ALTCULTURE MAGAZINE ||| 62 ||| 10/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XVI)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
WELLBORN
Sănătatea trebuie să fie o stare continuă!
SOTER

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…


CARTEA A PATRA

în care se dovedeşte încă o dată că dragostea este un lucru mare, arătându-se în acelaşi timp şi primejdiile ei de netrecut cu vederea, precum şi învăţămintele ce trebuie trase din aceste împrejurări, aşa cum bine au făcut şi înţelepţii lumii de ieri, de alaltăieri şi dintotdeauna, atunci când au formulat, pe baza pildelor lui Gough, subtilele lor cugetări

Ce ne spun documentele vremii?

“Gough o sărută cu o nespusă duioşie pe Poyy pe frunte.”

(Afirmaţia revine de opt ori în “Amintirile sentimentale ale domnului Gough”, apărute la Baga în ediţie postumă, nedatată.)

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 62 ||| 10/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XVI)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Pentru liniştea regimentului

“De zece ori pe zi trebuie să te învingi pe tine însuţi.” – Nietzsche, Zarathustra, 1, p.37.

Sosirea lui Gough în oraş fusese cu adevărat binevenită. După ce divorţă a doua oară şi crezu că s-a convins definitiv în problema femeilor, reuşi să se îndrăgostească, pentru un timp, de soţia colonelului. Asta s-a întâmplat cam aşa: tânăra doamnă colonel venea din când în când în cazarmă şi, în clipa aceea toată lumea lua poziţie de drepţi, toţi o priveau ca pe un fel de supremă decoraţie a autoritarului ei bărbat, nimeni nu îndrăznea să-i remarca talia subţire sau – Doamne fereşte! – picioarele zvelte. Ea era conştientă de acest lucru şi se plângea soţului ei, reproşându-i că şi-a luat o nevastă tânără şi aspectuoasă, când toţi subalternii lui ar fi privit-o la fel şi dacă ar fi fost ştirbă şi cheală. Şi, cum tot cercul lor de cunoştinţe se reducea în mod practic la ofiţerii şi soţiile ofiţerilor din garnizoană, adică la inferiorii colonelului, doamna simţea tot mai mult că se transformă într-unul dintre multele însemne ale bărbatului ei.
Colonelul avea o nevastă cu douăzeci de ani mai jună ca el, dar care ştia perfect ce vrea. Iar lucrul pe care-l voia nici nu era chiar atât de neobişnuit: era prezentabilă şi dorea să fie privită ca o femeie, aşa cum fusese obişnuită să întoarcă bărbaţii capul după ea pe stradă, pe vremea cât fusese domnişoară şi înainte de a se muta într-un oraş unde toată lumea ştia că aparţine fiorosului comandant al garnizoanei şi că e mai bine să o priveşti ca pe un obiect tabú. Aşa că, la început, a fost doar surprinsă, apoi jignită, mai târziu pe cale de a se resemna, de a nu mai fi cochetă; deveni melancolică. O trezi din starea aceasta singura vizită pe care i-o făcuse, în tot timpul de când se căsătorise, “cineva de afară”, o prietenă din copilărie. De atunci, se “scutură”, se îmbrăcă din nou cu grijă şi începu să-i facă scene temutului colonel, ameninţându-l că-l părăseşte dacă va mai fi tratată ca un obiect de inventar al armatei.
Colonelul era un om practic. Convocă la el un tânăr ofiţer şi-i dădu ordin s-o distreze pe doamna, s-o plimbe şi s-o ducă la curse. Dar, deşi n-ar mai fi fost nevoie, i-a mai atras atenţia junelui locotenent să nu întreacă măsura, aducându-i aminte ce l-ar putea aştepta în caz contrar.
Bietul tânăr se prezentă, a doua zi, atât de fiert la doamna colonel, se purtă atât de băţos, tăcea cu încăpăţânare şi dacă vorbea, o făcea cu tonul cu care se adresa plutonului său*, încât, spre marea sa mulţumire, după doar câteva ore fu calificat drept imbecil de către doamnă şi consemnat în cazarmă pe două săptămâni de către colonel. Dar eliberat de această misiune atât de periculoasă.
Ceea ce n-a rezolvat, însă, şi problema colonelului. Doamna i se plictisea şi el n-avea nici timpul şi nici elanul necesar pentru a o distra. Până apăru Gough, un om atât de neînsemnat încât nimeni nu se obosi să-l pună la curent cu necazurile soţiei comandantului. Întâlnind-o pe stradă şi neştiind cine e, Gough îndrăzni să-i facă avansuri şi tânăra femeie îi răspunse mai direct decât ar fi putut el spera. Gough se îndrăgosti pe loc. Apoi aventura ar fi decurs aşa cum decurg toate aventurile între un ofiţer şi o femeie cunoscută întâmplător pe stradă, dacă la a doua întâlnire pe care şi-au dat-o într-o cofetărie n-ar fi fost văzuţi de un ofiţer. Vestea se răspândi fulgerător în toată cazarma. Gough fu scutit de toate corvezile serviciului său, fu lăudat pentru iscusinţă şi propus pentru avansare. Sărmanul om nu putea pricepe de ce-l copleşeşte soarta cu atâta generozitate, însă nici nu-şi făcea mari probleme din asta. Până ce un căpitan, din exces de zel, îl lăudă pe faţă pentru modul corect şi demn în care se poartă cu doamna colonel.
– Care doamnă colonel?
– Doamna cu care te plimbi mereu…
– Dânsa e…?! Gough luă poziţie de drepţi, se făcu alb, renunţă să se mai facă şi violet.
La întâlnirea la care tocmai se pregătea să meargă lipsi, motivând ulterior – culmea! – că l-au reţinut obligaţii de serviciu. Doamna, cu toate eforturile-i supraomeneşti, simţi că-l pierde.
Actul următor s-a consumat cu uşile închise în apartamentul colonelului. Urmare a fost că domnul Gough a fost convocat a doua zi la comandant, atrăgându-i-se atenţia că dacă nu continuă s-o distreze pe doamna, l-ar putea aştepta soarta tânărului locotenent. La care Gough mulţumi cu dragă inimă, în cea mai corectă poziţie de drepţi. Doamna, şi ea de faţă, nu părea la fel de încântată şi, cu cât subofiţerul se împroşca mai mult cu invective, cu atât devenea mai de neînlocuit. Punctul culminant fu atins când, jucând totul pe o carte, Gough mărturisi că e a doua oară divorţat, că are cinci copii şi o ţiitoare la ţară.
Ordinul fu scurt, dar ferm: trebuia s-o distreze, în continuare, pe doamna.
În aceeaşi seară, mai mulţi ofiţeri, în frunte cu un maior, l-au convins pe Gough timp de peste trei ore că pacea garnizoanei se află în mâinile sale.
– Pentru liniştea regimentului trebuie să se jertfească fiecare militar, tună maiorul şi toţi cei de faţă luară poziţie de drepţi.
Gough începu s-o ducă pe doamna la cârciumă, şi ei îi plăcu; îi mărturisi că e topit să vadă cum trec trenurile şi ei stăteau ore în şir să aştepte doar-doar o trece vreun marfar, însă ei îi plăcu şi asta; îi comunică, decis, că el nu poate dacă nu joacă o oră pe zi şaizeci şi şase, începu să joace şi ea (şi-l bătea “pe cinstite”); cînd era cu dînsa, se oprea la fiecare colţ cu cîte cineva pentru a discuta la nesfârşit despre fotbal, dar se băga şi ea în vorbă. Pînă la urmă, Gough constată că nu e nimic de făcut, îşi dădu demisia, dar fu avansat ofiţer.
La sfârşit, se obişnui cu gândul că toate-s bune şi frumoase, stabili cu colonelul relaţii asemănătoare cu cele dintre socru şi ginere, îl lăsa pe bătrân să-l bată în fiecare seară la şaizeci şi şase şi ar fi dus-o împărăteşte şi în continuare (sau mai ales în continuare), dacă nu s-ar fi îndrăgostit din nou, dar nebuneşte, de o fată de la poştă şi dacă nu i s-ar fi raportat colonelului de această legătură a curtezanului oficial al soţiei sale.
Jignit în onoarea sa, însă mai ales presimţind că liniştea îi va fi din nou spulberată, colonelul, după ce chibzui îndelung, după ce avu mai multe discuţii dure cu Gough şi după ce ţinu timp de o săptămână garnizoana în stare de alarmă, dispăru pe neaşteptate din oraş. Peste puţină vreme plecă şi fata de la poştă. N-au mai fost văzuţi niciodată.
Atât Gough, cât şi doamna colonel n-au putut da nici o explicaţie.

Bietul locotenent spera ca vorbind mereu cu voce ridicată să aibă martori că nu i-a şoptit vorbe nereglementare soţiei comandantului său.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

FOURTH  BOOK

which proves once more that love is a great thing, while showing at the same time its dangers which cannot be overlooked, and the lessons to be drawn from these circumstances, as the wise men of the world of yesterday, the day before, and always have done, when they have formulated, on the basis of Gough’s parables, their subtle sayings

What do the documents of the time tell us?

„Gough kisses Poyy on the forehead with an unspeakable dutifulness.”

(The statement recurs eight times in „Mr Gough’s Sentimental Memories, published by Baga in a posthumous, undated edition.)

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 62 ||| 10/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XVI) 
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
ALTCULTURE MAGAZINE ||| 62 ||| 10/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XVI)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Gough’s arrival in town had been truly welcome. After divorcing for the second time, and believing himself to be finally convinced on the women’s issue, he managed to fall in love, for a while, with the Colonel’s wife. It went something like this: the young lady colonel came to the barracks from time to time and, at that moment, everyone took the right position, everyone regarded her as a kind of supreme decoration of her authoritarian husband, no one dared to notice her slim waist or – God forbid! – her slender legs. She was aware of this and complained to her husband, reproaching him for taking a young, good-looking wife, when all his subordinates would have looked at her the same way even if she had been shabby and bald. And as their whole circle of acquaintances was practically reduced to the officers and wives of the officers in the garrison, that is, the colonel’s inferiors, the lady felt more and more that she was becoming one of her husband’s many marks.
The colonel had a wife twenty years his junior, but who knew perfectly well what she wanted. And the thing she wanted wasn’t even that unusual: she was presentable and wanted to be seen as a woman, just as she had been used to men turning their heads after her in the street when she was a young lady and before she moved to a town where everyone knew she belonged to the proud garrison commander and was best regarded as a taboo object. So at first she was just surprised, then offended, later on the verge of resigning herself, of no longer being flirtatious; becoming melancholy. She was awakened from this state by the only visit she had had in all the time she had been married by „someone from outside”, a childhood friend. Since then, she had „shaken it off,” dressed herself carefully again, and began to make scenes to the dreaded colonel, threatening to leave him if she was treated any longer as an object of army inventory.
The colonel was a practical man. He summoned a young officer to his house and ordered him to entertain the lady, to walk her and take her to the races. But, though he would not have to, he also warned the young lieutenant not to go too far, reminding him of what might await him if he did.
The poor young man presented himself, the next day, so boiled up to the colonel’s lady, so stubbornly silent, and if he spoke, he did so in the tone with which he addressed his platoon*, that, to his great satisfaction, after only a few hours he was branded an imbecile by the lady and confined to barracks for two weeks by the colonel. But relieved of this dangerous mission.
But that didn’t solve the colonel’s problem. The lady was bored and he had neither the time nor the inclination to entertain her. Until Gough came along, a man so insignificant that no one bothered to bring him up to date on the commander’s wife’s troubles. Meeting her in the street and not knowing who she was, Gough dared to make advances, and the young woman answered more directly than he could have hoped. Gough instantly fell in love. Then the affair would have gone the way all affairs go between an officer and a woman he meets casually on the street, had they not been seen by an officer on their second date in a coffee shop. The news spread like wildfire throughout the barracks. Gough was relieved of all the duties of his service, praised for his cleverness and proposed for promotion. The poor man couldn’t understand why fate had overwhelmed him so generously, but he didn’t worry about it either. Until a captain, out of over-zealousness, praised him to his face for the fair and dignified manner in which he treated the lady colonel.
What colonel lady?
The lady you’re always walking around with…
Is that…?! Gough stood up straight, turned white, gave up turning purple.
At the meeting he was about to attend, he missed it, and then – funny! – that he had been detained by work obligations. The lady, with all her superhuman efforts, feels she is losing him.
The next act took place behind closed doors in the colonel’s apartment. The next day Mr. Gough was summoned to the commandant’s office, with the warning that if he did not continue to entertain the lady, the young lieutenant’s fate might await him. To which Gough heartily thanked him, in the fairest position of righteousness. The lady, also present, did not seem as pleased, and the more the petty officer spat out invective, the more irreplaceable he became. The climax was reached when, playing everything on a card, Gough confessed to being divorced for the second time, having five children and a maid in the country.
The order was brief but firm: he was to keep entertaining the lady.
That same evening, several officers, led by a major, convinced Gough for more than three hours that the peace of the garrison was in his hands.
For the sake of the regiment every soldier must sacrifice himself, the major thundered, and all present took the stand of the righteous.
Gough began to take the lady to the saloon, and she liked it; he confessed to her that he was melted to see the trains go by, and they stood for hours waiting just to see if a mart would pass, but she liked that too; he told her, determined, that he couldn’t if he didn’t play for an hour a day for sixty-six hours, she started playing too (and beat him „fair and square”); when he was with her, he stopped at every corner with someone to talk endlessly about football, but she got into it. Eventually, Gough found there was nothing to be done, resigned, but was promoted to officer.
In the end, he got used to the thought that all was well and good, established relations with the colonel similar to those between father-in-law and son-in-law, let the old man beat him every night at sixty-six, and would have carried on (or more especially carried on) if he had not fallen in love again, but madly, with a girl at the post office, and reported to the colonel this liaison of his wife’s official courtier.
Offended in his honour, but especially sensing that his peace of mind would again be shattered, the colonel, after much deliberation, after several hard talks with Gough, and after keeping the garrison in a state of alarm for a week, unexpectedly disappeared from the town. Shortly afterwards, the girl from the post office also left. They were never seen again.
Both Gough and the Colonel could give no explanation.

The poor lieutenant hoped that by always speaking in a raised voice he would have witnesses that he had not whispered unruly words to his commanding officer’s wife.

ACASĂ
Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it? DONATE THANK YOU!

De citit în limba română:
Readings in English