Jerbera nu era în scenariu (II) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.99, 11/2025 ▲

Motto:  „Poţi asculta cuvintele, dar nu te încrede decât în fapte!” (Honoré de Balzac)

Premiul I la Concursul Național Dramaturgie
din cadrul Festivalului „Goana după fluturi” – Ediția XI-a –  Rm. Vâlcea

Personajele, în ordinea intrării în scenă:

Miruna, actriţă, prezentatoare rubrică „Meteo”, aprox. 28 ani,          MIRUNA
Sergiu, „inginer, specialist IT”, vecin de scară, aprox. 30 ani,          SERGIU
VOCI

Acţiunea piesei se desfăşoară în interiorul unui ascensor mixt: de persoane, dar şi de marfă (aprox. 5X3…), al unui imobil cu 24 etaje, pe durata a aproximativ cca 60 de minute.

Liftul va avea partea de deasupra ascunsă privirilor, locul unde vor sta, la un moment dat, cei de la figuraţie-vorbită şi de unde se va executa extracţia Mirunei și a lui Sergiu. Liftul, după intrarea celor doi în cabină, va fi rotit (mecanic, manual) la 90º, acolo unde peretele „liftului” lipseşte, pentru ca spectatorul să poată asista în voie la desfăşurarea reprezentaţiei.     

Scena 1

MIRUNA: „Acum unsprezece ani, tata a primit comanda brigăzii şi a plecat cu noi din Moscova… îmi aduc bine aminte că pe timpul ăsta, la începutul lunii mai, la Moscova e cald, totul e înflorit, scăldat în soare. Au trecut unsprezece ani, şi îmi amintesc de parcă am fi plecat abia ieri de acolo. Doamne, Dumnezeule! Când m-am trezit azi dimineaţă, am zărit soarele, lumina, pri­măvara şi o nespusă bucurie mi-a cuprins sufletul. Şi mi s-a făcut atît de dor de locurile acelea dragi!…”
SERGIU: Păi nu… Nu spuneaţi că sunteţi din Ardeal?! Moscova e… Ahă!
MIRUNA: „Trei surori”…
SERGIU: De Cehov.
MIRUNA: De cine altul?! Personajul Olga. Cu el trebuie să dau mâine proba… Ar fi trebuit. Nici nu mai ştiu… Olga Sergheievna Prozorova.
SERGIU: Ce nume lungi au ruşii ăştia!?
MIRUNA: Olga, este sora cea mare, lucrează ca învăţătoare… Personajul îmi vine un pic contre-emploi…
SERGIU: Adică?
MIRUNA: Adică nu e pe stilul meu, eu îl văd diferit de tiparele în care a fost interpretat până acum. Mai cu „carne” şi mai… Mai altfel.
Olga este rigidă, melancolică, pătrunsă de sentimentul datoriei, pe lângă faptul că este hotărâtă să rămână şi fată bătrână. Ce idee?!
Eu cred că puteam şi pot să-i dau alte valenţe… Actorul Damian Crâşmaru a fost cel care mi-a dat câteva chei pentru decriptarea personajului… Mi-a fost profesor în facultate. Un pedagog minunat.
SERGIU: Olga…
MIRUNA: „Vai! dragile mele surori, viaţa noastră nu s-a sfârşit. Vom trăi. Fanfara cântă atât de vesel şi atât de vioi şi se pare că într-o clipă vom afla de ce trăim şi de ce suferim. Numai de-am putea şti! Numai de-am putea şti!”
SERGIU: „Numai de-am putea şti!” Bună replica.
MIRUNA: De fapt, filosofia acestei piese, scrisă pe la 1900, este cuprinsă în întrebarea: care este sensul vieţii?
SERGIU: Sensul vieţii!? „Who knows”?! Sau poate că știm!
MIRUNA: Ce sens dăm lucrurilor care ne înconjoară. Rătăcirea în hăţişul semnificaţiilor vieţii. Ce valoare mai are un timp care tinde să se golească de viitorul său… Punem întrebări banale, în aparenţă… De ce vine toamna?

SERGIU: Nu vine peste tot.
MIRUNA: De ce vine ploaia?
SERGIU: Asta-i culmea!
MIRUNA: Absurdul condiţiei umane… Cum spune personajul Andrei, fratele blazat şi ratat al celor trei surori: „Nu fac decât să mănânce, să bea, să mănânce şi până la urmă… să moară! Apoi se nasc alţii… care trăiesc la fel! Ca să nu se tâmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa cu jocurile de cărţi şi cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele îşi înşală bărbaţii, iar aceştia mint, prefăcându-se că nu ştiu, că nu aud nimic! O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor înăbuşind în ei orice scânteie divină. Aşa cresc, devenind nişte marionete ce seamănă între ele, tot atât de jalnice ca şi părinţii lor.”
SERGIU (aplaudând): Felicitări! Foarte… Foarte convingător. Aveţi har.
MIRUNA: Mulţumesc. Eşti dumneata un drăguţ.
SERGIU: Nu deloc. Dar aţi învăţat ceva, domnişoară!? Nu-i uşor să ţineţi minte, pe de rost, atâtea… Atâtea bazaconii.
MIRUNA: Nu-s bazaconii, domnule Sergiu. În institut ni s-au predat metode de citire şi memorare a textului. Ş-apoi, toată viaţa avem ceva de învăţat. Inclusiv de la personajele din teatru.
Dar ce spune Andrei este chintesenţa unei vieţi meschine, în care mulţi dintre semenii noştri se afundă sau se regăsesc din ce în ce mai mult şi, atunci, ei ajung la concluzia că fericirea este doar o iluzie…
SERGIU: Asta cu fericirea, că este doar o iluzie, cred că se apropie foarte mult de ceea ce gândesc şi eu.
MIRUNA: Depinde de foarte mulţi factori. Ce expectanţe ai. De gradul de educaţie. De nivelul de cultură… De modul de percepţie şi de diseminare a informaţiei.
Faţă de Olga, eu sunt mult mai expansivă şi optimistă. Cred în oameni. În fericire. În fericirea celor din jur în care ne putem regăsi chiar şi noi. Cred că putem şi suntem în stare să ne creăm propriul nostru univers germinativ… Un fel de bulă cosmică, dacă vreţi?, din care să renască la infinit stamine şi sepale stelare care să împrăştie peste oameni nimbul fericirii…
SERGIU: Oau şi iarăşi oau! „…stamine şi sepale stelare…”!? Asta… Asta n-am mai auzit! Deşi sună atât de stenic, mi-e teamă să gândesc atât de… De profund şi departe!
MIRUNA: Omul nu se naşte fricos. Teama îl cuprinde pe parcurs sau îi este indusă de către societate.
SERGIU: Teama de…
MIRUNA: De multe. Sau teama ca atunci cândva nu va mai fi!
SERGIU: Nu văd legătura!
MIRUNA: Viaţa este legătura. Nu am nicio teamă de natura asta. Tragismul morţii subzistă doar în oamenii mărunţi. În oamenii lipsiţi de spirit. Nu, nu mi-e teamă…
SERGIU: Asta-i bine. Vă felicit!

MIRUNA: Dacă trăieşti cu teama asta, vei fi nefericit toată viaţa. Nu vei mai avea timp să respiri aerul curat al bucuriei… Al tihnei sufletului înaripat.
SERGIU: Sper că nu sunteţi şi poetă!
MIRUNA: Am mai scris şi… mai scriu. Cine nu a scris o poezie în viaţa lui?! Bucură sufletul, domnule. Dumneata?
SERGIU: Poezie?! Eu?! Da, evident, ca orice român, am scris şi eu. Prima, chiar în clasa a V-a… Proful de istorie a spus că elevii care vor scrie o poezie, despre Ştefan cel Mare, vor primi nota 10. Am fost printre cei cinci, patru strofe, rimă încrucişată… Am luat 10.
MIRUNA: Felicitări! O mai ştii?
SERGIU: Şi dacă aş mai şti-o şi tot nu aş spune-o. Vă daţi seama ce pueril putea să sune?! Eram un biet copil!
MIRUNA: Acelea sunt cele mai frumoase clipe. Ce, nu aţi fost fericit când aţi primit nota 10?
SERGIU: Ba da. Am plecat de la şcoală fugind şi până acasă nu m-am mai oprit, nerăbdător să-i arăt mamei caietul cu nota.
MIRUNA: Şi, pe cale de consecinţă, mama dumitale s-a bucurat. Ai făcut-o fericită.
SERGIU: Probabil! N-am de unde să ştiu. Mama este o femeie mai aparte… Nu-şi arată sentimentele. Niciodată nu şi le-a arătat. A divorţat când aveam eu 10 ani, m-a crescut singură… Muncea câte 12 ore pe zi, numai ca să-mi asigure mie tot ce aveau şi ceilalţi copii cu familia nedezbinată… Bicicletă, blugi de firmă, patine, excursii, calculator, televizor HD… Apăruseră atunci şi toţi se lăudau cu HD Ready, cu full HD, cu Ultra Smart HD şi cu etc HD!!!
MIRUNA: Îmi pare rău.
SERGIU: Mama a suferit tare mult. Modul ei de a nu se manifesta şi programul greu de muncă, la serviciu şi acasă, ne-au îndepărtat unul de celălalt. Nu am cunoscut… Nu… Adică, mama… Mama nu mă lua în braţe să mă mângâie, aşa cum vedeam că se întâmpla cu ceilalţi copii de pe strada mea… Mama a fost mai rece… Foarte rece.
MIRUNA: Muncea foarte mult ca dumneata să ai tot confortul, aşa a crezut ea că te face fericit.
SERGIU: Da… Poate. Dar voiam şi eu să stau cu capul în poala ei, să mă mângâie pe păr, să-mi spună poveşti… Să-i pot săruta mâinile obosite de muncă… Aş fi renunţat la toate patinele şi bicicletele din lume…
MIRUNA: Nu trebuie s-o învinovăţeşti!
SERGIU: Am şi recunoscut că a suferit foarte mult, dar eu… Eu eram un copil… Apoi un adolescent… Vârsta întrebărilor, rătăcirilor… Nu dialogam cu ea… O luasem razna la un moment dat… Lipseam de acasă…

MIRUNA: I-auzi!?
SERGIU: Prin cluburi, ascultam mult jazz, nopţi pierdute, alcool, ţigări…
MIRUNA: Ţigări…
SERGIU: Joint-uri. Canabis.
MIRUNA: Oau! Astea nu fac casă bună cu jazz-ul şi cu sănătatea!
SERGIU: În clasa a XII-a de liceu m-am retras, am plecat la muncă, în Olanda…
MIRUNA: Olanda!?
SERGIU: Nu, mă lăsasem de prostii…
MIRUNA Olanda! Frumoasă ţară!
SERGIU: Bere!
MIRUNA: Lalele!
SERGIU: Bere!
MIRUNA: Mori de vânt!
SERGIU: Iarăşi bere!
MIRUNA: Muzeul Van Gogh – Rijksmuseum Vincent van Gogh – din Amsterdam, muzeu care deţine peste 200 de pânze ale marelui artist, schiţe, precum şi o parte a corespondenţei sale. 
SERGIU: Şi Philips.
MIRUNA: Credeam că o să spuneţi din nou bere!
SERGIU: Au fost două zile când am băut şi apă!!!
MIRUNA: Pe bune?!
SERGIU: Glumeam, dar au o bere foarte bună. Am lucrat un an, diverse chestii… Am muncit la greu şi, deşi am avut o ofertă de a rămâne acolo, m-am întors. Mi-era dor… Dor de mama, aşa glaciară cum este ea, de un Bucureşti aglomerat şi sufocat, dar şi romantic în felul său, de Cişmigiu, de trenurile obosite şi imunde din Gara de Est, de trotuarul din faţa blocului… De banca pe care stăteam când, copii fiind, ne jucam „Flori, filme, fete sau băieţi”. De locul unde am căzut pentru prima dată şi mi-am luxat piciorul… Toate acestea şi-ncă multe altele… Ciudat, nu?
MIRUNA: Nu, nu deloc. Îmi place ce spuneţi.
SERGIU: Mi-a fost greu printre străini… Plângeam în fiecare seară, dar am strâns din dinţi. Mama făcuse un credit şi voiam să o ajut să-l achite.

MIRUNA: Foarte frumos gestul. Felicitări!
SERGIU: Întors în ţară, m-am pus cu burta pe carte, timp de o săptămână nu am ieşit din casă, şi am luat BAC-ul… Cu 6.05.
MIRUNA: La limită.
SERGIU: Apoi, am dat examen la Politehnică şi am intrat al 11-lea… Pe locurile fără plată.
MIRUNA: Oho! Felicitări! Te-ai ambiţionat şi bine ai făcut.
SERGIU: Mda, dar unde sunt anii copilăriei mele? Mângâierile materne… Că despre cele paterne…
MIRUNA: Tata?
SERGIU: Trăieşte. Are vreo 62 de ani. S-a recăsătorit şi nu are copii. Am înţeles că stă undeva prin cartierul Rahova! Nu a vrut să mă mai vadă, iar când a auzit că am bursă a făcut acţiune în Instanţă să i se reducă pensia alimentară…
MIRUNA: Doamne, ce părinte?!
SERGIU: Mergeam singur în parc, cumpăram reviste de literatură, fumam Dunhill şi citeam… Citeam… Citeam şi visam… Visam că sunt precum marii poeţi sau scriitori… Adulat de critică, înconjurat de emuli şi de domnişoare încântătoare care îmi sorbeau cuvintele… Uneori chiar mă cocoţam pe bancă, închipuindu-mă asaltat de admiratori… Poate vă par ciudat?
MIRUNA: Nu, deloc! Domnule, să ştii că nu-mi mai pare rău că s-a blocat liftul…
SERGIU: Da?!
MIRUNA: Da, pentru că am descoperit un personaj aproape cehovian… Sigur, păstrând proporţiile. Ai suferit. Un adolescent singuratic… Cu multe angoase… Cu ceva frustrări, probabil…
SERGIU: Ceva mai multe.
MIRUNA: Acum, cu ce te ocupi? Dacă nu sunt prea indiscretă?
SERGIU: Am terminat „automatizări”, dar m-am specializat în IT… Lucrez la o firmă importantă. Corporatist, cum s-ar spune.
MIRUNA: Asta este bine. Salariul este motivant şi, probabil, faci ce-ţi place?
SERGIU: Probabil!
MIRUNA: Şi cu dragostea… Ai o iubită, bănuiesc?
SERGIU: Iubită?! Hm… Dragostea?!
MIRUNA: Dragostea, chiar ea!
SERGIU: S-ar putea să fie, s-ar putea să nu mai fie…
MIRUNA: Mult prea enigmatic!
SERGIU: Ştiţi cum este… Vezi pe cineva… Sau cunoşti… Ţi se aprind călcâiele, simţi că te ia capul, stomacul şi faci tot ce este posibil pentru a fi… Pentru a fi remarcat, dar ea nu te observă sau se face că nu te vede… Este rece. Aşa cum a fost şi mama, în copilărie, cu mine.
MIRUNA: Dragoste unilaterală. Neîmpărtăşită. E trist.
SERGIU: E tare trist, într-adevăr.
MIRUNA: Există în momentul de faţă acest gen de… Cum să-i spun eu?! Acest gen de femeie care să nu ia în seamă toate semnalele dumitale. Toate acele gesturi de tandreţe… Pe care sper că le-ai făcut?!
SERGIU: Bineînţeles.
MIRUNA: Eşti un bărbat simpatic.
SERGIU: Mulţumesc!
MIRUNA: Ai o situaţie… Lucrezi unde lucrezi… Cred că suferi enorm. De fapt, parcă se vede o undă de tristeţe pe chipul dumitale!
SERGIU: Da? (Privindu-se în oglindă.) Poate pentru că sunt eu mai introvertit…

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

MIRUNA: Sigur şi asta. Trebuia să te duci în faţa ei, cu o floare în mână, o priveai pe sub sprâncene, aruncai un zâmbet de macho şi-i declarai tot ce nutreşti pentru ea.
SERGIU: Să-i declar… Nu… Nu aş fi putut. Nu pot. Am crezut că o să-şi dea seama şi singură… I-am lăsat sute de mesaje…
MIRUNA: Inimă de piatră. Pot să te ajut cu ceva în sensul ăsta? Ca între vecini…
SERGIU: Poftim?! Tocmai dumneata?! Oh, nu… Nu, mulţumesc!
MIRUNA: Of, Doamne, liftul ăsta tâmpit! Ce mă fac eu?
SERGIU: Dumneavoastră, apoi Olga…
MIRUNA: Şi Olga, da! Cred că se va duce dracului proba… Castingul. Numai să ies o dată întreagă de aici, că voi vedea eu!
SERGIU: Ce vă face să credeţi că nu veţi putea ieşi întreagă de aici?
MIRUNA: Absurdul situaţiei în care ne aflăm… Uite, stăm mai bine de o jumătate de oră! Nimeni şi nimic.
SERGIU: „Nimeni şi nimic”!
MIRUNA: Noroc, dacă se poate spune aşa?, că sunt cu dumneata, căci altfel… Dacă eram singură dădeam în bery-bery până acum. Făceam ca toate alea!!!
SERGIU: Câteodată, sunt buni şi bărbaţii la ceva!
MIRUNA: Nu te victimiza, domnule. Cine a spus că bărbaţii nu sunt buni? Sunt la fel de buni sau de răi ca şi noi femeile. Suntem o apă ş-un pământ. Urăsc expresiile de genul: „Of, bărbaţii ăştia!” sau „Of, femeile astea!”
SERGIU: Aici, mi-aţi plăcut. Feminismul le face mai… Cum să spun eu?
MIRUNA: Mai urâte?
SERGIU: În niciun caz. Le face mai nedorite de către bărbaţi. Nu mai urâte. Româncele, unguroaicele şi femeile din spaţiul exsovietic, după umila mea părere, sunt printre cele mai frumoase din lume. Şi o spune unul care a vizitat peste 22 de ţări!
MIRUNA: Sărut mâna, maestre! Mulţam de recunoaştere. Dar mai sunt şi prin America Latină!
SERGIU: Corect, mai ales în Venezuela!
MIRUNA: Îmi pare rău că nu ne-am cunoscut mai demult. Tot sincer. Dar acum, după această întâmplare, poate ieşim împreună cu logodnicul meu, la o cafea, vii la teatru…
SERGIU: Cu logodnicul… Cine ştie?! Timpul acela golit de viitorul său… Să trăim până atunci!
MIRUNA: Sper să nu mai ţină mult!
SERGIU (scoate două hârtii din buzunarul de la spate al blugilor, ezitând): Am… Am un text… Un poem…
MIRUNA: Pe bune? Oau! Vreau să aud!
SERGIU: Îl ţineam la mine şi dacă o întâlneam aş fi vrut să… Să i-o citesc. Era pentru ea. Deşi nu ştiu dacă aş fi avut curaj. Am scris-o acum 12 nopţi…
MIRUNA: Fix într-a 12-a!? „A 12-a noapte”…
SERGIU: Shakespeare. Dar nicio legătură! Nu aveam somn, iar spectrul ei…
MIRUNA: Am spus eu că eşti emotiv. Emotiv şi noctambul. Hai, te rog, citeşte-o de parcă i-ai citi-o celei pentru care ai scris-o, celei pe care o iubeşti.
SERGIU: „…celei pe care…” Credeţi… Credeţi că aş putea…
MIRUNA: Nu te mai bâlbâi atâta! Haide, domnule, fii bărbat!.
SERGIU (despăturind hârtiile): E cam lungă… Unghi… Unghi închis se numeşte.

Capul meu pe perna ta.
Patul nostru.
Stau întors cu faţa la tavan.
Nimicul alb se-ntinde deasupra mea,
înăuntru…
Iubito,
parfumul neliniştitor al trupului tău
transpirat
mă pune pe gânduri…
constat lucid
c-am rătăcit prin subteranele iubirii
atât de trecute…
Cu mâna-ntinsă spre locul
– cald, cândva –
al patului acesta-nfrigurat
– patul în care ne căutam şi ne găseam
cu trupurile-aprinse –
pipăi acum locul tău gol
– deşi eşti aici, lângă mine –
locul golit de tine,
locul pustiu de iubire…
Şi gândul meu pleacă târaş
din trupul necuprins
de febră,
din trupul strâns
în menghina acestei zile…
Vei spune că pe-atunci ne iubeam…
Să fi îmbătrânit atât de tare?…
Sau au trecut prea multe zile
de când tu …
de când tu şi trupul tău,
tu şi gândul tău,
tu şi-amorul tău
aţi plecat din mine…
înainte să-ţi spun că te iubesc…
sau să-nţeleg
că te iubesc
pe tine…
Fără să-ţi fi spus la revedere,
fără să te fi iubit de-ajuns,
fără să-ţi fi dat
totul
adunat
în nişele din sinele meu
excitat…
ai plecat,
golind locul tău cel cald…
Dragostea pierdută
prinde
să moară încă o dată…
a doua oară.
între pat şi tavan,
din nou,
agonizează…
Mi-e rece, iubito,
mă doare privirea atârnată de tavanul alb,
spânzurată de amintirea amorului uitat,
mă doare locul
care se răceşte-n mine
şi-n patul nostru răsucit
sub noi,
cândva…
Am ţinut prea mult din mine
pentru mine?
Nu-i aşa că te-am iubit
în porţii mici,
ca şi când iubirea nu ne-ar fi ajuns
o veşnicie?
Am vrut să fiu zmeul din poveste,
neîndurătorul,
personajul feroce,
răul care atrage magnetic,
atroce…
şi-acum am doar acest loc
gol
şi rece…
Întoarce-te, iubito,
înainte să termin acest mesaj
fără rost,
mesajul care, poate, nu va ajunge niciodată,
niciodată la tine.


Moment lung de tăcere. Cei doi se foiesc.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: