ALTCULTURE MAGAZINE●61●9/2022●Este Nicholas Jordan OMUL DE CENUȘĂ?

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 61 ||| 9/2022 ||| Este Nicholas Jordan OMUL DE CENUȘĂ?
De Eugen Matzota

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Or fi mai mulți ca Nicholas Jordan pe lumea asta, dar eu doar pe el îl cunosc, pe Nick, drept care este unic.
Înțeleg, scrii, ești artist și nu te interesează cele materiale, dar să nu vrei tu să-ți publici opera?
Că încă nu e gata, că parcă nu sună bine, mai trebuie să lucrez, că nu pot să-i dau drumul așa etc…
Chiar și tu, ca prieten care-ți dai seama, măcar ca editor, că este o carte care trebuie publicată, cedezi, până la urmă.
Afli că studenții de la o facultate de turism folosesc la cursurile lor singura sa carte publicată și-i spui entuziasmat, crezând că-l vei urni din loc.
Încă nu, zice Nick, ar mai fi ceva de lucru…
Ești și tu om, tentat să cedezi.
Nici măcar nu și-a păstrat întregul text pe un computer, undeva, și-a trebuit să-i scanezi tu cartea!
Dar îți aduci aminte că, acum 30 de ani deja, mari nume vorbeau despre el ca despre un mare scriitor…

”Nu am avut cu ce să o compar. Pentru literatura americană nu am găsit un gen asemănător. Eu m-am gândit tot la Europa, m-am gândit la Goethe. Este aceasta o carte inițiatică, de acumulare, de informare și de formare.”
Romul Munteanu

”Scrie cum nu am scris noi, scriitorii români, niciodată. Este un nou gen de a vedea lumea. Este genul omului care a trăit într-o lume a culturii libere, într-un campus universitar liber unde chiar se făcea carte, nu ca la noi care o mai școleam pe ici pe colo. Este un om care scrie exact în genul a ceea ce mi-aș fi dorit eu în tinerețe.”
Fănuș Neagu

”Apoi este și un bildungsroman, de formare a unui om care, prin experiențele acumulate devine tot mai mult el însuși. Este și un roman parabolic pentru că tot ce se întâmplă are o bătaie în cu totul altă parte, o meta-bătaie. În fine, este și un mod inițiatic. Prevăd acestui roman cariera unei cărți de căpătâi.”
George Pruteanu

Carevasăzică, Romul Munteanu îl compara cu Goethe, Fănuș Neagu și-ar fi dorit să fi scris el cartea iar George Pruteanu îi prevedea o carieră de carte de căpătâi.

Și-atunci, vin eu și te-ntreb:
Nick, ești Omul de cenușă?

Fragment din OMUL DE CENUȘĂ

PROLOG
Ghicitoarea

CĂLĂTORUL ZEN
(scurt poem despre satori – iluminarea Zen)

Am străbătut, ani de-a rândul, deșerturile și văile,
M-am cățărat pe o mie de munți, fără vreun tovarăș, tot dramul până-n vârf.
M-am înălțat, străpungând cerurile, mult dincolo de cenușiul de deasupra noastră,
Și m-am scufundat, cu ochi larg deschiși, în adâncurile albastre ce zăceau dedesubt
Am traversat rând pe rând toate mările și toate oceanele –
Am cutreierat în orice direcție posibilă toată lumea ce-o știm…
Știu numai că n-am găsit niciodată ce căutasem,
Și că ce-am căutat, s-ar putea ca nicicând să nu știu.
Într-un târziu, m-am întors ostenit la locul de unde plecasem.
Am privit visătoare împrejur și, într-o străfulgerare, mi-am lepădat trapul și mintea.

Mitsuko Kurosawa,
Gânditoare mistică japoneză și însoțitoare de bord a companiei aeriene JAL

Leif „Red“ Ericson a descuiat ușa biroului și mi-a făcut semn să mă așez pe unul dintre scaunele joase, cu trei picioare, din fața mesei lui de lucru. Mi-a sărit țandăra. Sunt foarte înalt, am aproape doi metri și n-am reușit niciodată să mă chircesc pe vreunul dintre scăunelele acelea înguste, negri­cioase. Până și meșterii de aici le spun „scaunele Satanei” și, în afara lui Xavier Ordonez, un bătrânel aproape orb din Piața Catalonia, toți ceilalți au renunțat de mult timp să se mai chinuiască cioplindu-le.
Red și-a înclinat ușor capul și, așezându-mă, mi l-am înclinat și eu. Doar n-așteaptă s-ating cu fruntea podeaua? m-am întrebat cu îngrijorare. Când am ridicat privirea, Red mă fixa încruntat. Iar n-o nimerisem cu ceremonia plecăciunii.
Plăcuța îngustă de alamă de pe exteriorul ușii îl proclama pe Red drept șeful agenției „Globe Tours“ din Barcelona. Dacă l-ai fi întrebat pe el însuși cine este, ți-ar fi răspuns că-i Dumnezeu pe pământ iar mulți dintre colegii mei nici prin vis n-ar fi îndrăznit să-l contrazică.
Tot ce vedeam era un bărbat scund, între două vârste, cu păr roșu și ochi cenușii, neobișnuit de pătrunzători. Era îmbrăcat elegant, într-un costum din pânză albă de in, imaculat și proaspăt călcat. În rest, era ca toată lumea.
Oricum, părerile mele nu prea contau. Nimeni nu mi le cerea, și nici eu nu mă înghesuiam să le fac cunoscute. Nu eram decât un începător, un ghid-boboc, poate nici măcar atât.

– E ceva la tine… altfel decât la ceilalți, a spus șeful meu. Și ghizii mai vechi au observat.
Din dreapta, oglindindu-se pe soclul lucitor al clepsidrei ferecate în argint – fetișul lui Red – ocupând aproape întreg colțul biroului, am prins cu coada ochiului reflecția fugară a capului și umerilor mei. Nu vedeam nimic ce nu mai văzusem și înainte iar faptul că alții puteau să vadă acolo ceva neobișnuit mi se părea de mică importanță.
– Poate din cauza ceasului, am răspuns eu leneș, aruncând o privire Hermes-ului de aur de la mâna stângă. Îl țin încă pe ora Californiei.
Red m-a cercetat atent din cap până-n picioare, cântărindu-mă negustorește, căutând neîncetat ceva nou de care să se lege. Eram sigur că nu-i va fi prea greu…
Ultima dată, îl deranjase Hermes-ul.
”Ce-ai învârtit de ți-ai și luat unul?“ întrebase, deși știa la fel de bine că mine că un ceas scump, bătător la ochi, era emblema nescrisă a profesiunii noastre. De altfel, propriul lui Hermes își trecea minutele ticăind ascuns în sertarul de jos al mesei în fața căreia mă așezasem. Știam pre­cis. În câteva seri, când Red nu se afla în birou, scotocisem peste tot. Dădusem peste ceas sub un manual gros, ilustrat, intitulat „Limbajul corpului uman în 40 de lecții.”
Mi-am încrucișat brațele și mi-am relaxat puțin spatele, semne neîndoielnice, în orice manual de limbaj corporal, că nu eram eu omul cu care să te joci de-a șoarecele și pisica. Numai că lui Red nu-i mai stătea mintea la mine. În momentul acela, părea mai preocupat de problema sortării unui morman uriaș de creioane galbene.
– Spune-mi ceva despre herpesul tău, spuse Red.
– Poftim?
– Spune-mi ceva despre herpesul tău, a spus Red întinzând mâna peste birou ca să întoarcă pe dos clepsidra. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru: „The Quiz“, examenul contra-cronometru de cunoștințe turistice à la Red Ericson, începuse.
„The Quiz“ era un test de ultimă oră, pe care orice ghid nou trebuia să-l treacă înainte de plecarea în primul său tur. La Barcelona, Red îl transformase într-un interogatoriu gestapovist pentru toți ghizii, un fel de „Cine știe, câștigă!“, al cărui singur câștigător putea fi numai el.
– Știai că mie trebuie să-mi spui totul! a adăugat Red cu o voce mieroasă.
Adică, ce-i aia – totul?… De unde am ceasul, de pildă? Aveam eu altceva mai bun de făcut decât să-i spun lui Red Ericson totul! Știam câțiva ghizi care se treziseră dați afară după ce i-au spus lui totul. Bineînțeles că alții au rămas fără slujbă pentru că nu putuseră să-i spună nimic sau numai pentru că încercaseră și ei să spună ceva – orice. Red nu avea nevoie decât de zece mi­nute pentru a te da afară. Companii mari ca ale noastre primeau maldăre întregi de cereri de angajare. În următoarele zece minute, Red scormonea prin dosare și reușea invariabil să umple golul din diagrama de rotație a ghizilor.
Totuși, ceva se întâmplase. Cu numai opt zile în urmă, trecusem cu succes „Quiz“-ul pentru luna mai, care de-abia începuse. Mai toți colegii mă asiguraseră că, măcar pentru o vreme, nu voi mai avea probleme cu Red.
Poate că turiștii din primul meu grup japonez n-au priceput răspunsurile mele la întrebările mai grele și s-au apucat să scrie scrisori de reclamații.
– „Ce floare e aia?” mă tot întrebaseră.
– „Gălbioara de Catalonia.“
– „Dar tufa de alături?”
– „Lămâița gălbuie de Estramadura.“
– ”Și calul acela?”
– „Andaluzianul galben.”
– ”Nu pare în apele lui.”
– ”Are gălbinare.”
Toate acestea se întâmplaseră însă cu săptămâni în urmă, când reflecțiile mele asupra peisajului îngălbenit de soare al Spaniei păreau să-i irite numai pe turiștii asiatici. Între timp, deve­nisem un model de diplomație. Terminasem un tur foarte reușit până la Paris iar la agenție mai soseau încă scrisorile de mulțumire ale grupului de medici americani, pe care îi însoțisem la începutul lui martie.
Pe deasupra, nici nu am herpes. Aș fi știut. Herpesul este o infecție de natură virală, care, după o scurtă incubație, produce o violentă erupție veziculară pe partea cărnoasă a buzelor, a nărilor, ba chiar, Doamne ferește!, pe prepuț, bărbaților, sau, la femei, pe vulvă. Și cum poate să afle Red ce am și ce n-am, când eu singur nu știu? Marie-Blanche?… Aranxa?… Ne-eeh!
În seara aceea, întârziasem dinadins la agenție, sperând să-l găsesc pe Red deja plecat. Aveam nevoie de lista cu pasagerii viitorului meu tur: opt zile prin Grecia și sudul Italiei. Dar lista nu era încă în cutia mea de scrisori. Am găsit în schimb un bilet mototolit de la Danny Molin, care tocmai sosise dintr-un tur identic: „Simplu ca bună-ziua. Veți țopăi cu toții ca lă­custele de la o ruină la alta… Dar, fii atent, nu prea repede… Doi dintre clienții mei și-au rupt picioarele.” În colțul din dreapta al biletului, Danny mâzgălise în grabă și un P.S. criptic în en­gleză: „Watch out for aging ruin(ed) lovers!“
Ce să-nțeleg din parantezele alea? voiam eu să aflu. Pe îndrăgostiții de ruine sau pe îndrăgos­tiții ruinați? Între timp, însă, autocarul lui Danny era deja departe, undeva în dram spre Tanger.
Aranxa, operatoarea telex, mi-a spus că lista mea era la Red și că-l mai puteam găsi sus, în biroul său masiv cu uși de fortăreață, pe care ghizii mai vechi îl botezaseră „Castelul”. Nu prea aveam chef să dau cu ochii de el. Chiar în după-amiaza aceea, visasem un buchet de garoafe veștede, semn fără greș în două cărți renumite de tălmăcire a viselor că mă puteam aștepta să întâlnesc o groază de oameni nesuferiți și că urma să-mi închei săptămâna pradă unor grave pro­bleme oftalmologice.

– Te pândește o mare nenorocire, mă anunță cu tristețe Aranxa, care din când în când își rea­mintea că îi curgea puțin sânge țigănesc în vine și se pornea automat pe preziceri. Mai bine așteaptă să plece Red acasă.
Am tresărit: operatoarea noastră de telex începuse să-mi ghicească și gândurile. Totuși, nici în camera telexului nu voiam să rămân. Mi-am mai aruncat o dată privirea spre Aranxa și pre­simțirile mele au devenit încă și mai sumbre. Era îmbrăcată de înmormântare din cap până în pi­cioare, de la cizmele cu toc înalt și costumul negru de piele până la rujul ei vânăt și mănușile de mătase neagră lipite de degetele care alergau dezlănțuite pe claviatura telexului.
Mănușile Aranxei mi-au trezit momentan interesul: Cu ce fel de ojă și-o fi dat pe unghii, neagră sau, poate, bleumarin?
– De ce nu aștepți aici? m-a întrebat ea deodată. Sunt de noapte. Mâna ei a măturat cu un gest larg întreaga cămăruță. „Mi casa e su casa!“
– Iar „mi casa“ este oriunde mi se întâmplă să fiu în clipa aceea, i-am răspuns eu, prudent, din ușă. De exemplu, mâine o să fie în scaunul „21C‘ al clasei „turist” din avionul de Neapole.
– Mâine, mâine! Asta-i tot ce aude omul de la tine. Și ce se întâmplă astăzi? La noapte? N-am putea să mai discutăm și noi puțin? Altădată stăteam de vorbă cu orele…
Altădată! Tocmai pentru că altădată stăteam de vorbă si acum nu voiam eu să dispar cât mai repede de acolo, ca s-o mai pot prinde totuși pe Marie-Blanche Battus la importantul ei mi­ting „Greenpeace”, dedicat salvării balenelor.
„…Nu-i așa că ești un uriaș de treabă? mă întrebase Marie-Blanche prima dată când ne-am întâlnit. N-ai să mă azvârli peste umăr ca să mă arunci la coș?“
Noua noastră contabilă venea de la Paris și vorbea cu „r“. Pronunțase, de fapt, „urhiaș” și „de trheabă”. Mă dădeam în vânt după ”r”-ul ei. E drept că, acasă, în California, jucasem puțin bas­chet, dar nu nimeream niciodată coșul și eram prea greoi. Pentru Marie-Blanche asta nu conta. Lui Marie-Blanche îi plăceau balenele, avioanele ”Jumbo“ 747 și tot ce era supradimensionat.
– Spune-mi, îți place pentru că e franțuzoaică? a strigat în urma mea Aranxa. Sau numai pentru că-i o franțuzoaică nemaipomenit de experimentată?
Am urcat scările din două în două. Red tocmai își încuia biroul, dar mi-a rânjit amabil când m-a văzut repezindu-mă către el.
Mi-am privit atent ceasul: opt fără cinci, un minut din timpul de examinare zburase deja. În fața mea, Red alesese din mormanul său opt creioane cu vârful mai ascuțit și începuse să le aranjeze în formă de piramidă. Nu eram curios să știu câte își băgase în cap să construiască. Materiale avea din belșug: în fiecare sertar, ținea duzini de creioane gata pregătite pentru cealaltă mare pasiune a lui, careurile de cuvinte încrucișate.
Măcar la ceva tot mă pricepeam: marca sa de creioane. Erau dintre cele mai scumpe, „Skilcraft nr. 2“, cu mină moale, singurele admise la examenele universitare în America, pentru că nu mâzgălesc hârtia atunci când trebuie să ștergi. Îmi încheiasem de câteva luni studiile de limbi romanice. Dacă nu m-aș fi făcut ghid între timp, probabil că aș fi ajuns profesor, sau, în cel mai rău caz, măcar suplinitor. Oricum, la viteza cu care începusem să rezolv ultimul test al lui Red, puteam să-mi prezic fără grijă o catedră frumoasă, din lemn de arțar, ale cărei sertare n-aș fi ezitat să le umplu și eu cu creioane identice.
Cum șeful meu nu-și mai ridica privirea, m-am uitat puțin de jur împrejur. Pereții erau goi. În stânga, un palmier sfrijit, cu frunze lucioase și țepene de parcă tocmai fusese adus de la îm­bălsămare, țâșnea bățos dintr-un ghiveci de lut ars. Pe birou, lângă clepsidră, erau înșirate trei atlasuri și câteva cărți: „Noul Regulament de Vizitare a Valhallei“, „Mitologia” lui Bullfinch, un vechi ghid Michelin al Spaniei, „Secrete de Călătorie Zen“, un dicționar Roget de sinonime și de antonime, toate sprijinite de un set legat în piele roșie din „God’s Best Works”, un titlu pe care nu eram sigur că-l citisem bine. În viața mea nu auzisem de „Operele Alese ale lui Dumnezeu“. Nu se zărea nicăieri măcar o singură lucrare medicală.
Îmi venea să-i spun răspicat: Uite ce este, Leif… Las-o mai moale cu herpesul! Uită-te și tu mai atent! Ce, îmi vezi cumva vreo bubă pe buze? Mi-aș fi bătut gura de pomană. Îi cerusem o dată regulile de examinare. Red se supărase de-a binelea: „Reguli?… Care reguli?… Ai auzit tu că vikingii aveau reguli?” Înțelesesem imediat. Fără reguli. Un ghid avea la dispoziție zece mi­nute (timpul standard al companiei Globe) să fabrice un răspuns mai acătării iar Red avea drep­tul să-l întrebe orice-i trecea lui prin minte.
În ultimul timp, devenise obsedat de ghicitori străvechi și din ce în ce mai obscure: „Ghicitorile dificile sunt un instrument necesar pentru călirea caracterului oricărui tânăr.“ Pentru cele mai grele, te lăsa uneori să încerci două răspunsuri, nu mai mult: „N-o mai tot scălda!” se răstea el.
Ultima victimă a lui Red, Kathy Sorenson, s-a trezit față în față cu șarada lui Cain. „Grupul tău merge în sudul Asiei. Cine a măcelărit acolo un sfert din omenire?” Kathy uitase de Adam și Eva și, mai ales, de fiii lor, Abel și Cain. O săptămână mai târziu, asculta amețită zgomotul monoton al Transsiberianului traversând taigaua înspre nord: opt tururi „Să Descoperim Tundra Împre­ună”, unul după altul.
După plecarea lui Kathy, am decis să studiez serios Biblia. Degeaba! Înaintea ultimului meu tur în Franța, era cât pe ce să-i împărtășesc soarta. Ghicitoarea menită să mă înfunde, „Un emisar care nu vorbește, purtând un mesaj care nu e scris, vine într-o lume frământată, fără nici un funda­ment”…, fusese împrumutată de Red dintr-un discurs vechi al lui Picasso, în care acesta descrie un tablou de-al lui reprezentând simbolul păcii, un porumbel alb cu o ramură de măslin în cioc.
Dacă marele pictor își dăduse seama că născocise o ghicitoare, n-am idee. M-am descurcat numai pentru că găsisem în coșul de gunoi al lui Red câteva numere vechi ale revistei „Porum­belul călător”, pe care le răsfoisem noaptea, în grabă. N-am priceput nici în ce fel învățasem ceva sau îmi oțelisem caracterul: „Porumbelul Păcii” se afla în muzeul din St. Denis, la nord de Paris, aproape, dar nu chiar, pe traseul turului meu.
Probabil că, undeva, în vreun sertar al biroului, sub atâtea mormane de creioane, exista și o re­vistă cu coperți lucioase, „Herpesul în zilele noastre”, sau măcar articolul „Sophia Loren ne destăinuie cum a scăpat de el (în 40 de lecții). Oricum, pentru mine, era prea târziu. Accesul meu nocturn la materialele didactice ale lui Red încetase din ziua în care Marie-Blanche s-a transferat la noi și Aranxa îmi ceruse cu voce răstită să-i restitui cheia de rezervă a „Castelului”.
În cele din urmă, mi-am amintit că „herpes” este un vechi cuvânt grecesc (înseamnă rădăcină sau, figurativ, obârșie) iar turul meu înșira într-o săptămână 23 de temple antice din Grecia și Ita­lia. Am răscolit în minte firava mea colecție de ghicitori greco-romane. Majoritatea nu aveau nici o legătură cu herpesul, însă, știindu-l pe Red, poate că iar schimbase regulile. Se putea întâmpla ca, de data aceasta, el să-mi fi dat deja răspunsul, urmând ca eu să-i descopăr ghicitoarea.
Povestea lui Oedip și ciclul de enigme în versuri al lui Virgiliu, „Oile lui Moliboeus”, sunt pline de scene amoroase, dar în „Oedip” amorul se petrece numai între el și mama lui, cât despre oi, nu auzisem vreodată să fie pomenite împreună cu herpesul. Mitul lui Procust are loc în între­gime în pat, însă nici asta nu mă ajuta, pentru că patul lui de fier nu se potrivea nimănui: cei scunzi trebuiau lungiți, iar cei înalți, scurtați. Numai cea mai veche ghicitoare pe care o știam, „Păduchii lui Homer”, arăta potențialul de a răspândi herpesul.

– Tot ce-am prins, am aruncat; ce n-am prins, am păstrat…, am răspuns eu fără nici un chef.
Cu multe secole înainte de Christos, un pescar grec din insula Ios l-a provocat pe Homer însuși să descifreze „Ghicitoarea Păduchilor Lați“. Homer s-a străduit îndelung, dar n-a izbutit să-i dea de capăt, deși legenda spune că și-a bătut capul cu ea până în ziua morții.
Red a clipi repede de câteva ori. Semn bun! m-am gândit. După aceea, însă, nimic nu s-a mai clintit din colțul lui în afara nisipului din clepsidră, scurs deja mai mult de jumătate.
Ceasul meu arăta opt fără un minut.
În spatele biroului, capul ca o bilă mare și torsul greoi al lui Red erau complet imobile. Brațele groase, acoperite cu păr aspru, tras parcă din liță de aramă, se odihneau ca două labe uriașe pe un ziar englezesc, desfăcut larg, pe toată lățimea tăbliei de stejar. Nu era exclus ca, în seara aceea, lui Red să-i fi intrat în cap că-i sfinxul din Theba. În orice caz, își dădea toată silința să-l imite.
Sfinxul era femeie, dar nu cred că asta avea vreo importanță în mintea lui Red Ericson. Sfinxul se sinucisese după ce Oedip reușise să-i dezlege tainele, dar în ochii vag oblici ai șefului meu nu se putea citi nici un pic de neliniște cum că aș fi fost și eu în stare să calc pe urmele legen­darului rege al Thebei. Ochii aceia sclipeau ca doi licurici, aveau viața lor proprie. De la un moment încoace, mă măsurau cu interesul detașat al unui copil care tocmai terminase de smuls aripile unei muște: poate mai mișcam eu ceva, dar de dus, nu mă mai puteam duce prea departe.
Încremenisem pe scaunul acela vechi și tare de lemn, înconjurat din toate părțile de tăcerea apăsătoare a sfinxului agenției noastre. Întreaga clădire era învăluită în liniște. Până și Amalia, femeia de serviciu surdă, plecase deja. Un iz slab de săpun leșios era tot ce lăsase în urmă. Prin fereastra întredeschisă, curentul rece aducea de-afară un alt miros, mai pătrunzător și mai exotic, de iarbă de mare și de scoici afumate, Barcelona, undeva, departe, bulevardele și biserica Santa Maria del Mar, Citadela și portul.
– Zeii te-au pricopsit cu herpesul, a izbucnit Red pe neașteptate, trezindu-mă pe loc din visare. În loc să-mi spună ce legătură era între zei și herpes, s-a mai întins un pic în fotoliu, a scos un mic icnet de satisfacție, apoi și-a întors privirea spre ultimul rebus din „Times.”
Auzisem de la alți ghizi că Red era capabil să rezolve cu ochii închiși toate careurile și că toată parada creioanelor nu era decât un alt tertip de-al lui. ÎI credeam în stare. De multe ori, după ce terminam vreo discuție, arunca ziarul neatins la coș cu un gest plictisit, toată ființa lui spunând deslușit: „Mda, am mai dezlegat unul din astea și am făcut-o numai în gând”.
Am încercat să trag cu coada ochiului peste masă, sa văd dacă în ultimul număr din „Times” se spunea ceva despre herpes, dar n-am reușit să descifrez decât un titlu mare, scris cu litere groase și negre: „Sfârșitul se apropie!“ Degeaba mi-am chinuit ochii să mai citesc ceva. Laba pă­roasă a lui Red acoperea tot ce mai rămăsese.
Ce mai zici, Red? Pot să-ți dau și eu ceva să dezlegi? N-are decât două rânduri, dar sună mai bine decât toate rebusurile tale puse la un loc. Ești gata? „Ghici ghicitoarea mea… Numai cap și n-are trup.“ Și răspunsul e… „Un broscoi?“ S-ar putea. Știai că Picasso a pictat un broscoi, pătrat și cărămiziu, țopăind pe un câmp rotund cu iarbă violetă? Mai ții tu minte cărui muzeu l-a donat?
Mi-am dat însă seama că și eu uitasem în ce muzeu atârna Broscoiul lui Picasso.
Nu făceam altceva decât să bat câmpii. Pierdeam timpul.
Nu mă concentrez deloc unde trebuie. Singurul meu subiect este herpesul. Poate că nu-i nicio ghicitoare la mijloc și ce-mi spune Red e purul adevăr: Zeii m-au pricopsit cu el Ei, fir-ar să fie! Păi, dacă-am eu, are și șeful. Dintre noi doi, cine s-a culcat deja cu toate fetele din birou, deși, atunci când sunt ele de față, nu le mai scoate din mătrăgune și harpii?
HARPIILE! Și ele erau purtătoare de boli, poate chiar și de herpes. Harpies! Herpes! Cu accentul lui gutural, Red pronunța cele două cuvinte la fel. Iar eu plecam a doua zi spre locul de obârșie al Harpiilor – Grecia.
– Harpiile! am articulat eu grăbit și Red a început să zâmbească.
Iarăși am nimerit-o la țanc, mi-am spus, uitându-mă cu satisfacție la ceas: opt și trei minute. De fapt, îmi mai rămăseseră chiar vreo 50 de secunde.
Am vrut să-i arăt atunci șefului meu de ce eram în stare:
– Harpiile erau niște monștri înaripați, jumătate fecioare, jumătate păsări de pradă. Dacă sora lor vitregă, Iris, zeița curcubeului, ajunsese vestită pentru frumusețea ei, în schimb, harpiile nu erau decât niște creaturi murdare și rapace, care furau călătorilor toată hrana, înfulecau cât puteau și se căcau apoi pe ce rămânea.
Aș fi putut spune „spurcau tot ce rămânea”. Voiam însă să fiu sigur că l-am trezit și eu o dată pe Rea din încremenire. Nici măcar n-a întins mina spre ceasul cu nisip. Pierdusem. Vedeam cu resemnare cum îmi apune scurta mea carieră de ghid în Europa. Tot timpul cât vorbisem despre harpii, se uitase fix la mapa lui de corespondență, plină ochi cu cereri de angajare încă necitite, fiecare cu câte o mică fotografie cochetă, capsată cu grijă, sus, în colțul din stânga.
În cel mai bun caz, mă va transfera la New York: tururi neîntrerupte de-a lungul și de-a latul Americii… În cel mai rău, mă paște Africa: Bukavu, în Zair, sau Kigali, capitala Ruandei; săptămâni întregi bătând potecile umede ale junglei, în drum spre rezervația gorilelor de munte ale Dianei Fossey, sus pe un vulcan stins, un loc despre care alți ghizi spun că-i cel mai friguros din toată Africa Centrală.
Am făcut un ultim efort pentru New York.

– Harpiile erau fiicele oceanidei Electra. Argonauții, în căutarea „Lânii de Aur.” inițial, un dar al lui Hermes pentru Regina Nephele, au reușit să pătrundă în bârlogul Harpiilor din insu­lele Strophades și să le alunge din Mediterana.
Mi-am înghițit restul cuvintelor. Nu știam cum, dar atinsesem un nerv pe-undeva.
Pentru cineva convins că pe fața lui de granit nu se poate citi nimic, Red emitea totuși o mul­țime de semnale. Ascunsă în adâncul gâtlejului său gros, o arteră îngustată de vârstă se zbătea cu atâta furie, încât toată partea dreaptă a gâtului tremura spasmodic, ca gușa unui broscoi lipsit de umezeală. Și, deși eu fusesem cel strâns cu ușa, broboane fine de sudoare apăreau rând pe rând pe tâmplele lui, nu pe ale mele. Omul din fața mea nu mai era sănătos. Probabil că, până și în repaus complet, pulsul lui sărea peste sută…
M-am uitat la clepsidră. Nisipul din partea de sus dispăruse, îmi expirase tot timpul de gândire. Pe neașteptate, o căldură intensă m-a străfulgerat din cap până-n picioare, ca și cum îmi pierdusem dintr-o dată greutatea iar trupul și mintea își luaseră zborul: „Drop your body and mind away”, îmi explicase, cu doar două luni în urmă, Mitsuko Kurosawa. Pentru o clipă, am crezut că pot să văd și să înțeleg tot universul, că devenisem atotștiutor. O clasică revelație Zen, iluminarea totală pe care atât de mulți o caută, fără să o găsească, și care pogorâse peste mine fără un efort din partea mea.
Ghicitoarea despre herpes nici măcar nu era o ghicitoare în sine: ea aparținea uneia dintre „Marile învățături de lui Leif Ericson către Fiii săi Spirituali Rătăciți”, Hermes-ul meu de aur, tratat ca un periculos purtător de boli și alte nenorociri asortate. Răspunsul fusese acolo tot tim­pul: Hermes, zeul înaripat, mesagerul celorlalți zei din Olimp către muritorii de rând ori către su­fletele rătăcitoare din Hades. Puteam urmări acum firul gândirii lui Red prin toate întortocherile, mai ales că Hermes fusese dintotdeauna patronul tuturor călătorilor și, deci, al ghizilor.
Am deschis gura să răspund, dar Red a tunat imediat:

– N-o mai tot scălda!
Mi-am acoperit gura cu palma. Avea dreptate. Îmi folosisem deja cele două răspunsuri în­găduite. Am încercat disperat să-mi pledez din ochi cauza, dar nu știam cum să-i clipesc lui Red cuvântul „Hermes“ astfel încât să mă înțeleagă.
În cele din urmă, am întins încet mâna liberă, stânga, peste masă, și ceasul meu strălucind peste cărți, atlase, creioane colorate, ziarul „Times” și un vraf de hârtii răvășite a devenit pe mo­ment singura-i podoabă. Red a trebuit să dea din cap a încuviințare:
– Eh, ai ghicit, a spus. Hermes, ăă…, la romani, Mercur, patronul hoților. Și nu uita că trăim în „New Age“ acum, „Epoca Nouă“, unde Hermes este considerat zeul sincronicității. Gândește-te puțin ce înseamnă asta!
– Hermes era și ghidul sufletelor dincolo de mormânt, am continuat eu automat să-mi etalez cu­noștințele. A adus-o înapoi pe Persefona din tărâmul subteran al lui Hades, s-a culcat cu Afrodita și l-a omorât pe Argus, monstrul cu o sută de ochi. Este și singurul zeu grec adoptat de vikingi.
Admirația pentru vikingi era singurul lucru pe care Red și cu mine îl mai aveam în comun. La început, îl privisem cu un respect nemărginit, legendă vie printre ghizi, singurul dintre noi capabil să răspundă la toate întrebările. Încetul cu încetul, începusem să mă îndoiesc de tot ce auzisem despre el. Ceilalți spuneau că era un expert în mitologie, dar miturile încetaseră de mult să-i mai atingă sufletul. Mai spuneau că și el studiase budismul Zen, dar, dacă o făcuse, nu se vedea nici urmă din această filozofie austeră. De fapt, Red începuse să piardă până și încrâncenarea strămo­șilor lui vikingi: spunându-mi că zeii mă îmbolnăviseră de herpes, îmi dăduse un ajutor pe care nu i-l cerusem.
Ce-mi mai păsa mie? Ghicitoarea fusese dezlegată. Și cum ai de gând s-o botezi de-acum încolo? „Ghicitoarea obârșiei“? A „întoarcerii la rădăcini”?… Nu. Ai să găsești tu ceva mai în temă.. ”Blestemul aurului”, cred!
– Haide, Leif! am spus. Recunoaște că mi-am învățat bine lecția. Sunt și eu ghid, ce Dum­nezeu?
– Asta rămâne de văzut! Ia spune, de când ești la noi? O lună, două?…
– De două luni și jumătate… Am început pe 15 martie.
– Știi ce zi e asta?
– Idele lui Marte. Nu sunt superstițios.
– Câți oameni ai pierdut deja pe drum? Cinci?
– Nu, patru.
– Și nu te pune deloc pe gânduri?
De ce să mă pună? Doar nu s-a întâmplat nimic din vina mea!
Și totuși, ceva se întâmpla!
Tot ce a urmat în vara aceea ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar nu mi-a dat. Nici numărul mereu crescând al turiștilor pe care-i pierdeam în fiecare lună, nici Hermes-ul meu de aur, desincronizat și arătând orice altă oră în afara celei a țării în care mă aflam, nici măcar noul meu co­leg, Red Ericson, care, pentru o vreme, a renunțat la postul lui de șef și s-a întors la prima me­serie, și – ei, da! – nici chiar prima erupție veziculară virulentă apărută într-o bună dimineață pe partea cărnoasă a buzei de sus.
Ceva se întâmpla cu mine…

---

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

---

Readings in English