De Eugen Matzota
De ce-o fi, oare, intelectualul român atât de slab?
De ce-și calcă principiile, dacă le avea, pentru o bucată de pâine mai bună?
Doar ca să-i dea dreptate lui Lenin?
De la crearea României Mari, cultura românească a luat un avânt deosebit. La fel ca orice domeniu, după Marea Unire, cultura românească a cunoscut o perioadă de conectare reală la valorile europene.
Ieșirea de sub influența unor Imperii, cum ar fi cel Austro-Ungar în Transilvania, cel Țarist în Moldova și cel Otoman în partea de Sud a Carpaților, a determinat o orientare clară spre Vest, mai ales spre Paris.
Această orientare a existat și de pe vremea Revoluției din 1848, de exemplu, când cei care învățau la Paris au determinat schimbări importante în cultura reprezentată până atunci de prea puține figuri importante.
Acum, după Marea Unire, în noua Europă a statelor naționale, România, o țară mare la marginea ei, avea un cuvânt mai greu de spus prin personalități care, chiar dacă au emigrat, au rămas români.
Printre ei se află nume mari în istoria culturii universale, cum ar fi Brâncuși, Eliade, Cioran sau Enescu, pentru a da doar câteva exemple dintre cei exilați voluntar sau nu.
Cele două dictaturi, cea de dreapta, de dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial, ca și cea de stânga, de după, au avut mari figuri de oameni de cultură care au aderat sincer la principiile lor, fiind apoi dezavuați, cum ar fi Nae Ionescu sau Zaharia Stancu, și nu se poate nega opera lor.
Chiar dacă Mihail Sadoveanu a avut un caracter îndoielnic, ca să nu spunem mizerabil, trădând cam de câte ori a trebuit, el rămâne mare prin opera sa.
Toți sunt români și, de aceea, trebuie înțeleși și iertați, poate…
Pentru că, așa cum spunea Lenin, intelectualul este șovăielnic, adică slab…
Cel român, prin excelență…
Am zis!
Mai mult… / More…
