miracole dumnezeiești estompate în speranțe și așteptări lăuntrice sau să ne răsturnăm în frivolități empirice, în acele perioade de agonie sufletească cânt patosul vieții ne biruie spiritul îngenuncheat de curbura timpului pământean?
Un vis îmi este culoare peste zi, un gând îmi picură în suflet prin sclipiri de dorință fierbinte din basmul cu zâne și zmei ale copilăriei umane, părerile mele sunt adieri de păsări frământate-n palele de vânt ale virginității pământului ca mamă a perenității vieții, dincolo de supurările senile, scobite în poala seninătății zborului spre cer. Doar că uneori mă-ntind peste albastrele zări, iar cerul îmi dă culoare cu sclipiri de eden în răsărit și stropi de flori în dalbe priviri ca de copii imaculați din purpura inocentei noastre, și atunci mă aplec într-o rugăciune personalizată și mă întreb unde am să găsesc un timp perfect de nostalgii și amintiri cu Soare neapus vreodată în pridvoare de creste uitate în vânt. Petrec prin văi de insolite căi, având un nor drept uitare, ce l-am creat prin labirint uscat de peregrinări anoste, de întristări căzute în remușcări și eclipsări de lumini din inimi, ori suflete scăpate în deznădejdi febrile.
Suntem noi, suntem aici cu creștete albite în ninsorile de mărgean ale vremii, fețele prinse în mirajul secundelor, să mai treacă puținul care-l avem cât mai încet, de am mai fi sub cupola cerului de mâine. Suntem ape și flori, piscuri și izvoare, lacrimi și zâmbet, cânt de viori, triluri de păsări și zumzet de zbor, munți și stele, oceane și nebuloase galactice, culese apoi în câmpuri de forme imateriale, nerostite poteci peste căi lactee, lin ostoind a lumii menire și primenind simțirea de început a dumnezeirii. Suntem vis și realitate adânc sculptate în arhitectura Universului, atrași întru începuturi spre dezintegrarea materiei, a spațiului și timpului, unde legile fizicii nu mai au cuvânt, suport real pe certitudinea realității. Punctul de tăcere se naște în noi, pe legănarea firului de iarbă din roua dimineții, în vuietul valurilor sparte-n fiord și-n fuziunea stelelor săpate adânc în noapte, prins în Marea Unificare din zori, când Soarele apare pentru noi, noi care nu l-am văzut peste noapte, eram prea acoperiți de somn; când ne-am trezit ne-a luminat în noapte, și a fost zi. A existat mai demult, dar pământul ne-a acoperit vederea, și-am adormit, și-am tot visat sub nenumărate forme pământești reverii de o noapte, crezând în aceste visări ca fiind aievea, nici măcar nu am crezut că suntem luați în vis, și a fost frumos, și a fost noapte. Căci nu am sesizat forma pământeană a trăirii, care apoi s-a pus ca semn efemer în panoplia visurilor de o noapte. Dar printre nori am atins și albastre zări, cuprinși fiind de culoare , când ne-am întâlnit în lumina crepusculară a zorilor trecute prin roua dimineții Cuvântului ce ne dă spectrul luminilor de-o viață, dincolo de silaba amintirilor de seară. Un Soare Sfânt veghează pe Pământ, un cântec străvechi dă viață acestei lumi, pe gama curcubeului din noi, stropiți în culori de albe lumini ale cântecelor vii ce ne definesc în nimbul divinității pe care doar le simțim ca suflete desprinse din ritmul materiei, pe o dantelă recunoscută de noi doar, în albia divinității din suflet.
Mi-am atins atunci pădurile cu degetul firii, mi-am mângâiat apele într-un gând învolburat cu luminile serii, m-am închinat dară munților cu genunchii înmuiați în pietrele din poalele vremurilor, să-mi amintesc că fiu sunt al acestei lumi, îngemănat cu dorul de freamăt al frunzelor de pe ramurile codrilor, înaripat în clipocitul apelor curgând a meditare peste falduri de lumi dătătoare de viață dorită și împovărat cu greutatea piscurilor de o zare. Așa am ajuns a-L cunoaște pe Dumnezeu, sărind peste formule și legi ale fizicii, călcând în pridvorul cu zeci de poteci neîncercate încă pe toposul cunoașterii umane, în sentința veacurilor ce nu s-au dat duse doar de dragul firii legiferate fizic, dar scăpărate în apusuri ce mi-au adus șoptit a lor cărare. Așa L-am cunoscut pe Dumnezeu, printre tomuri de cărți ce-mi vorbeau într-un limbaj insolit despre o lume pe variate lungimi de undă ale perspectivei de a fi ca om, ca materie, ca suflet întruchipat în stavila timpului compus cu elementele primare, la îngemănarea sufletului cu materia și întruchipate într-un spațiu închis, infinit de larg pentru simțul uman, numit de noi Univers. Mi-aș deschide condiția umană la contactul cu Tatăl, l-aș întreba ce mai face printr-o rugăciune fierbinte, să mă apropii cât mai mult, să-mi înfășor a mea menire pe un pisc mai înalt decât mi-aș putea imagina cu instrumentul gândirii, să-mi răspundă mai apoi cum a interacționat cu mine mereu prin cea mai mare forță cunoscută, numită iubire, și că eu abia conceptualizez printre tipuri de forțe, ce semnificație să dau unora în Marea Unificare. Acolo, dincolo de stele cineva este să ne iubească, aceasta rațiune existențială scursă peste miliarde de milenii ne-a dat-o de la facerea acestei lumi fizice, să nu părem surprinși deci când suntem atinși de soare și ploi, vânt si ninsori, cețuri de o zi, dar o lăcrimioară mereu ne va împlini bucuria, un zâmbet imaculat, din suflet ne va aduce fericirea, iar o lacrimă arzândă stă să cadă inexorabil în oceanul sideral. Ne-am agonisit viața pe acest crâmpei de timp, enumerând solstiții graduale de pe un echinocțiu personalizat în ecuații liniare. Ne-am închinat acestui impuls liniar, șoptindu-ne că viața-i doar o părere de noi culeasă în zorii viețuirii, o dată cu șoaptele mamei ce ne aduce fiorii fericirii în floarea copilăriei.

Azi L-am rugat așadar pe Dumnezeu să-mi înțeleagă limbajul gândurilor și să mă facă să știu că le înțelege. Pentru că uneori m-am acuzat pentru lucruri care s-au întâmplat și pentru altele ce nu par să se fi întâmplat, dar le-am enumerat în cumpăna cugetului învolburat în incertitudinea existenței. Şi-mi apare Dumnezeu din negura gândurilor, Dumnezeu care a dat identitate materiei și însemnătate gravitației printr-un singur însemn primordial. Dumnezeu, care e acolo sus, tare și împrăștiat printre nebuloase siderale, anomii cosmice, licărind a stele sidefii printre nopțile târzii de materie întunecată. M-am folosit de Dumnezeu și aici, jos cu ponderea paradoxului întoarsă când L-am întâlnit pe Dumnezeu în viața mea. El mereu a fost cu mine dar n-am știut să-l găsesc. Pentru că Dumnezeu sigur trăiește și încă nu a murit. Spun unele religii că ar fi fost răstignit, eu însă l-am văzut sub o scoică de alabastru, în mireasma unei flori de seară, peste ape învolburate și în prinosul de nori, în bobul de apă din licărirea dimineții, pe mantaua de omăt sorbind din strălucirile stelelor de iarnă. Doamne, cât de mult să-ți mulțumesc că exiști! Dacă n-ai fi existat, eu Te-aș fi creat, să fiu cu Tine mereu, până la finele eternității. Dar tu exiști, Doamne, și Tu m-ai chemat pe mine să trăiesc, cât de mult să-Ţi mulțumesc că exist! Pentru a Te lăuda că am un Dumnezeu atât de mare, cât nici cerurile, nici universuri afine nu Te cuprind. Doamne ajută-mă să-mi găsesc simplitatea din cumpăna trăirii.
Mi-am învelit gândurile în cuvinte să le vedeți apoi, să le gândiți apoi, să mi le înapoiați cât de curând cu tonusul personalizat și să le dospim pe-ndelete în tinda sentimentelor, să vă alin atunci murirea ca și a mea, cu brațele pline de infinit. Căci uneori ne prindem printre flori, să ne încoronăm cu ele, ca o întovărășire a Lunii, și norilor, și stelelor cu noi în acel vals de neatins cu cerul aproape uitat în cântările nopții pe care noi am încercat- o, de această dată ca măsură a vieții într-o altă ipostază, a transhumanței spre infinit, așa cum ne-am dorit dintotdeauna aici pe pământ, în apropierea noastră de Dumnezeu. Și să ne reamintim așadar că nu suntem singurii muritori, dar singurii ascultători de zumzete vii ale vibrațiilor celeste ce ne apropie pe zi ce trece de pragul nemuririi. Să rămânem așadar consecvenți în apropierea de Dumnezeu, în apropierea de noi, să visăm acustic în tonuri și semitonuri, optimi cromatice smulse din curcubeul muzicii îngemănate, dar să ne adunăm tăcerile sufletești în tonusuri de dumnezeire autentică. Vom fi muritori pe acest pământ cât vom trăi în materia născută o dată cu Ecoul divinității expulzat în Big Bang-ul primordial, iar despovărați de ea vom zbura dincolo de timp spre Tatăl ceresc. Și ne întindem iar după acea culoare de albastru din vânt, dorindu-ne să ne ajungem visurile de o viață preț de o clipă măcar, cu speranțele oropsite în lupte inegale uneori cu noi înșine, cu timpul, cu viața ca atare, cu absurditatea întunericului ce ne obosește în timp. Ne alungăm firea spre acel dorit evantai de culori ale vieții depășind monocromatismul timpului stingher din noapte. Noapte pentru toți, nopți ale gândurilor, sentimentelor, dorințelor austere, voim să le depășim oarecum prin noi, dar vom putea oare singuri? Doar alunecând spre cer vom încerca absolutul.
Am atins spicul de grâu cu cerul înstelat și am prelins în albastrul cerului dantela firescului din zori; am învățat apoi cum se face însetarea în murmurul apei izvoarelor neoropsite de ispitele viețuitoarelor lumii. Am cerșit Soarelui lumina sufletească a zeului Ra, dar nu m-am recunoscut prin dorințele vremii, am găsit felurite alte forme de manifestare dumnezeiască, dar mi-am îngrădit divinitatea. L-am văzut atunci pe Dumnezeu dincolo de Soare și stele, nebuloase îndepărtate ori metagalaxii, peste găuri negre și distorsiuni spațio-temporale neutronice, la primenirea materiei, unde noțiuni ca timp și spațiu expiră în simple paradigme conceptuale din formula facerii ce se scurg inexorabil de lin spre singularitate, în punctul de tăcere.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English