De Eugen MATZOTA


 Din 1944 până în 1991, Skopje a fost capitala Republicii Socialiste a Macedoniei. În 1963, un mare cutremur a devastat 80% din clădirile oraşului, multe dintre monumente fiind serios afectate. Pierderile materiale s-au ridicat la 150% din PNB al Macedoniei. Printr-un mare efort internaţional, oraşul a fost reconstruit aproape în întregime, practic, după planurile celebrului architect japonez Kenzo Tange.
Ruinele gării, cu ceasul care este oprit la ora cutremurului, sunt mărturie a dezastrului. 

Pe unul dintre pereţii încă în picioare este mesajul lui Tito, în care promite că va reconstrui oraşul.

Împreună cu toate popoarele Iugoslaviei ne vom strădui să atenuăm nenorocirea care a afectat republica voastră, spune Iosip Broz Tito. Şi aşa a fost!
Aşa, pentru cei care nu ştiu ce a însemnat Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, să amintim că a fost creată încă din timpul celui de-al doilea război mondial sub numele de Republica Federală Iugoslavia. S-a numit, apoi, Republica Federativă Populară Iugoslavia şi, din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

Sub conducerea Mareşalului Iosip Broz Tito, Iugoslavia a avut o politică de neutralitate în perioada Războiului Rece, fiind una din fondatoarele Mişcării de Nealiniere.
În Iugoslavia, scenariul ajungerii la putere a comuniştilor nu a fost acelaşi ca în celelalte ţări, unde comuniştii au ajuns la putere propulsaţi şi apăraţi de tancurile sovietice. Aici, preluarea puterii s-a făcut chiar în timpul războiului. Tito apare astfel ca un erou care eliberează ţara de ocupanţi.
Până în 1948, Tito era considerat „cel mai bun elev al lui Stalin”, doar că el considera că politica lui Stalin era absolut compatibilă cu dorinţa sa de a păstra independenţa absolută a Iugoslaviei. Or, aşa ceva era cu totul inacceptabil pentru Stalin! Ideea formării unei uniuni balcanice care să cu prindă Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi Grecia, care să devină un pol de putere de suficientă mărime încât să pună problemei URSS, ei, asta e fost prea de tot!  Aşa a apărut ruptura…
Tito a devenit duşman, caricaturi cu aşa-numitul “călău Tito” au început să umple ziarele comuniste.
Stalin a adoptat o poziţie de forţă, spunând că e de ajuns să mişte un deget pentru ca Tito să dispară. Uita că nu vorbeşte cu liderul unui partid pus de el. Nu, Tito era liderul unui partid călit în lupte.
După ruptura cu Stalin, Tito a continuat o vreme înscrierea cu forţa a ţăranilor în unităţi cooperatiste după modelul colhozurilor sovietice. Spre deosebire de România, de exemplu, unde ţăranii care opuneau rezistenţă înfundau puşcăriile, Tito a micşorat presiunea, ba chiar mai mult. Ţinând seama de  rezistenţa ţăranilor, dar şi de secetă şi lipsurile alimentare, Tito a modificat politica agrară şi, la 30 martie 1953, s-a pus capăt colectivizării în Iugoslavia. S-a dat dreptul ţăranilor de a părăsi gospodăriile de tip colectiv. Mai mult, puteau lua echipamentul agricol pe care îl avuseseră. În fine, ţăranii redobândeau pământul în proprietate deplină.
Republica Socialistă Federativă Iugoslavă era un stat federal, cu şase republici, care apăreau în actele oficiale în următoarea ordine: Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi Serbia. Serbia avea şi două regiuni, apoi provincii autonome, Vojvodina şi Kossovo.

În timpul vieţii, dar şi astăzi, Tito a fost elogiat acasă, dar şi în afara ţării. Acasă era privit ca un părinte al Iugoslaviei. În afara ţării, era cel care scosese ţara din lagărul sovietic. Ca origine, era pe jumătate croat, pe jumătate sloven, din partea mamei.

Iosip Broz Tito a murit la 4 mai 1980, după ce timp de 43 de ani fusese în fruntea partidului comuniştilor din Iugoslavia.
Iugoslavia lui Tito avea la un loc şase naţionalităţi şi trei religii, un colos cu picioare de lut. Cei care i-au urmat n-au ştiut ce să facă. Moştenirea lui Tito era prea mare.
În cele patru războaie, cel cu Slovenia şi Croaţia (1991), cu Bosnia-Herzegovina (1992-1995) şi, mai ales, acela cu Kosovo (1999), s-a ales praful de Iugoslavia lui Tito.

Iugoslavia nu mai există. Cehoslovacia nu mai există. Nu mai rămâne decât amintirea unor vremuri când iubirea de ţară avea vreun sens.
Acum, când toţi privesc spre Uniunea Europeană ca spre un Tărâm al Făgăduinţei, de pe margine se vede altfel.
Nimeni nu are nevoie de eroi, de individualităţi puternice, de alţi lideri decât ni se dau de la Bruxelles. Spun că “ni se dau” pentru că nu-i alegem noi. Se aleg ei, între ei, acolo, departe.
Tot ce se vrea este disoluţia într-o comunitate, ca idee doar, una care păstrează doar aparenţele de comunitate, pentru că românii tot ţigani vor fi pentru cei prea civilizaţi de prin Vestul Europei.
Totul se vrea pierdut într-un spaţiu fără frontierele pentru care au murit atăţia oameni. Dacă ştergi cu buretele frontierele pentru care s-au purtat atâtea războaie, pentru care au trăit şi murit strămoşii noştri, atunci ştergi şi memoria apartenenţei la ceva care era numit PATRIE.
Ce rămâne? Mai nimic, doar munca, taxele şi moartea…
PS „Am construit uzine fără să ne interesăm dacă pot să reziste sau nu. Am luat de la cei care munceau bine şi eficient pentru ca alţii să facă investiţii, fără să ne preocupăm de consecinţele economice ale unei asemenea atitudini. Am cheltuit banii pe proiecte a căror unică raţiune era ambiţia politică, şi le-am susţinut prin subvenţii de la stat. Plătim astăzi nota pentru toate erorile pe care le-am comis”.
TITO