(Fragmente – IV)
De Claudiu Iordache
În cazul puterii nu există decât politica închisă.
Posibilitatea de a o „deschide“ ori elibera de constrângeri prin negocieri între asociaţiile celor care o deţin în porţii inegale şi nedeterminate, între categoria celor care nu o au şi aceia care o au, pare exclusă. Mai devreme sau mai târziu, puterea, perpetuându şi crizele de creştere, rămâne la discreţia celor ce-i rezervă vocaţia iniţială.
Havel ajuns la putere nu mai seamănă cu Havel din opoziţia la putere.
El renunţă să mai apere vulnerabilitatea simplului cetăţean aprobând bombardamentele fără discernământ din Iugoslavia, unde poate alţi Haveli slavi în devenire au pierit, ca „victime colaterale“.
(Am trăit sezonul bombardamentelor asupra Serbiei ca şi cum ele s ar fi dezlănţuit deasupra pătuţului copiilor mei! Terorizat că ei ar fi putut fi ţintele imperiului atotştiutor. Bombardând Iugoslavia, americanii bombardau chiar ideea de America, fiindcă ei, în nesăbuinţa lor stăruitoare, bombardau lumea însăşi.)
Puterea foloseşte totdeauna oamenii „marcaţi“, care admit, justifică, apără, se supun şi acţionează în folosul ei. Hannah Arendt, pe care o evocă deseori Jeffrey Isaac, n-a făcut un pas înapoi acolo unde analiza concesivă a lăsat să se creadă că puterea poate fi „deschisă“ vreodată.
Tentaţia de concentrare în poli a puterii este automată.
Într o societate abia întemeiată, cu istorie zero, puterea egal distribuită s-ar acumula instantaneu în excrescenţe, ce nu vor întârzia să reproducă excesele de mai târziu. În cetatea liberală, puterea nu este mai puţin concentrată decât în cea totalitară, e doar mai abil concentrată. Dar în esenţă ea e una şi aceeaşi. Puterea controlează omul şi producţiile sale asociative, şi nu omul controlează puterea.
Menţinându-l, constant, ca ostatic sau ca subiect predilect al erpetologiei moderne, puterea omului este cea care, încă de la început, ia impus.
Doar condiţiile capitulării sunt diferite. De aceea continuăm a exista într o desfăşurare de vitalitate atipică, bântuită periodic de înspăimântătoare furtuni venusiene.
Societatea actuală rezultă din practica diferit însuşită de a concilia oportunismul, cinismul, cruzimea şi ipocrizia cu contrariile lor. Conştiinţa lumii („Conştiinţa nu-i organul naturii, să nu ne înşelăm, ea nu i decât acela al prejudecăţilor!“ – Sade) e o uriaşă plăsmuire colectivă, sprijinită pe o memorie colectivă, organizată şi impusă ca formă a adevărului.
(Atunci când adevărul lumii se lasă tulburat, lumea însăşi este în agonie.)
Înaintea derapărilor sale, Dumnezeu nu mai constituie un alibi suficient.
Fiinţa ambiguă căreia îi semănăm atât de diferit îşi disimulează realitatea sub travestiuri succesive ori simultane, dar în umbra cărora puterea rămâne unipolară. Ne tulbură deja ideea că avem de a face cu o construcţie pornită greşit? Cât optimism rămâne rezervat scepticismului nostru? Într-o lume în care dragostea de viaţă s a lăsat degradată în teama de moarte, locuită de subalterni ai ambiţiei de putere şi de longevivi vlăguiţi, ne mai rămâne la îndemână vreo speranţă realizabilă?
Nu cumva dispariţia drepturilor extreme, la devotio, la expiere, la altruitate, sacrificiu şi eroism – între timp, fără a ne mai da de veste, eroismul contemporan a murit! – va adânci până la insuportabil conflictul dintre om şi puterea lui?
Când se va debarasa omul antinomic de om cu întreaga răceală a epuizării sensibilităţii sale, mortificat de dragul şi în numele puterii lui, într o bună zi, inutilă?
Omul este un luptător antrenat în gherila dusă mereu împotriva lui însuşi.
Chiar dacă războaiele omenirii se dovedesc un fenomen neîntrerupt, conflagraţiile viitorului (după J. Derrida „Viitorul nu se anticipează decât sub forma unui pericol absolut!“), tot mai violente posibile întoarceri la dark ages – perioada întunecată pot lua forme nespecificate astăzi.
Relaţia dintre om şi puterea sa nu e echivalentă raportului dintre bine şi rău, ci unei atotputernice complicităţi în care proteza deţine rolul personajului principal!
Puterea îşi domină motivul şi rezultatul este aceasta societate întunecată în care pacienţii sunt cu mult mai mulţi decât vindecătorii, ei înşişi sacerdoţi ai capitalismului mondial. Puterea este capitalizată ca factor de aspiraţie şi constrângere, iar individul nu mai trăieşte decât nostalgia după prima şi spaima de ultima. Societăţile tind toate să ajungă „bolnavul“ major al umanului.
„Ceea ce trebuie să interogăm este procesul civilizaţiei“, implicit procesul mult mai eterat al exercitării funcţiei de putere în sisteme închise.
Omul simte Gulagul extins în jurul său, la dimensiunea globalităţii, un Gulag irevocabil pentru că el nu mai are unde fugi decât prin moarte ori prin alegerea exilului jaccardian, înăuntru!
Nu veţi găsi, în statele bogate, mai multă putere dedicată individualului decât în triburile berbere.
Pretutindeni ritualurile puterii sunt crucifiante.
În termeni neţi, în lumea anului 2002, doar copiii, barbarii, mediocrii şi nebunii mai pot fi fericiţi!
Cum oferta societăţilor este să consumăm mai mult, să execrăm mai mult, să ne lăsăm dedramatizaţi, abrutizaţi, masificaţi, neliniştea menţinută în stare de veghe constituie o formă pasivă de disidenţă.
Puterea tinde a ne „turna“ neliniştea, prin aplatizarea ei, în conştiinţele „liniştite“.
Omul viitorului, sub controlul puterii, este victima care consumă mai mult, deţine mai mult şi va trăi mai mult.
„Nu observăm, dar nu are nicio importanţă, că epoca se îndreaptă spre instaurarea unei mediocrităţi şi a unei insignifianţe planetare. (Kostas Axelos)
Ceea ce vegeta de multă vreme încearcă să domine pământul, cu sprijinul tehnicii pe care proştii naivi şi proştii savanţi îşi sprijină elucubraţiile, proclamându-i domesticirea, când este foarte clar că de fapt ea ne domină pe noi.
Epoca ultimilor oameni şi a ultimilor dintre oameni va dura. Foarte mult timp!“
Nu observăm! Şi nu va fi permis decât unui număr din ce în ce mai restrâns să o observe vreodată!
Deocamdată nu putem anticipa altceva decât ceea ce ne putem aminti! Puterea afirmă certitudinea umană în extrema terminologie a riscului.
Investigarea pasionată în debaraua sistemului de putere se uzează inevitabil în imposibilitatea de a înţelege ce suntem.
Care e rostul vieţii noastre? Ce se întâmplă cu noi? Ce suntem, cu adevărat? Ce nu am putut fi? Elementele sfârşitului sunt în noi.
În ciclul existenţei se regăseşte laitmotivul cauzei pentru care ne naştem, vestind neobosit moartea lumii în care trăim.
Hrănind temerile conştiinţei, cursul escatologic – eeskata, lucrurile ultime – ne implică în împlinirea lui.
De aceea, a diminua rolul fiinţei ca perturbare divină a sumbrului imuabil, a dezvrăji, a „îmburghezi“ nu existenţa, ci condiţia prizonierului său, înseamnă a da la o parte fiinţa ce se împotriveşte destinului ce i-a fost alocat.
Graba omenirii de „a ajunge“ i se poate dovedi, în cele din urmă, fatală, căci viitorul, prefigurând victoria simplificatoare a profitului, anunţă zorii unei ultime lumi rigide în care ea va apune definitiv.
Dar acest ceas va suna şi sfârşitul lumii poate fi citit pe diagrama vechilor roiuri stelare.
El va veni atunci când soarele va părăsi „secvenţa principală“, îşi va lua rămas-bun de la stelele calme şi stabile care trăiesc din rezervele lor de hidrogen pentru a intra într o fază de evoluţie rapidă şi de convulsii. Trăim prin faptul că un astru nu a ajuns încă să moară.
(Jacques Merleau Ponty – Cosmologia secolului XX)
La sfârşitul timpurilor (parousia) şi capătul istoriei sale, în zarea mohorâtă a cerului care îşi închide pleoapa peste ultima imagine a aventurii terestre, am putea întrevedea de pe acum, desprinsă pentru totdeauna de suportul realităţii ei, puterea împlinită?