ALTCULTURE MAGAZINE ||| 62 ||| 10/2022 ||| TURNUL – O nouă carte în curs de apariție
De NICHOLAS JORDAN
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Turnul este, așa cum ne spune chiar autorul:
Povestire generică din cartea de adormit fetițele cuminți și silitoare la carte
Hai să vedem cuprinsul!
Cuprins
Până și cuprinsul este cu totul special în această povestire: citindu-l, cititorul citește ceva ce nici n-ar fi băgat în seamă în orice altă carte și, fără îndoială, va fi cuprins de uimire.
Nota autorului: mici precizări necesare, despre geneza acestei povestiri și despre respect
Partea I-a: Turnul și Prințesa
1 A fost odată ca niciodată; acum, nu e nici măcar cum a fost vreodată, ci doar vraiște
2 Zile memorabile din istorie când țesătura spațiu-timp s-a deșirat brusc pe la cusături
3 Graf met de handjes, mormântul unde două mâini se încleștează pe deasupra unui zid
4 Bluesul califului (Tont City Blues, o remarcabilă doină de jale după gloria pierdută)
5 Cum și cu ce lână au fost croșetate multiplele tunici multicolore ale prințesei din turn
6 Reconquista, roata istoriei în marșul său inexorabil asupra frontierelor și mai departe
Partea II-a: Prințesa și Ciulinul
7 Mesajul din sticluța pandantiv de la Murano, legată strâns la gâtul prințesei tuarege
8 Cu toate cuvintele, înainte: întâi a fost Cuvântul, abia apoi Tot Înainte (Progressistan)
9 Prințesele necunoscute și nerecunoscute: victime colaterale ale societății de consum.
10 Fe/Fe
11 Jorgeluisborghezirea textului literar modern și clicile la cârma breslei scriitorilor
12 C’mon baby, let’s go surfing through the wormhole (Traseu virtual aleatoriu)
13 Scrisoarea lui Robert (așa cum mi-a venit ea de la Horia)
14 Întrebările nemaipomenite, dar rămase fără răspuns, ale poetului Nicolae Popa
15 Bibliografie selectivă (ori, la fel de-adevărat și chiar mai bine zis, electivă)
Partea III-a: Ciulinul și Turnul
16 IN MEMORIAM: Șase prieteni își reamintesc intrarea în Ierusalim pe calea aerului
17 IN MEMORIAM: Vechile simulatoare de zbor pe computer sau pe covoare fermecate
18 Rescue Center, peripețiile rândunelelor-de-turn în lungul lor voiaj trans-saharian
19 Portret șamanic al Prințesei, pictat pe șest în lumea plantelor pe întuneric beznă
20 Piromanii de pe vremuri față în față cu cei de la festivalul Burning Man de astăzi
21 Începuturi vegane: O alegere neașteptat de dificilă, zarzavatoristă ori zarzavatistă
22 IN MEMORIAM: Vechii prieteni mai continuă o vreme taifasul, dar degeaba o fac
23 IN MEMORIAM: Vertumnus, un Cap-de-fructe-și-legume care nu folosește nimănui
Partea IV-a: Turnul
24 De unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm, și-o serie de alte întrebări vitale
25 Amestecați, amestecați, amestecați! (Rețete timpurii din gastronomia EMT și după)
26 Also sprach Zayd Abdurahman Ibn Khaldun, întemeietorul științelor economice
27 O analiză dendrocronologică a ciulinilor lianizați răspândiți pe bărăganele lumii
28 IN MEMORIAM: Grupul de prieteni își încheie în coadă de pește taifasul prelungit
Nota autorului:
Tocmai terminasem de scris ”Turnul,” o povestire mai lungă și întortocheată la care lucrasem luni de zile, adăugând noi și noi amănunte, un soi de basm modern, hibrid chiar, destinat atât adulților, cât și, la cererea expresă a editurii, celor foarte, foarte tineri. Istorisirea mea era axată pe viața tumultoasă a unei tinere prințese musulmane, din proprie mărturie, o mare iubitoare a tuturor animalelor și chiar a tuturor necuvântătoarelor. Am descris lucrarea ca un soi de basm, modern sau altfel, oricum, un basm, pentru că prințesa noastră era capabilă să comunice și să poarte discuții îndelungi, nu numai cu animalele, dar și cu membrii tuturor regnurilor, chiar și cu pietrele, incluzând, printre altele, până și pe cele cimentate zdravăn în Turnul care dă numele acestei povestiri.
Am realizat numai după ce-am încheiat cartea că peripețiile prințesei în timpul Evului Mediu Timpuriu anticipaseră problemele vieții noastre cotidiene la o scară nebănuită mie atunci când de-abia îmi începusem proiectul. Cea mai bună ilustrație o găsim în similaritatea conceptuală între ce scrisese ea pe-atunci, folosind, bineînțeles, vocabularul specific epocii sale, și ce se publică astăzi în cercurile științifice, cu precădere ce se publică de către grupul în continuă creștere al savanților preocupați cu o nouă definire a vieții.
Plănuiam să încerc tipărirea acestei povestiri de 196 de pagini în format de carte de copii, cu coperți mai groase și viu colorate, cum sunt cărțile de basme, anunțând clar, chiar deasupra titlului, apartenența sa la nou-înființata „Colecție de povestiri pentru fetițele cuminți și doritoare de carte.” Sau, cam așa ceva.
Mi se părea logic să găsesc un ilustrator talentat, să umplu cartea cu poze și felurite imagini, menținând costul la minimum, încât eventual să-i pot da forma unui cadou de Crăciun ieftin, literalmente de cinci lei, potrivit pentru un școlar și chiar un preșcolar. Într-un cuvânt, un gen de Codex Seraphinianus, minimalist și cu o posibilă ediție de Internet descărcabilă pe gratis. Îmi doream și o notă explicativă undeva: hei, tot ce am scris aici este un fel de basm, în nici un caz nu e o alegorie.
Nu voiam să fiu legat de un loc ori o epocă anume, nu exista o cheie, nici măcar o direcție, pur și simplu scrisesem tot ce îmi trecuse prin cap în condiții de totală izolare, deși, cu siguranță, nu fusese nevoie să mă cațăr cu-adevărat într-un turn. Mi se părea foarte important să clarific aceste puncte.
Apucasem să completez notele bibliografice până la jumătate, când mi-a sărit în ochi o misivă neașteptată de la Horia Gligor, un vechi prieten de-al meu cu care corespondez de mulți ani în ciuda distanței foarte mari care ne desparte.
În doar câteva rânduri, Horia mi-a descris moartea neașteptată a poetului Nicolae Popa, o cunoștință a unui alt prieten de-al său, Robert. Nici nu auzisem de Nicolae Popa vreodată, și citind pe sărite subiectul prezumtiv al epistolei, cele 11 întrebări ale sale, n-am fost teribil de impresionat de calibrul lor. Mi s-au părut, ok, adânci, dar nu toate 11 (poate și pentru că nici nu le citisem pe toate 11, la început).
Au trecut câteva zile, și întrebările poetului au început să-mi circule prin cap. Alene de tot, în primele ore, cu agitare crescândă pe măsură ce treceau orele și aproape obsesiv în final. Aveam senzația că-i înțeleg sistemul. Nu conta ce gândeam despre înrebările lui. Nu conta nici ce aveam să-i răspund, cel mult dacă ar mai fi apucat totuși să le publice alături de o mie de alte răspunsuri din cartea de interviuri plănuită. Sămânța pe care Nicu Popa a plantat-o în mintea mea fără ca eu să i-o cer și fără ca eu să-mi dau seama, a dat roade în gânduri, multe care nici prin vis nu fuseseră pe acolo înainte. Gânduri puteau fi bune, rele, potrivite, unul dintre ele fiind, de pildă, „Ce-ar fi să fac din povestioara mea un film de desene animate?”
M-am gândit, și îmi pare rău că m-am gândit așa, dar am făcut-o, că poate acest Nicu Popa nici măcar nu există și că prietenul lui Horia, Robert, l-a inventat pe furiș ca să-l încerce pe Horia. Voia să-i adreseze cele 11 întrebări și a decis că i-ar fi mai ușor să-l folosească pe Nicu Popa ca pe un fel de ventrilog. N-a trecut mult și m-am gândit iar la punctul la care ajunsesem nu mai conta dacă îmi părea rău sau nu, că poate Horia, care nu avea nevoie să inventeze un prieten Robert, sunt sigur că el există, dar i-a inventat emailul, ca să-mi dea mie de lucru și-astfel să uit cât sunt de trist. Curând, în mintea mea s-a completat cercul și mi-am zis: „Ce mai contează care, important este că, dintre toți trei, unul cu siguranță m-a făcut să gândesc.”
M-a impresionat și faptul că emailul lui Horia, intenționat sau nu, încadra simetric rândurile prietenului său, în litere strânse și bolduite, apărând ca un fel de anunț funerar, în care, așa cum se cuvenea unui ferpar pentru un scriitor, marginile negre erau alcătuie din litere.
Am adăugat spontan câteva pagini de la mine, care altfel ar fi rămas, cu siguranță, ascunse într-un sertar. Nu sunt convins că am procedat bine scoțându-le de-acolo. Atunci când acționăm din impuls, îndoielile se ivesc în general după fapt, nu înainte, și, deseori, nici nu mai scăpăm de ele. Eu zic că merită, totuși, fie și numai din cauza lui Nicu.
Dragă Horia, dacă nu ştii cine e Alina Plugaru, n-ai cum să guşti bancu’. Îţi spun eu, este o vedetă porno. Uite textu’ despre Nicu Popa.
Nicolae Popa scrisese un microroman. Finalizase o nouă carte de poezie. Pe ambele i le-a trimis lui Nicolae Țone, la „Vinea”. Aşa că avea un nou plan: o carte de interviuri. M-a sunat într-o zi, prin ianuarie sau februarie anul curent, la editură, şi mi-a spus să iau rapid un pix, o hârtie şi să notez nişte întrebări.
M-am conformat şi le-am notat. Apoi, le-am transcris în computer. Şi le-am citit şi răscitit. Am tot mustăcit, m-am tot mirat, ba m-am şi enervat niţel.
Cum să răspund la astfel de întrebări? Ce să spun? Dar de ce să nu răspund? Mai ales că i-am dat de înţeles că o s-o fac. Ştiam că o să mă sune şi o să mă întrebe: gata interviul?
Nu m-a sunat.
Apoi a intrat în spital.
Apoi a murit.
Căutând ceva prin folderele computerului zilele trecute, am găsit întrebările lui Nicolae. Bineînţeles, fără răspunsuri. Poate că nu mai au nevoie de alte cuvinte în plus. Sau poate că sunt atât de tari, încât gândul că răspunsurile nu pot fi pe măsura lor m-a făcut să nu le… ating.
Nicolae mă invitase, de fapt, la un exerciţiu de imaginaţie şi sinceritate, în stilul lui. Sunt sigur ca a dat aceste întrebări şi altora. Sunt convins ca nimeni n-a răspuns la ele.
Le transcriu în cele ce urmează cu ideea că acea carte plănuită de Nicolae Popa chiar se poate realiza. Asta dacă vom avea curajul şi imaginaţia de a da răspunsuri.
Nicolae s-ar bucura.
Dacă tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor şi care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?
Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?
Care este cea mai mare izbândă şi cel mai mare eşec al lui Dumnezeu?
Dacă ai fi pasăre-copac, ce le-ai reproşa oamenilor faţă de actul iubirii?
Ca om, ce-i reproşezi omului faţă de Dumnezeu?
Dar faţă de oameni, păsări, copaci?
Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?
Nu îţi găseşti prosopul şi ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda văzând figura lui Hristos pe giulgiu?
Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?
Dacă ar trebui să-ţi mănânci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunţa la sex?
Dar dacă ar trebui să te mănânce ea pe tine, ai renunţa?
Să ai parte de un an grozav, cu multe bucurii și mulți prieteni. M-aş bucura să ne revedem cât mai des. Şi cât mai curând. Cu prietenie, R.
Capitolul 1
Într-o țară nespus de îmbelșugată, dar foarte îndepărtată, atât de îndepărtată că, dintre cele 563 de fetițe cuminți aflate în scriptele districtului nostru școlar și ale celor șase învecinate, de-abia trei auziseră, și așa vag, despre existența ei sau de poziția ei pe hartă—ei bine, tocmai acolo trăia liniștit venerabilul calif Yad al-Mansur, suveranul necontestat al ținutului Al-Sandaluz. Dintr-un palat ca în basme, chiar în inima acestui ținut cât se poate de îndepărtat, califul, împreună cu vizirul său credincios Jaeel și cu emirul Tadj ibn Fayad, administrau cu strictă eficiență, dar fără un dram de compasiune sau măcar de bunăvoință, viața locuitorilor din Al-Sandaluz.
Numele străvechi al țării nici nu era Al-Sandaluz, ci Sandelia, numele preferat de marea majoritate a băștinașilor, deși mai mult în secret, căci cuceritorii arabi nici nu voiau să-l audă. Sub oricare dintre aceste nume însă, regiunea era pe drept recunoscută în întreaga lume a Evului Mediu Timpuriu ca fiind cea mai mănoasă din tot Cornul de Azur.
Califul ar fi putut continua să trăiască liniștit și mulțumit de sine până la adânci bătrânețe, dacă nu ar fi fost măcinat de o invidie bolnăvicioasă față de una din rudele sale îndepărtate, o tânără prințesă nespus de frumoasă, puțin copilăroasă şi, din păcate, cam mâncăcioasă. Lipsa ei de moderație culinară era însă bine ținută în frâu de familie, cu minime excese în public, unde silueta ei oarecum rotunjoară nu ajunsese încă să atragă comentarii răutăcioase, deși, pe furiș, vremea lor se apropriase cu mult mai mult decât prințesa sau cei apropriați ei ar fi putut să-şi închipuie.
Este adevărat în schimb că reputația de copilăroasă era exagerată, datorându-se vechiului ei obicei de a vorbi cu cele mai felurite ființe și obiecte din jur, ca și cum acestea i-ar fi putut da replici, indiferent dacă se adresa iepurașilor din pădure, pisicuței de-acasă sau celui mai răsărit bolovan ieșit pe nepusă masă în drum, ca să nici nu mai vorbim despre feluritele păsărele, cu care dialogul era practic neîntrerupt.
Am folosit termenul „dialog” pentru că, în majoritatea cazurilor, prințesa nu oferea doar întrebările, ci și răspunsurile, mai cu seamă atunci când i se părea că cei din jur nu-i ofereau altceva decât o privire tâmpă.
Până în acel moment, tot ce auzise prințesa de la cei din jur se rezuma la complimente menite pentru bebeluși: de la cât de drăgălaşă era ea în grădina palatului, la cine era cea mai drăgălașă din balconul palatului, continuând cu un lung pomelnic al multor alte drăgălășenii, dintre care câteva, nu prea multe, observate și în afara palatului. Nimic de pe listă nu îi dăduse însă o experiență cât de mică în ceea ce înseamnă să fie luată peste picior ori să sufere cât de cât, nimic nu îi dăduse un termen de comparație.
Spre surprinderea generală și în ciuda atâtor tămâieri și osanale degeaba, prințesa intrase în adolescență o ființă cu picioarele ferm ancorate de pământ, excelând în mai tot ce-și propusese, cu prieteni și prietene în toate straturile sociale, chiar și printre umilii păstori berberi izolați de sute de ani pe platourile înalte din munții Tarkana. Peste tot însă, ultima sa preocupare născuse controverse și nici nu era de mirare: prințesa afirmase sus și tare că ar fi putut câștiga și în somn concursul național de mâncat falafel.
Concursul urma să se țină peste cinci luni, pe 1 Martie, în Sandelia ultima zi a iernii și o mare sărbătoare. Anunțându-și cu atâta timp înainte participarea, prințesa proclamase de fapt că nici nu-i păsa dacă din oarecum rotunjoară avea să ajungă de-a dreptul dolofană, mai ales că-și începuse imediat pregătirea prin dejunuri dese şi copioase. În aparență, porțiile nu păreau cine ştie ce de serioase: majoritatea constau din platouri largi de crudități și salate, brânzeturi, ciulama ori pilaf și doar pe ici colo câte o tigaie sau două de falafel, dar se adunau una după alta la rata de cinci ori pe zi.
Prin fire și poziție, prințesa se găsea permanent în avantgarda modei și niciodată nu se dăduse în lături să încerce un stil nou. În acel an, veştmintele cele mai căutate, mai ales șalvarii, erau croite dintr-un muslin rar, extrem de diafan, deși, în rândul tineretului, și borangicul foarte subțire ajunsese să fie la fel de popular. Când, după două luni de ciulama, pilaf și falafel, prințesa și-a făcut prima apariție în noua sa garderobă combinând subtil și în părți egale atât muslinul, cât și borangicul, ea a creat pe loc o cascadă de comentarii care nu se mai oprise o clipă de-atunci.
Pe deasupra, prințesei îi plăcea să poarte adeseori şi o tunică lungă de mătase subțire chinezească, la fel de transparentă. Din dreptul inimii și până jos la tiv, brodase ea însăşi o înșiruire lungă de versuri de dragoste, compuse cu ceva vreme în urmă, la împlinirea vârstei de 14 ani. Versurile erau cam stângace și, poate, caracteristice vârstei sale ca stil, dar conținutul lor abunda în aluzii atât de îndrăznețe și de necaracterisice vârstei încât deveniseră un subiect frecvent de discuție în cancelaria madrasei de lângă palatul califului.
“Tot ce-i arde e să se îndoape toată ziua și între mese să brodeze versuri dezlânate și deșănțate pe tunici și șalvari de voal,” s-a plâns subalternilor săi marele mullah, dovedind obtuzitatea obișnuită a clerului de orice religie nu numai față de ceea ce putea constitui depravare în Evul Mediu Timpuriu, dar și față de impedimentele industriei textile în acele timpuri. “Doar nu crede c-am uitat că încă de mică refuză cu încăpățânare să poarte văl pe față?”
Marele mullah o cunoştea pe prințesă de când se născuse. Îi mai trecuse cu vederea alte excese tinerești de câteva ori în trecut, dar timpul sosise să se întoarcă foaia. Modestia prințesei, socotită fără reproş înainte, prezenta acum prea multe semne de întrebare chiar şi pentru marele mullah.
O invitație de a vizita cancelaria și a da explicații fusese pregătită de-o lună. Nu fusese trimisă încă, pentru că orice bărbat din clădire ezita să nimerească în aceeași încăpere cu prințesa, mai ales după ce fiecare auzise descrierea veșmintelor cu care venea ea de obicei îmbrăcată la astfel de întâlniri. Tuturor le era frică să nu se zăpăcească în fața ei și apoi să-și piardă capul. Zvonurile spuneau că se întâmplase de 11 ori, ba chiar mai rău, că în ultimul timp se întâmplase atât de des încât se oprise socoteala. Pur și simplu, fugeau cu toții care încotro numai la auzul pașilor prințesei.
La curtea venerabilului calif Yad al-Mansur eticheta în privința prințeselor era, pe hârtie, cât se poate de strictă. Pe vremea Evului Mediu Timpuriu (pe care-l vom numi pe scurt EMT de-acum încolo, ca să ne fie mai ușor), perfecțiunea lor nu era doar cerută, ci legiferată la rangul de politică a statului: documentul descriind îndatoririle unei prințese de sânge avea 132 de pagini, după ce la origină, cu 286 de ani înainte atunci când fusese întocmit, avusese numai 13. Existența celor 119 pagini suplimentare se datora exclusiv istoriei recente.
Alianțele prin căsătorie între prinți și prințese din state vecine, de multe ori în conflict, erau o realitate permanentă a țărilor mici din EMT, aceasta fiind perioada premergătoare apariției statelor centralizate. O sută de ani după al-Mansur, regatele Castiliei și Aragonului, în acel moment dușmanii de moarte ai Sandeliei, se uniseră printr-o astfel de căsătorie (un caz unic, o combinație rar întâlnită de dragoste și de interes).
Isabela de Castilia, promisă succesiv în căsătorie la opt regi şi prinți din şase țări diferite înaintea vârstei de nouă ani, şi Ferdinand de Aragon, căruia Isabela îi fusese promisă la vârsta de trei ani, o pierduse şi o recâştigase de şapte ori, în cele mai multe cazuri fără măcar să-și dea seama, s-au căsătorit în 1469. În 25 de ani, până în 1494, când au semnat cu regele Portugaliei tratatul de împărțire a lumii de dincolo de Europa, cei doi au reformat justiția, finanțele și monetăria; au inițiat, sub auspiciile papei, inchiziția spaniolă; au ordonat, fie convertirea, fie expulzarea evreilor şi a musulmanilor din regat; au trimis pe Columb într-o misiune care a descoperit o lume nouă şi gata de împărțeală; au încheiat Reconquista şi au creat Spania pe care o ştim. În final, doar numele lor legate oriunde împreună mai amintesc cuiva de Castilia şi Aragon.
Aceasta era dinamica lumii de vârf din EMT în care prințesa noastră în veșminte transparente tocmai se pregătea să-şi facă intrarea oficială, o lume în care promisiunile cele mai sfinte erau date şi luate înapoi într-o zi, iar o biserică ajungea să fie moschee şi apoi iarăşi biserică în decurs de un an, aşa cum s-a şi întâmplat în repetate rânduri în Sevilla, Cordoba, Granada, Toledo şi Al-Sandaluz.
Între secolele XI și XIV, în confruntarea necontenită dintre lumea arabă și cea iberică, orice prințesă putea deveni o piesă de șah, iar uneori nici nu mai conta dacă prințesa era catolică sau musulmană. Exemplele din ambele tabere abundă.
Și prințesele din ziua de azi, cuminți și silitoare la carte, se înfruntă cu o lume la fel de incertă. Pentru ele și pentru fetițele care sunt de fapt prințese și nici nu o știu, la fel de cuminți și silitoare la carte, dar mai ales neavizate, m-am străduit din răsputeri să adun cât mai multe învățăminte în această scurtă povestire. Sper să o termin la timp în ciuda unor condiții personale dificile şi de-a dreptul tragice.
Cât despre Yad al-Mansur, atât timp cât el a fost calif, l-a durut în cot, atât de Aragon, cât și de Castilia. Pe vremea lui, ele erau ca două gâze micuțe și nu le-ar fi observat chiar dacă cineva i le-ar fi înfipt cu acul în fața ochilor pe o hartă. Marele califat stăpânit de lunga linie dinastică a familiei sale controla de trei secole mai mult de patru cincimi din peninsula iberică, plus o și mai largă porțiune din vestul Africii de Nord, cam pe unde ar fi astăzi Marocul, Algeria, Tunisia și Libia.
Problema lui al-Mansur era cu totul alta: se vedea pe sine însuṣi ca noul Harun al-Rașid al semilunei și nu putea înțelege cum de întreaga populație a Sandeliei nu-l iubea devotată și înlăcrimată de fericire, când după propria lui socoteală el făcuse numai și numai fapte nemaipomenit de bune pentru ei. Bifase deja 998 de fapte nemapomenite la activ în catastiful de cancelarie. Mai mult de 31 pe an după 32 de ani la putere‒un palmares perfect: încă două și bătea mia, în timp ce, după cât îi spusese vizirul său, Harun al-Rașid cu greu reușise 22 fapte extrem de bune pe an, din care numai 16 nemaipomenite.
În ciuda atâtor pagini de lege pe care prințesa încerca să nu le bage în seamă, exact pentru că ea însăși nu era și nici măcar nu căuta să fie perfectă, tocmai de aceea ajunsese să fie adorată de către întregul popor din Sandelia, adulată chiar, aș putea spune, de tineret, mai ales băieți, care o urmau respectuoși oriunde apărea, înconjurată de impunătoarea sa escortă înarmată. De fapt, foarte puțină lume o văzuse pe prințesă altfel decât de la mare distanță, și tinerii care-i urmăreau cu sârg fiecare mișcare n-aveau cum să fi citit cu ochii lor tot ce scria de sus în jos până la tiv pe tunica sa diafană, dar ştiau.
Deși lipsa de maturitate a prințesei era evidentă oricui, cei trei mari demnitari ajunseseră atât de geloși că popularitatea ei mereu crescândă o depășea cu mult pe a lor oriunde în Sandelia încât au decis să scape de ea pe orice cale. Soluția lor de moment a fost s-o răpească mișelește chiar din fața palatului părintesc din Valea Nisipurilor, mai mult de șapte ore la nord de capitală, și să o țină prizonieră într-un turn fioros, împânzit de paznici înarmați până în dinți.
Turnul fusese construit cu trei secole în urmă pe vârful bont al unui deal lătăreț, la început ca post de observație protejând capitala, și, în ciuda vegetației bogate crescute între timp, rămăsese întotdeauna în plină vedere dinspre palatul ca în basme al califului, și el așezat pe o colină asemănătoare puțin mai la sud.
Un fapt mai puțin cunoscut este că Abu Salim Ibrahim, străbunicul califului Yad al-Mansur, un mare războinic și un și mai mare învățat, fusese cel care convertise magazia de arme a turnului în 25 de celule de temniță, imediat ce frații săi se răsculaseră împotriva lui și pierduseră. El a conceput şi instalat în turn un chepeng imens cu ghilotină, care mai există şi aproape că mai funcționează. Chepengul nu era decât un prototip rudimentar și scârțâia înfricoșător (nimic nu mergea fără să mai hurducăiască nițel în EMT, s-o recunoaştem), dar se spune că Abu Salim l-a îmbunătățit treptat cu ajutorul fraților săi vitregi, fiecare din cei 25 dându-şi pe rând contribuția.
Un timp îndelungat, turnul păstrase numele de Abu Salim, astăzi însă este recunoscut cu numele mult mai prozaic de Turnul din Sandelia, pentru a evita confuzia cu închisoarea Abu Salim din Tripoli, în Libia, devenită faimoasă pe vremea lui Muammar al-Gadhafi, și care acum zace în ruine, probabil, deși cine mai știe, încă fumegânde.
Dispariția subită a prințesei a produs multă vâlvă, atât în Sandelia, cât şi în afara ei. Yad Al-Mansur, încurcat, a negat sus și tare orice amestec, a blamat eclipsa de soare din anul dinainte, a blamat simunul care tocmai îngropase o capră și cei trei iezi ai săi în nisipurile mișcătoare din Valea Nisipurilor și, în general, o tot dădea încoace și încolo până nici nu mai știa în ce direcție să se întoarcă (nu către nord-vest în orice caz, căci, înarmat cu o lunetă de calitate ar fi putut s-o vadă pe prințesă în celulă chiar de la el din balcon, dar, din fericire pentru ea, optica nu progresase încă atât de departe în Sandelia).
În final, al-Mansur a ales să nu decidă nimic în privința ei și vocile iscate dintr-un colț într-altul al țării cerând o explicație, oricare, chiar și un alt buletin meteorologic, au încetat rând pe rând, validându-i într-un fel hotărârea.
În tot acest timp, prințesa lâncezea, aproape uitată, ca prizonieră în turn.
Din exterior măcar, turnul afișa o satisfăcătoare patină istorică, deși nu semăna în vreun fel cu nici un alt edificiu din Sandelia: circular și bolovănos, sprijinit pe opt arcuri la bază izvorând din opt coloane masive, rotunde ca niṣte picioare de elefant, distanța între ele ṣi înălțimea lor permițând unei caravane de cămile să poată trece pe sub podeaua primului etaj din orice direcție.
Până și intrarea în turn se făcea într-un fel nemaivăzut în Sandelia: prin faimosul chepeng cu ghilotină al lui Abu Salim Ibrahim. Tăiat meșteșugit în granitul podelei, chepengul se deschidea brusc cu un păcănit sec, cam zgomotos, lăsând loc pentru o scară coborâtă de doi păzitori, înarmați așa cum am explicat deja, până în dinți, dar veșnic înfricoșați că lama ghilotinei, un precursor nereușit al celei franceze, îi va tăia drept în două la prima manevră greșită a pârghiei descensoare, care încă scârțâia și se bloca deseori.
Prin montare în oglindă, pârghia lui Abu Salim, cu mult îmbunătățită, este folosită și astăzi, dar numai ca ascensoare, nu ca descensoare, în lifturile montecharge pentru alimente și marfă din restaurantele sau magazinele fără parter, la fel ca și turnul.
Ferestrele largi, fiecare din ele aliniate pe direcția punctelor cardinale și bine evidențiate de zidul masiv care le înconjura, ar fi putut oferi prizonierilor din turn vederi generoase, atotcuprinzătoare către munte, pădure, bazar și ocean, dacă și califul și vizirii săi le-ar fi oferit celor întemnițați mese și scaune pe care aceștia să se fi cățărat cât mai aproape de ferestre.
Pe de altă parte, pe dinăuntrul turnului, nimic generos or atotcuprinzător nu putea fi găsit, în orice caz, nimic asemănător unei mese, dulap sau scaun, nici măcar unei lavițe înguste pe care să se poată întindă cineva la nevoie. După o sută de ani de neîntreruptă folosință, celulele ajunseseră la fel de înnegrite, întunecoase și igrasioase ca orișice altă închisoare străveche din EMT, unde prizonieri în zdrențe zac pe mănunchiuri de paie putrezite învelite cu o mână de alte câteva zdrențe, bucuroși să nu doarmă direct pe dușumea. Singura diferență era că în turnul din Sandelia, califul Yad al-Mansur ordonase ca numărul păzitorilor să fie de două ori mai mare decât cel al celor încarcerați.
De citit în limba română:
Readings in English
