De Eugen Matzota

Aceasta este o relatare romanţată a unei discuţii cu un mason de grad 33 şi ultim din Bucureşti.
Numele, chiar dacă este unul cu adevărat important, nici nu contează aici.


Importantă este deschiderea către lumea profană, aşa cum este ea numită în limbaj masonic, adică spre cei care nu sunt iniţiaţi, care doar bănuiesc ce se întâmplă acolo unde li se tot spune că se conduce lumea.
Deschiderea aceasta către cei neiniţiaţi a început de câteva zeci de ani şi a fost accelerată de apariţia Internetului.
Din păcate, tot Internetul este vinovat pentru proliferarea unor bazaconii de tot felul care aruncă o umbră asupra a ceea ce face Masoneria cu adevărat pentru omenire. 
Din prostie, din rea-voinţă, nu contează de ce, dar informaţiile de acest fel se înmulţesc.  
Acest lucru se poate explica şi prin faptul că omul este tentat să creadă că ştirile trebuie să vorbească despre fapte rele, mai degrabă, ca la televizor, unde furturile, crimele şi violurile par a fi mai atractive decât premierea unor copii valoroşi.
E.M.

E greu să le vorbeşti despre Masonerie profanilor?

Despre Masonerie e greu de vorbit imparţial. Cei care sunt în interiorul acestei organizaţii ştiu prea bine care este adevărul. Cei dinafară doar îl bănuiesc, drept care se creează tot felul de legende, care mai de care mai secretoase, mai conspiraţioniste. 
Oricum ar fi, Masoneria nu mai este aceeaşi cu cea de acum 20 de ani. Nici în România, nici în altă parte. Accesul la informaţie prin intermediul Internetului a schimbat totul. Oricine poate căuta acum pe Google orice fel de informaţie vrea să afle despre Masonerie şi va afla ceva. Ce va afla, aici e o altă problemă…
În general, este vorba de informaţii scoase din context, greşit interpretate din cauza lipsei unei minime baze de cunoştinţe esoterice. Poate fi şi mai rău, ca totul să fie interpretat cu cea mai pură rea-voinţă, doar pentru că acela care scrie se simte marginalizat cumva, pentru că nu este în interior, ci în afară, deşi n-a bătut niciodată la poartă să fie primit.
Cum Internetul este o lume unde orice agramat se poate da Patapievici, iată cam ce găseşte cineva care caută să afle ceva despre Masonerie: Am început deci să chibzuiesc asupra a ce înseamnă a fi mason în România de astăzi şi într-un târziu, “am înţeles”: “Să fi (sic!)mason în România de astăzi este ceva cât se poate de uşor”!
Haideţi, însă, să desluşim puţin şi de ce: Mai întâi şi-ntâi pentru că în România de astăzi este foarte usor să devi (sic!) mason. Cine nu e mason în ţara asta? Numai cine nu vrea!
În doar câteva fraze întâlnim celebrele dileme ale românului de azi legate de folosirea gramaticii limbii române, dar tonul este acela al unui adevărat profesor universitar. Cam aşa se vorbeşte despre Masonerie pe Internet.

De ce are Masoneria o conotaţie negativă?

    Aşa este. În lumea noastră balcanică, Masoneria are mai mereu o conotaţie negativă. E vorba, probabil, despre aura de secret care o înconjoară. Mentalitatea românului obişnuit nu diferă mult de cea a muncitorului care spune şi crede cu convingere că inginerul nu face nimic, că ia banii degeaba, că nu e nevoie de elite, doar de ciocane, baroase sau bâte de mineri…
    Momentul iunie 1990, cu aducerea minerilor la luptă directă împotriva intelectualilor, ura lor nedisimulată împotriva celor cu barbă, semn al elitismului şi a apartenenţei la o altă lume, este edificator, cred eu. Am întâlnit de nenumărate ori referiri la “oamenii în negru” doar pentru că masonii au asemenea obiceiul oripilant pentru omul simplu de a se îmbrăca mai elegant, aşa cum acesta nu o face decât la nuntă sau la înmormântare.
    Trăim într-o lume în care mari masoni s-au jertfit pentru a crea o Românie modernă, împotriva voinţei celor care o locuiau, care tare ar mai fi rămas în lumea lor arhaică, pastorală. Şi e din ce în ce mai rău, pentru că valorile tradiţionale sunt înlocuite cu altele, care dau bine pe sticlă.
    Ştiu, veţi spune că toată lumea zice la fel: că înainte era altfel, că tineretul din ziua de azi… Da, aşa pare la prima vedere, dar, totuşi, nu se poate compara o construcţie gigantescă pentru ţara noastră, peste 10.000 de membri, aşa cum este Marea Lojă Naţională din România acum, cu ceea ce era înainte de anul 2000.
    Am fost privilegiat să-i pot cunoaşte pe mai toţi masonii mai activi sau, cum să zic, mai importanţi din ţară la acea oră. E vorba de cei care veneau în Bucureşti la ridicare în grad, la şedinţe de Mare Consiliu, sau la alte evenimente din această gamă. Nu erau numeroşi, să zicem circa 2000, dintre care i-am văzut perindându-se prin Vişinilor pe mulţi.

    Am mai auzit vorbindu-se de “Vişinilor”. Puteţi detalia?

      Desigur, mai ales că-mi amintesc cu mare drag de acea perioadă. În Vişinilor era casa doamnei Anca de Mayo, un mare suflet şi o aprigă susţinătoare a Ordinului Masonic. Este o stradă în apropierea Halei Traian, cu case specifice vechiului Bucureşti, stil vagon, unde se amenaja temporar un Templu Masonic într-un spaţiu unde, în cursul zilei, se ţineau cursuri.
      Era, de fapt, o parte din casa mai lungă de felul ei, cu o intrare într-un hol de 4 x 4m, cred, de unde se intra în stânga şi-n dreapta în două încăperi de circa 5 x 6m. Cea din stânga era folosită pentru Punctul Geometric, locul unde avea loc Agapa Frăţească de după Ţinuta rituală.  
      Încăperea din dreapta era la fel de mare şi, deşi arăta cu totul şi cu totul derizoriu, dacă o comparăm cu oricare din Templele din ziua de azi, acolo aveau loc nişte Ţinute minunate, pentru că şi oamenii erau altfel, parcă. Camera era foarte bună pentru activitatea de peste zi dar, neavând decoraţiunile specifice unui Templu Masonic, era cam ca o biserică într-un “open space” contemporan de tip corporate. Încă nu începuse frenezia acumulării cantitative, chiar dacă la Iniţiere se prezentau doi sau mai mulţi profani deodată.

      Cine mai venea prin “Vişinilor”?

        Multă lume, lume cunoscută. Am să amintesc aici doar dintre care sunt masoni cu funcţii, drept care au acceptata devoalarea calităţii lor, sau dintre cei plecaţi la Orientul Etern.
        Mi-aduc aminte că am făcut trecerea de la Gradul de Ucenic la cel de Companion odată cu Iosif Sava. Mi-aduc aminte bine de acest lucru pentru că ţineam mâna pe umărul lui şi-i vedeam reacţiile fără să vreau, în ciuda concentrării asupra ritualului. Era la fel de serios şi grav cum îl ştiam de la televizor. Nici măcar la Punctul Geometric de după Ţinută nu şi-a schimbat atitudinea de om profund, serios, grav.
        Cel care umplea spaţiile cu prezenţa, cu personalitatea, cu vivacitatea sa, era Horia Nestorescu-Bălceşti. Era aceeaşi apariţie de înţelept, de vrăjitor din basme, unul bun, desigur, ca şi în timpurile noastre. Doar că, fiind mai tinerel, era şi mai activ, cărând mereu cu el geanta în care lăsa impresia că s-ar afla chiar butonul care poate declanşa războiul atomic, atâta grijă avea de ea!
        Un mare om coborât de undeva de sus printre noi era Dan Amedeo Lăzărescu. Uşor aplecat spre bastonul lui de nobil printre supuşii săi, ne copleşea cu personalitatea, dar şi cu amabilitatea sa. Am avut onoarea de a fi primit şi la el acasă de vreo două ori şi de fiecare dată m-am simţit pus la locul meu, deşi nimeni nu mă făcea să mă simt aşa. Era pur şi simplu senzaţia că eşti în preajma unui titan, drept care trebui să-ţi ştii de lungul nasului.
        Din aceeaşi categorie face parte şi baronul Kapri, naşul meu, adică omul care m-a adus în Masonerie. Doar ideea că ai de-a face cu un baron, ca titlu, şi nu un inginer sau doctor, cum mai scrie în unele locuri pe soneriile de la uşă, şi era îndeajuns să înţelegi că ai ce să asculţi, că ai de la cine să asculţi, că eşti un privilegiat.

        Acum, din păcate, e altfel…

        Dar, despre asta, mai bine altădată, sau, şi mai bine, niciodată!

        S-auzim numai de bine…