DON’T GIVE UP, MAMAIE! (VIII)
De Ion Bogdan Martin
Piesă de teatru pentru copii şi tineret
Locul II la cea de-a VI-a Ediţie a Concursului de Dramaturgie pentru Copii „100, 1000, un milion de poveşti”, organizat de către Teatrul “Ion Creangă” – Bucureşti împreună cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti
Piesa s-a reprezentat, de către actorii Teatrului Ion Creangă, în spectacol-lectură în faţa publicului licean de la „Jean Monnet” din Bucureşti
Comedie
Personajele:
- Dr. Violeta Căldăruşe, VIOLETA, VIO
- Cosmina Căldăruşe, fiica Violetei, COSMINA, COSI
- Mama Violetei, BÚNI
- Cristian Vasilescu, CRISTI
- Bogdan Vasilescu, tatăl lui Cristi, BOGDAN
*
- Violeta, 38 – 39 de ani
- Cosmina, 17 ani
- Buni, 65 de ani
- Cristi, 18 ani
- Bogdan, 44 de ani
Apartament cu trei camere la bloc. O canapea de trei persoane. Două fotolii, la aceaşi culoare cu canapeaua. O masă cu trei scaune. Masa este aşezată în avanscenă, oblic faţă de canapea. O bibliotecă… Un ceas mare de perete. O oglindă pe peretele de lângă uşa care dă spre holul de ieşire din apartament. Cosmina şi Cristi, elevi în anul III ai unui Colegiu Naţional, se pregătesc să dea examen de admitere la medicină! Deci, la medicină!
Scena VIII
Búni, Cosi, Vio, Cristi, Bogdan.
Cosi, stă la masă, iar Buni, în halat de casă, pe canapea.
BÚNI: Heee… Au trecut două luni de când Cristi nu mai vine pe la noi.
COSI: Oricum, vorbim la şcoală despre tine.
BÚNI: Da? I-auzi, băiat de caracter! Şi de cartier.
COSI: Dacă îţi faci cont pe facebook, poţi să-i scrii pe perete.
BÚNI: Doamne fereşte! Să mă pună să-i zugrăvesc apartamentul!…
COSI (râde): Nu, buni. Aşa se spune la pagina de facebook pe care poţi să-i scrii. Să comunici. (Intră Vio, venind din interior. Îmbrăcat de stradă, se aşază pe canapea.)
VIO: Ei, că nu am apucat să vorbim, cum a fost ieri la şcoală?
COSI: Am dat teza la mate. A fost uşor. Am făcut tot şi m-am şi verificat. Sper ca măcar un nouă, dacă nu zece!
BÚNI: Totdeauna este uşor când ştii. Când înveţi. Când nu, spui că au fost subiecte grele, că profu’, că hâr, că mâr! Că a plouat în Olanda…
COSI: Sau c-a nins în Tailanda. Ceea ce…
VIO: Fetelor, am o vesteee! Ard de nerăbdare să vă spun. E o surpriză şoc şi se va întâmpla chiar astăzi.
BÚNI: O veste!? O surpriză!? Aşa pe nepusă masă?!
VIO: Păi, dacă e surpriză!? Dragele mele, domnul Vasilescu şi fiul ne-au invitat la o serată muzicală…
COSI: Oau! Ce mişto! Super veste!
BÚNI: Cine fată, maistrul? La o serată muzicală?! Hai, c-am dat-o pe telenovele!
VIO: De fapt, este un recital de jazz. După care mergem într-un club să ascultăm muzică şi să…
COSI (sare de gâtul mamei): Dansăăăm!
BÚNI: Oho! Avansează băieţii. Eu, mersi, nu merg.
COSI: De ce, buni? O să fie funny!
BÚNI: Ce dacă vine şi Fany! Eu nici n-o cunosc pe Fany asta!
COSI: Distractiv, doream să spun…
BÚNI: Păi, spune!
VIO: Mamă, chiar te deranjează atât de mult faptul că Bogdan este maistru şi nu avocat sau medic sau mai ştiu eu ce politician?
BÚNI (se ridică): Astăzi?
VIO: Da!
BÚNI: Atunci, mă deranjează.
COSI: Nu ştii ce pierzi!
BÚNI (către Vio): Iar tu, ce mai aştepţi?
VIO: Eu trebuie să las ceva la spital, n-o să dureze mai mult de 45 de minute şi mă-ntorc. Hai, v-am pupat! Şi poate te mai gândeşti, mamă?
COSI: Pa! Da, búni, aş vrea să vii cu noi. (Vio iese.) Eu merg în camera mea, poate reuşesc să aţipesc o jumătate de oră, să fiu odihnită pentru club. (Iese.)
BÚNI (se reaşază): Ce-nseamnă tinereţea! Inconştienţa! (Sună mobilul.) Da! Iar tu, măi omule?! (Se ridică din nou, se plimbă agitată.) Ţi s-a pus pata? Vrei să mă bagi în mormânt ca pe amărâta aia de nevastă-ta? Linişteşte-te, până nu pun poliţia pe urmele tale. Exact. Pentru ce? Pentru hărţuire sexuală, na! Hai, du-te naibii şi lasă-mă cu avanpremiera ta! Poate să joace şi mama mare, nu numai Marinuş Moraru. Şi Piratul din Caraibe… Sau cum l-o chema p-ăla!?
Ceee? Cum îţi permiţi, măi, după treizeci de ani să dai buzna în viaţa mea?! Cum îţi permiţi? Insolent este puţin spus. Şi nici măcar nu mă interesează. Poftim? L-ai jucat pe Hamlet la Piatra Neamţ? Probabil că se îmbolnăvise titularul rolului! Pentru mine nu mai exişti, ce este atât de greu să înţelegi?! Te şi bâlbâi, cred că eşti „mangă”! Hai, că m-ai enervat destul! DîNîDî. (Închide şi aruncă telefonul pe canapea.)
Zău, unii oameni şi-au pierdut uzul raţiunii. Umbra lui Mircea la Cozia. La mânăstire, băiete! Acolo e locul tău. (Ridică telefonul şi se îndreaptă către uşa de interior.) Trebuie să iau ceva de cap, neapărat! Poate un ciocan… (Iese. Din off, se aude din nou telefonul sunând. După câteva secunde, Buni revine vorbind la telefon.) Zău, Mircea, se pare că ai uitat limba română! (Revine Cosi.)
COSI: Nu reuşesc să adorm şi pace.
BÚNI: De emoţie. Şi dedicaţie, şi serată, şi club. Nu, nu vorbeam cu tine, ce să cauţi tu la serată?
COSI: Dar cu cine vorbeşti, buni?
BÚNI: Cu nemernicul de bunică-tu’. (Se apropie de Buni.)
COSI: Dă-mi-l şi mie. (Nu mai aşteaptă, se repede şi-i ia telefonul din mână.)
BÚNI: Ei, poftim! (Se aşază pe scaun la masă.) Atunci, ia-l!
COSI: Sărut mâna, bunule!
BÚNI: Bunule-nebunule!
COSI: Ce? Ai avanpremiera în seara asta? Nu, nu putem nici eu, nici mama, dar săptămâna viitoare venim sigur. Venim la premieră. Da îmi este dor de tine, nu ne-am mai văzut din vacanţa de vară de anul trecut. Te-ai mutat în Bucureşti definitiv?! Marfă, bunule…
BÚNI: Marfă refuzată la export.
COSI: Da, bunule, te sărut. Da, şi mie. Hai că ţi-o dau pe búni! Pa, pa! Mai vrea să-ţi spună ceva! (Îi întinde telefonul.)
BÚNI: Obositor mai este omul ăsta, Doamne! (Apucă telefonul.) Parcă nu mai aveam nimic a ne spune?! Ţi-am spus să mă laşi în pace! Ce? (Buni iese pe uşa de interior vorbind.) Să nu crezi că…
COSI (tastează pe mobil): Bună, Cristi! Da, stau pe canapea. Sunt singură. Da, am citit toată cartea. De două ori. Felicitări! Chiar eşti talentat. Cel mai mult mi-au plăcut poeziile „Cântec la Poarta Raiului” şi „Dorul scris pe o petală”, nici nu spui că au fost scrise de un adolescent! Da, şi aceea, şi multe altele…
Ce ai spus? (Se întinde.) Cum? (Se ridică şi îşi face vânt cu mâna.) Este pentru prima dată când îmi spui că… mă iubeşti! (Se plimbă agitată.) Eu? Poate că şi eu. Când îţi spun? Când? Poate chiar în seara asta. Dacă îmi mai spui o dată… (Oftat prelung.) Daaa… Sună al naibii de bine. Da, şi are un efect extraordinar. Cooool! E stenic. Este pentru prima dată când mi se spune. Mai ales că aşteptam. (Se aruncă din nou pe canapea, pune picioarele sus pe spătar.) Normal că de la tine aşteptam. Doar de la tine, specific. Da, vorbim mai târziu. Abia aştept să te sărut… asta, să te revăd, am vrut să spun. Bye-bye! (Începe să facă piruete. Reintră Buni. Cosi nu o vede.) Mi-a spus că mă iubeşte. Mă iubeşte, mă iubeşte… (Buni începe şi ea să facă piruete. Cosi o vede şi se opreşte.) Ce faci, buni?
BÚNI: Nu mai pot de bucurie.
COSI: De ce?
BÚNI: Pentru că te iubeşte, te iubeşte… D-aia!
COSI: Da! Pentru prima dată, mi-a declarat că mă iubeşte.
BÚNI: Şi tu?
COSI: Eu nu i-am spus până acum…
BÚNI: Atunci, înseamnă că nu este totul pierdut.
COSI: Am să-i spun după recitalul de jazz.
BÚNI: Da, ăla este un moment propice. (Voce groasă, imitaţie Louis Armstrong.) „What a wonderful world…” (Se aude uşa, apare Vio.)
COSI: Bunicu’ a sunat-o pe buna.
BÚNI: M-ai pârât!? Ei bine, iar Cristi i-a declarat Cosminei că o iubeşte cu disperare. (Vio izbucneşte în râs.)
VIO: Sunteţi aşa simpatice! Chiar te-a sunat tata?
COSI: Iar Cristi mi-a spus că mă iubeşte!?
VIO: Iar eu am crezut că mama glumeşte! Ce-a vrut tata?
BÚNI: Ţi-am mai spus: să mă invite la teatru. O fi pe moarte şi vrea să-i văd ultima reprezentaţie!
COSI: Buni, ce glumă macabră!
VIO: Mamă, îţi mai spun o dată…
BÚNI: Iar eu îţi repet: nu merg nicăieri.
VIO: Cum vrei! Hai, Cosmina, să ne facem frumoase.
COSI (ţopăie): Cristi mi-a spus că mă iubeşte! Pa, búni! (Cele două ies la braţ la braţ.)
BÚNI: Se distrează lumea! Ce le pasă de bătrâni! Pa şi pusi la groapa istoriei! Doamne, ce zi! Ce zi agitată! (Se întinde pe canapea.) Încă o zi ca asta şi m-am dus pe copcă. Umbra lui Mircea la Cozia! Heee… „To be or…” Ia mai lasă-mă, domnule cu Hamletul tău! Mai bine, să-mi trag un pic sufletul. (Sună telefonul.) Da! (Ascultă şi dă din cap continuu. Se ridică de pe canapea, se plimbă.) Hm! Măi, Mircea… Ceeee?! Asta e un fel de second hand… la mâna-doua! Eu cred că nu eşti sănătos… Good bye sau bad bye! (Închide şi aruncă telefonul pe canapea. Se închină. Soneria de la uşă.)
Da, da! (Dispare pe uşa care face legătura cu holul, revine însoţită de Bogdan şi Cristi care au buchete de flori în mână.) Vă rog, poftiţi!
BOGDAN: Uitaţi, doamnă, acest buchet de flori este pentru dumneavoastră.
BÚNI: Florile mele preferate! Mulţumesc! Or să vină şi fetele într-o clipă. S-au dus să se facă mai frumoase decât sunt.
CRISTI: Am înţeles de la Cosi că nu puteţi veni, îmi pare nespus de rău!
BÚNI: Mie-mi spui?!
BOGDAN: Serios, doamnă, mi-ar fi făcut plăcere. Vă apreciez foarte mult.
BÚNI: Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se-mplinească! (Apar fetele.)
VIO: Aaa, lume bună!
BÚNI: Unu şi unu! (Bogdan se apropie de Vio, îi oferă buchetul de trandafiri şi îi sărută mâna.)
BOGDAN: Pentru dumneavoastră. (Vio ia florile şi le duce la nas.)
BÚNI: Vezi să nu-ţi lase urme!
VIO: Mulţumesc frumos, domnule Vasilescu.
BÚNI: Da’ zi-i Bogdan, dragă, nu vă mai formalizaţi de ochii mei!
CRISTI: Uite, pentru tine, Cosi! (Îi înmânează fresiile.)
COSI: Vai, Cristi, ce frumoase sunt! (Îl sărută pe obraz.)
BÚNI: Vai, să cazi pe spate, nu altceva! Bine că n-ai mai venit călare pe role. Daţi-mi florile şi plecaţi o dată!
VIO: Mami, noi, atunci…
BÚNI: Exact! Hai, mai repede că se termină jazz-ul şi nu mai găsiţi niciun gram!
BOGDAN: La revedere, doamnă!
CRISTI: La revedere, doamnă. (Ies pe rând făcând cu mâna,Cosi rămâne pe urmă.)
COSI (vine şi o îmbrăţişează pe Buni): Te pup, buni. Ah, şi să-ţi spun ceva!
BÚNI: E?
COSI: Eu cu Cristi am aranjat chestia cu lecţiile… Cu meditaţiile.
BÚNI: E!?
COSI: Nu diriga a fost cea care… Ca să fim mai mult timp împreună. Şi mai ziceai că ai nas!
BÚNI: A fost înfundat. Exact ca la prima întâlnire cu Florin Piersic. Hai, fugi, că începe show-ul!
COSI: Ştii că te iubesc, nu te supăra! (Flutură mâna, iese.)
BÚNI (face cu mâna): Da, da! E clar, trebuie să-mi schimb picăturile. (Búni dispare cu florile. Revine cu o geantă pe care o pune pe canapea, porneşte DVD-playerul. Se aude piesa „Don’t give up” – Herbie Hancock featuring Pink şi John Legend. Imită jargon de cartier.) Piesă beton, „man”. Pesă dă pesă, să moară Gibilan! (Mimează dansul.) După blocuri nu mai suntem noi, care te făceam pe tine… Hai, c-am luat-o razna! A-nnebunit lumea! (Se uită în oglindă. Îşi aranjează părul.)
Don’t give up, mamaie! Romgleză sută la sută! (Se ciupeşte de obraji. Îşi dă jos halatul de casă, de sub care se iveşte o foarte frumoasă rochie de seară. Îşi ia geanta de pe canapea.)
Credeam că nu mai pleacă odată, să pot merge şi eu la avanpremiera tâmpitului ăstuia, că m-a ameţit de cap.
(Răstit.) Hărţuială în toată regula. Hărţuială dă hărţuială, „man”! (Merge la uşă, mai priveşte o dată înapoi. Schiţează doi paşi de dans cu spatele.)
„To be or not to be…” Să vezi comedia dracului, fată, cum facem noi trei nunţi de-odată!!!
(Râde. Pumn strâns la piept, cu genunchiul drept ridicat, gest specific sportivilor atunci când reuşesc să înscrie.)
Yeah, baby! I’ll be back! (Creşte volumul piesei. Iese în paşi de dans…)