La Hanul lui Șchiopu ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.102, 02/2026 ▲

Abstract: At the Lame Man’s Inn (La Hanul lui Șchiopu)

By Ion Bogdan Martin

Set in the dusty, windswept Bărăgan plain during a period of profound political unrest, this narrative paints a vivid portrait of „Hanul lui Șchiopu” (The Lame Man’s Inn) in the village of Nucetu. As autumn settles over the landscape, the inn serves as a refuge for broken souls, local peasants, and weary travelers seeking solace in the renowned wine of Lady Chriachița Mănescu. Against a backdrop of Turkish tobacco smoke and the haunting melodies of the famous „Zaraza,” the story captures the transition of an era—where the abdication of the King and the looming shadow of Communism dominate the anxious whispers of the patrons.

The atmosphere of melancholy is shattered by the arrival of a mysterious, imposing figure whose presence commands immediate attention. The plot reaches a tragic climax when a young, innocent girl, captivated by the stranger’s aura, attempts a naive gesture of affection. In a moment of brutal reflex, the stranger—later revealed as a gendarme—ends her life, vanishing into the dark Bărăgan night. The story concludes with a chilling return to the status quo: the inn remains a place of desperate escape, where the music plays on, indifferent to the silent tragedy that has just unfolded.

Un felinar vechi, din tablă cositorită, cu un fitil, gata să fie înghițit de burdihanul din tablă, tremurând întruna, lumina vag curtea veche de la șosea, o curte mărginită de un gard din șipci din lemn de brad unse cu păcură, vezi Doamne, ca să nu se reazăme careva și să-l dărâme. Lumina proiectată de unduirile în vânt ale felinarului, făcea să pară o noapte cu jocuri de umbre neînțelese și, parcă, rău prevestitoare în toamna târzie ce tocmai se așternea peste satul pierdut în mijlocul Bărăganului, un sat ale cărui câmpuri și cărări erau pline mereu de praf și tăvălugi, Nucetu se numea cătunul, aflat la câte o jumătate de poștă distanță între satele Lupșanu și Răzvani.

Aici, într-o casă veche, văruită cu adaos de pigment albastru ultramarin, cu un acoperiș în două ape și cu un coș mare din cărămidă arsă, se afla Hanul lui Șchiopu, așezat în capul satului dinspre Lupșanu, oameni de-ai locului, poate certați cu muierile ori mușterii scăpătați veniseră să-și înece amarul la un țoi de „jamaică” sau la o bărdacă de vin de buturugă, din via boieroaicei Chriachița Mănescu, cea care, pe la 1911, donase o sumă importantă de galbeni pentru construirea bisericii din satul vecin pe nume Răzvani. Vin bun și renumit, căutat în toată Muntenia și chiar dincolo de ea. Se vindea și se bea chiar și în București, pe la bodegile și crâșmele înșirate pe Calea Moșilor ori la terasele cu mititei și pastramă de berbecuț din Gura Oborului.

O pâclă groasă de fum de tutun turcesc ascundea taraful tocmit cu ziua, ai cărui membri, plictisiți parcă de viață, luaseră o pauză să-și acordeze instrumentele vechi și crăpate, privind dincolo de geamurile slinoase ale hanului… Probabil, cu gândul la ceva mușterii bogați ori la angajamente mai bănoase.

Se întâmpla de multe ori ca vreun mușteriu mai… înveselit și cu chef de muzică, să se trezească din beție, și să-i cheme la masă pentru a le da o comandă. Cel mai adesea se putea auzi nemuritoarea „Zaraza”, pe versurile lui Ion Pribeagu, făcută celebră de nu mai puțin faimosul în epocă, Cristian Vasile.
Cântau țiganii, cânta și mușteriul cu ochii pe jumătate închiși…
…
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor și eu!…

Și după fiecare refren, mușteriul mai comanda o bărdacă de vin negru și o porție de babic de Buzău, „ca s-alunece molanul”.

Clipe lungi după asta, nimeni nu-i mai băgă în seamă, ș-apoi, timpul cât fuseseră arvuniți să presteze se terminase. Lăsându-și instrumentele, lăutarii se răsfirau pe la mese să mai afle ce-i și cum e cu politica d-acuma… „Vin rușii cu comuniștii lor, dacă regele a abdicat ori…” În aceste momente de restriște pentru țară, toată lumea comenta și făcea politică. Cum se pricepea fiecare, dar, mai ales, după ureche. Întocmai cum cântau lăutarii!

O codană tânără, cu ochi alungiți, cu părul ca smoala și cu sânii scoși în față, împresurată într-o ie din borangic, încrețită la gât, cu ciupagul* brodat cu motive geometrice, cu frunze de stejar și ghinde pe ram, aruncă ocheade mesenilor, stând rezemată-ntr-o rână de perete.
Hanul lui Șchiopu, în vremurile bune, era loc bun de adălmaș pentru negustorii care veneau de la Dunăre, în drumul lor spre București. Tot aici găseai, iarna, o țuică fiartă cu piper sau o porție de azimă abia scoasă din cuptor, înmuiată în vinul boieroaicei și presărată cu zahăr, un fel de „călăvie”**, numa’ bune să-ți încălzească sufletul și să-ți tihnească mintea, dar acum, în vremurile acestea de cumpănă, mușteriii se răriseră tare mult.

Lăutarii unde să plece în puterea nopții, așa că mai susurau, cu vocea răgușită, pe la urechea vreunui mesean ațipit, refrenul unui vechi cântec de inimă albastră.

Dar tocmai atunci, în crucea nopții, când până și cucuvele plecară la culcare, un bărbat înalt și bine făcut, cu ochi negri, adânciți în fundul capului, intră cu pas hotărât, se așeză singur la una dintre mese, într-un cotlon ceva mai retras, și-și rezemă pușcociul de picior.

Codana se lumină toată la față își primeni pe chip un zâmbet de sărbătoare și-l fixa, pe noul venit, cu ochii scăpărați precum vâlvătaia jăratecului de sub foalele fierarului. Acesta trase un fluier și hangiul, cu părul tăiat deasupra urechilor, târându-și cu greu piciorul de lemn pe dușumeaua ticsită cu gaz, veni cât putu de repede și se aplecă să-i audă „pohta”.

Bărbatul comandă două bărdace cu vin și o pulpă de berbecuț, făcută la proțap și înmuiată în grăsime de gâscă. Tare se mai minună hangiul de așa o comandă boierească, bucuros, ceru răgaz pentru a-i face pe plac chipeșului bărbat care, se vedea treaba, era dispus să plătească pentru un așa mare deranj. Îi aduse vinul și se retrase târându-și cu zgomot piciorul de lemn.

Fiica de lăutar parcă nu-și mai găsea locul, trezită din moțăială, simțea că obrajii îi luaseră foc, iar inima-i bătea să-i sară din piept.
Noul venit, mai trase un fluier și comandă să cânte taraful. Lăutarii, bucuroși de un nou câștig, se adunară de pe la mese și începură a zgâlțâi cu putere corzile instrumentelor decolorate de vremi pe scena improvizată, împrăștiind în hanul vechi o melodie veselă și ritmată.
„Așa, lăutare!” Se putea auzi vocea de stentor a bărbatului. „Așa, zi-i mai tare! Zi-i cu foc, că-i noaptea cu noroc!” „Balaoacheșule, bagă la jandar’, aicea, zi-o p-aia cu Zaraza! Mama mă-sii ei dă viață, c-acu’ veniră ai noștri la putere. O să vază ei, ciocoii!”

Fata simțea pentru prima dată ceva… nedefinit. Ceva ce nu mai simțise în viața ei. Un simțământ ciudat, neștiut, ca o vrajă care o împingea către bărbatul necunoscut. O pornire nefirească. I se părea că aude o voce care-i repeta întruna: „Du-te frumoaso, du-te!”

Cu inima să-i sară din piept, desculță, pășind agale, în lumina palidă a felinarelor, cu poalele fustei prinse în mână, se apropie pe la spatele bărbatului și, vrând să-i facă o surpriză fierbinte, se lăsă în jos și dădu să-l sărute pe ceafă… Ea care, la cei 16 ani ai ei, nu sărutase în viața ei un bărbat… Acum, așa i se năzărise!

Bărbatul, simțind suflarea caldă în ceafă, se feri cu măiestrie, scoase baioneta și o înfipse adânc în pieptul fetei. Tânăra codană îi căzu în brațe, zâmbind trist, fără să scoată nici cel mai mic sunet, în timp ce ía albă cu motive muntenești se păta întruna de sângele ei.

Nimeni nu văzu întâmplarea și nu auzi nimic, bărbatul lăsă trupul fecioarei sub masă, aruncă o pungă de galbeni tarafului și ieși în grabă.
Drumul Bărăganului, arunca sub copitele calului tăvălugi pe care vântul îi purta în toate direcțiile. În noaptea neagră, fără de lună, doar câinii se mai auzeau lătrând, speriați, poate, de zgomotul copitelor calului cu care fugise jandarmul.

În Hanul lui Șchiopu, din capul satului, oameni de-ai locului, poate certați cu muierile ori mușterii scăpătați își înecau amarul la un țoi de „jamaică” sau la o bărdacă de vin de buturugă, din via boieroaicei Chriachița Mănescu, în timp ce lăutarii loveau cu putere în strune…

…Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor și eu!…

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: