ALTCULTURE MAGAZINE ||| 58 ||| 6/2022 ||| Clasa nevrednică (Fragmente – Partea a IV-a)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
“Principiul bine cunoscut: Nici un Bine nu poate fi binevenit unui popor dacă nu şi-l face el însuşi! poate fi completat cu teoria lui Mancur Olson, după care un grup neorganizat de persoane având un interes comun, conştient de acest interes şi având mijloace de a-l realiza, nu face, în general, nimic pentru a-l atinge.
Împreună, oamenii reconstruiesc inconştient, aproape întotdeauna, esenţa omului originar. Acest strigăt disperat: „Urăsc mulţimile, ador popoarele!” nu poate fi decât al spiritului exasperat. Drumul spre nobleţe al fiinţei rămâne şi pe mai departe deschis, deşi mulţimile nu au rătăcit niciodată până la el.
În Decembrie ’89, dizolvat în respiraţia uriaşă a mulţimilor ce au inundat caldarâmurile Timişoarei, m-am temut pentru mine. Atingerea de mulţime provoacă o contagiune irezistibilă.
Dreptul individului la mulţime rămâne la fel de imperativ ca şi cel la viaţă.
În România anterioară, acest deziderat a fost rezolvat sub forma dreptului la coadă! Românii se adunau pe la cozi cu un inexplicabil sentiment de satisfacţie. Acolo, în faţa magazinelor cu obloane coborâte, la 4 dimineaţa, deseori în aşteptarea a ceea ce nu avea nume, românii cârteau temători în legătură cu o lume ce se dovedea continuu ingrată.
Dar tot dreptul la mulţime a construit şi stadioanele unde urletul galeriilor îl imită pe cel al vânătorilor de mamuţi.
În Decembrie ’89 dreptul la mulţime a ornamentat cu figuraţie o Revoluţie. Oamenii şi-au regăsit ritmurile, împietrite atâţia ani într-o existenţă fără libertate. Românii au cântat, au scandat, în numele dreptului la mulţime.
Dreptul la mulţime le inspiră celor mici puterea celor mari, fricoşilor – elanul temerarilor, laşilor – pe cel al bravurii. Prin dreptul la mulţime accedem efemer la condiţia omului total. Tindem astfel să ne reîncastrăm într-o solidaritate care poate sfida destinul. Din nefericire, exercitarea dreptului la mulţime îi este oferită extrem de rar omului lui Musil.
Revoluţiile sunt avare cu aşteptările neînsemnaţilor colonişti ai unei planete izolate în ceaţa transparentă a neantului. Omului fără însuşiri îi mai rămâne promisiunea politicianului care, ridicat pe o buturugă înaintea singurătăţii lumii, îi oferă baia unui elan universal (în Decembrie ’89, am ascultat în rumoarea uriaşă a străzilor Timişoarei, respiraţia unui ocean!).
Dreptul la mulţime decade deseori în nevoia demagogiei.
Întrevăd aici motivele pentru care delirul aşteptat şi promis, ca un anunţ de schimbare a vremii rele, se transformă întotdeauna în leşinul aşteptării mulţimilor.
Dreptul acesta misterios şi inexplicabil de a nu dezamăgi fantasma colectivă este, poate, păcatul cel mai grav al politicului!
“Ce semnificație are un Parlament în țări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voința nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulți cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulțumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănușă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârșituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului ’95, un anume Siegerist a câștigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupți!” Nu numai Jirinovski obține puncte din perplexitatea cetățeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariția unui al treilea partid ar declanșa neliniști grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forță! Populațiile își radicalizează poziția. Se naște sub ochii noștri un nou curent: al disprețului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine cețos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuție cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteți cinstit. Votez cu Rațiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuți, ci prin tupeu deșănțat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneși și tîmpiți, malonești și răi, paraziții trebuiesc siliți la munca la care se pricep. Nu escroci și tâmpiți în demnitățile statului, nu cocoterie și pungășie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pișicherlâcul și lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria Roman, Cunescu, Rațiu, Surdu, Iliescu, Câmpeanu, Brătianu, Severin se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:
“Acum, adunătura de gheșeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toți din Guvernul trecut fie miniștri, fie funcționeri, au fost cel puțin hoți, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcționarilor, destituire.”
“Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneși și tâmpiți, malonești și răi… paraziții însăși trebuiesc, printr-o riguroasă organizație, siliți la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi și tâmpiți în demnitățile statului, nu cocoterie și pungășie în afacerile publice.”
“Dar, adevărate naturi de spioni și agenți provocatori… ei extrag bucățele din articole ce n’au a face unul cu altul și formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”
“Ţara, care prin aplicarea instituțiilor ei, încurajează ignoranța, neconsecvența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină.”
“Dar în București și în orașele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou și hibrid, care ne-a furnizat generația actuală de guvernanți… Fizic și intelectual stârpituri, neavând nici tradiții…”
“Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul supt unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deșarte, leneși… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulități, pentru orice scânteie de merit adevărat, și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țărei…”
“Abuzurile și deșănțarea au fost denunțate în public chiar de către președintele consiliului de miniștri și de președintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea își urmează cursul, înfierații de opinia publică stau în capul departamentelor și în capul județelor…”
Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deșarte, leneși… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulități pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranți!…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!
∞
După Revoluție, societatea ni s-a sălbăticit văzând cu ochii. Răul îngrădit până mai ieri a devenit delăsat. Instinctele recuperează în contul frustrărilor, redistribuirea surplusului basculează, după perioada eroică survine era reptiliană. Altruitatea a cedat egoismului, generoșii s-au transformat în cupizi de talent. După statul comunist, statul de tranziție nu se mai ridică deasupra apei. Rămânem scufundați și orice încercare individuală de a reveni la suprafață este blocată de majoritatea celor ce parazitează pe puntea înecaților de profesie. Am încercat, în ultimii ani, să avertizez asupra nevoii de a ne recupera Statul prin medicamentul unui autoritarism minimal și atent controlat (autoritatea democrației!) În deceniul post-decembrist s-a forjat o nouă clasă: o clasă a ideologiei raptului, a disprețului pentru valoare, a scârbei față de morală, a lipsei ferme de scrupule. Clasa nevrednică s-a transformat pe nesimțite într-o agentură a dictaturii plutocrației valahe. Încă nu se întrevede o revoltă a exasperării, căci perdanții actuali se știu învingători. Dar ierarhia actuală nu poate acorda recompense tuturor ignobililor care le pretind.
∞
Puterea este mereu dependentă de ceva mai pervers decât ea! par a spune tragediile Marelui Will. „Politica fără putere este un vodevil”, sugerează comediile sale. În Visul unei nopți de vară, puterea lui Caliban devine o caricatură a prerogativei regelui Oberon; puterea care nu se ia în seamă pe sine, puterea veselă, pacifică, a unor personaje care nu fac rău deși nu-și propun să comită binele. Să ne ferim de puterea care vrea să facă binele pe pământ! Binele nu este natural. O facere de bine nu poate fi decât silnică. Binele „de impus” ascunde, în boccelele sale, crima virtuală. Rezistența la voința de a face binele silnic devine un abuz necesar atunci când cei ce o exprimă substituie cauza cu scopul ei. Afirmă Edgar Marin: „Suntem într-unul din cele mai tragice locuri ale tragediei secolului!” Omenirea simte că tensiunile puterilor sale i-au devenit insuportabile. Cum puterea nu este toată a nimănui, tendința de a o strânge într-un singur pumn face ca liderii să se nască și să piară într-un ritm debordant. Secolul XX aduce conceptul de putere colectivă, îmblânzită prin lege ori sălbăticită prin dictatură. Puterea colectivă pare la fel de blestemată ca și cea a persoanelor, mai periculoasă chiar, fiind amplificată la nesfârșit de ambiția de a ieși din firesc a celor mai firești indivizi. În „grădina zoologică“, raportul între pradă și prădător este unul de forță. În lumea omului, raportul este strict de putere. Puterea exprimă cultura concurenței dusă la paroxism. Războaiele ei nu produc mai multă „hrană“ celor dovediți mai puternici. Ceea ce nu mai poate fi vindecat în urma lor este moartea pripită a celor mai puțin vinovați de conflicte. Puterea este un anacronism readus cu forța în actualitate. Pretextele puterii sunt opere literare. Ele nu există, deși impun; sunt inventate de autori, de agenți și nu de incidente… Dictatorii au demonstrat că ipocrizia nu trebuie să aibă consistență, ea trebuie să fie utilă, pur și simplu. Barbaria modernă a simplificat desenul războiului. El nu mai este inevitabil, dar nu poate fi evitat. Mitologia puterii nu se dă la o parte să înfrângă rezistența spiritului care afirmă că: „Nu suntem mai buni decât ceilalți!” Puterea este logică înăuntrul inegalității perpetue. A-i da dreptate înseamnă întotdeauna a comite o nedreptate! Secolul nostru, prefigurând declinul atotcuprinzător al Bărbatului, nu a distribuit mai multă dreptate decât predecesorul său, doar un mai mare confort amnezic. Mileniul viitor va fi al gravelor mutații ale genelor Puterii. Omenirea a murit, o dată, la poalele turnului Babel. Rebabelizarea lumii (Statele Unite ale Americii, Statele unite ale Europei, Statele unite ale Rusiei) va tulbura conviețuirea profundă. Tirania a ceea ce ne deosebește nu poate fi contracarată prin afirmarea intimidantă a ceea ce ne aseamănă. Foamea oarbă de Dumnezeu, în absența sa aparentă, se confundă cu voința puterii. Ea, puterea, ce suferință… Vindecarea acesteia înăuntrul forței providențiale de a trăi, rămâne încă o operă îndepărtată.
Fragmente din cartea Clasa nevrednică (1997)
De citit în limba română:
Readings in English
