
▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲
Într-o lume în care chiar și cuvintele se grăbesc, Corina Dașoveanu le oprește și le ascultă.
Poetă și actriță, ea trăiește între vers și scenă, între introspecție și expresie.
În Slatina, orașul în care face ea cumva de găsește timp și pentru a crea, dar și pentru a juca teatru, Corina este o prezență culturală activă, implicată în spectacole la Centrul Cultural „Eugen Ionescu”, în piese precum „O cerere în căsătorie” de Cehov și „George Dandin” de Molière.
Mai de curând, ea s-a implicat și în revista COOLTARTIS, o publicație trimestrială de istorie, cultură și literatură, care apare cu sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Aici am publicat și eu nu de mult timp câteva fragmente din cartea mea „Fascinația Diavolului”.
Povestea noastră comună este una care a început acum vreo opt ani, aproape imediat după ce Corina începuse povestea ei de scriitor. Cum ea căpătase curajul de a scrie doar de vreo două luni, am simțit nevoia de a-i da câteva sfaturi de om care trecuse de mai multă vreme printre cuvinte.
Și uite-așa am continuat să ne fim aproape și peste puțin timp, când ea a fost alături de mine cu texte încă din primul număr al revistei mele ALTCULTURE MAGAZINE, ajutându-mă să construiesc o altfel de revistă, dedicată valorilor autentice.
Așa că acest interviu nu este, la urma urmei, decât o continuare firească a unui dialog început demult, între doi oameni care mai cred în puterea cuvântului.
EM: Mai ții minte cum a început drumul tău în poezie? A fost ceva care să-ți fi schimbat definitiv perspectiva asupra scrisului?
CD: Dragul meu Eugen drag, stimabil și măiastru, ce bine și voios-răspunzătoare am venit printre întrebările tale! Eu și ținerea de minte suntem colege de balcon. Aici ne fumăm ideile și din fumul imaginației cioplim câte un vers, ridicăm o metaforă, scormonim după rime când e cazul, pescuim lumi inventate din cosmosul vecin și tot soiul de alte activități lirico-mesteșugărești facem. Dar ca să răspund cumsecade la prima întrebare și să nu mă mai pierd și uit prin cotloane de gând, zic că începutul scriiturii mele a fost pe 4 martie 2017, când m-a lovit poezia în tâmplă ca un univers greu și rapid venit din stânga.

▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲
Iată poemul:
destul!
ia-ți lacătul
și lanțurile ălea
și pleacă.
vezi,
ia și cheia
ascunsă de tine
sub coasta a patra
a mea.
ia și privirea aia încinsă
din miezul nopții
când mă găseai
legată de doruri.
din tine
mai lasă-mi totuși
fărâmă…
închide ușa,
lași frig în urmă.
Apoi am scris altul și altul, și altul, în cavalcade de imagini venite parcă de undeva de unde le strânsesem în timp, le crescusem fără să știu, iar atunci le-am eliberat spre mine, spre scris, spre dăruire. Pe urmă a fost simplu și neted. Cred eu că hrana începuturilor mele a fost nesfârșita mea dragoste de lectură.
Am citit și am citit, și am citit, am acumulat modele și tehnici, mi-am cizelat gustul și stilul și, când nu a mai fost loc de depozitare, am izbucnit în poezie. Nu știam că voi continua să scriu după primele încercări. Dar m-a descoperit (trăiască și înflorească Partidul Facebook Român!) un poet, Vali Orțan, care m-am îndemnat să nu mă opresc. Și-am scris. Mult. Ore în șir zilnic scriam. Ideile veneau ca o apă curgătoare. Ziua și noaptea scriam. Ajunsesem să dorm maximum două ore pe noapte. Dar și atunci visam poeme, le construiam în somn, le vedeam apoi când mă trezeam și le așezam vers peste vers.
Între timpul acesta efervescent, te-am cunoscut pe tine care m-ai învățat trucuri și tehnici lirice, mi-ai arătat binele și răul din exprimarea sinelui în cuvinte.
Cam așa a fost…

EM: Ce te inspiră cel mai mult atunci când scrii? Sunt momente, stări, locuri sau oameni care declanșează procesul poetic?
CD: Răspunsul e complex. Eu sunt un cumul de oameni, am în mine toți oamenii pe care îi văd, îi știu, îi simt. Sunt un pământ de locuri. Strâng înlăuntrul meu toate spațiile prin care trec. Sunt un ceas în care au loc toate timpurile venite și încă nevenite. Mă simt un proces poetic în desfășurare chiar și atunci când nu scriu. Pentru că tot ce e împrejurul meu este poezie dacă și când vreau.
Citesc multă poezie bună, românească și străină, o admir, învăț din ea să cresc. Ochii îmi transformă lectura în locuință și hrană. Sunt un elev avid de cunoaștere, studiez și înțeleg, nu copiez niciodată, chiulesc de la orele la care sunt prezenți și alții. Sunt un elev care trăiește singur în poezie.
Mă inspiră tot. Astfel:
iubesc noaptea din oraș vara,
spre dimineață,
când se întâlnesc străzile-n liniște
și
e ok, e ok, e ok
dacă-mi pierd numele, gândul…
e atât de bine să nu te mai găsești
câteodată.
iubesc mersul cald pe sub lună.
e ca un răsfoit de pagini care n-au urme,
dar
e ok, e ok, e ok
să-ți pierzi pașii pe lângă un felinar anonim
din când în când.
iubesc mirosul ud al ierbii singure.
în întuneric,
singurătatea n-are atunci nicio grijă,
și
e ok, e ok, e ok
să-ți poți pierde probleme
prin parcuri.
orașul
m’-iubește toate pierderile mici
și râd cu el, cu noaptea,
pentru că
e ok, e ok, e ok
să fii pierdut uneori.
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
EM: Poezia ta îmi pare adesea una vizuală, senzorială, care redă o atmosferă cinematografică. Cum îți construiești imaginile poetice? Ai o metodă sau te lași purtată de inspirație?
CD: Răspunsul negândit ar fi „habar nu am cum e poezia mea”, dar, cum sunt cel mai al dracului critic al ei, zic pe gândite că ai dreptate parțial. Probabil cealaltă pasiune a mea, teatrul, îmi permite să aduc în poezie carnea ideii, să construiesc un scenariu în jurul metaforei, să transmit senzația vizual, auditiv, palpabil, olfactiv și gustativ chiar, să dau viață cuvintelor. Poezia trebuie să aibă o poveste, să se lege, să nu fie o trântire searbădă de vorbe pe hârtie. Poezia trebuie să-și cânte emoția. Și asta vine din har. Nu oricine îl are.
Imaginile poetice vin la mine din povestea declanșată de un stimul care poate fi orice: un fir de vânt, o vorbă auzită pe stradă, un ochi trist, o masă albastră, o replică tâmpită, o albină, un nor nevăzut , dar bănuit noaptea…
Dar imaginile vin și dintr-o gândire și trăire intensă a eului în mine. Din raportarea lui la dimensiunile neștiute ale interiorului, Lumile înlăuntrului sunt superioare celor exterioare. Acolo se alfabetizează eul din cartea emoției.
Nu am o metodă de ivit poezia, dar am o metodă de construit. Trebuie să simt cum trăiesc cuvintele unul lângă altul. Șterg, înlocuiesc cuvintele moarte, le ridic pe cele bolnave, dau viață spuselor din nespuse. Dacă simt că poemului începe să îi bată inima după ultimul cuvânt scris, înseamnă că e gata. Este una din lumile mele cuvântătoare.
ea era atât de nesupărată,
că i se puneau, câteodată, albinele
pe gene, pe buză, pe coapsă,
să se odihnească
și să mai vorbească puțin de-ale lor,
așa cum se odihnesc vara de muncă
femeile curate
pe bunătatea câmpului.
ea mergea moale, ca un gând unduit,
printre secunde,
nici n-atingea
zodiile sau anotimpurile.
culegea blândețea din cuvinte,
o îmbăia
cu lapte muls din fluturii ei
și-apoi o dădea,
de dragoste mare,
mai departe…
ea era atât de nevăzută, de nu era.
ca liniștea.
uneori,
scotea încet vârful piciorului
dintr-un cântec,
încerca aerul dacă e fericit,
apoi se întorcea spre inimă și-i spunea –
totul e frumos, tu ești frumoasă,
râzi, să râdă îngerii-n tine…
EM: Există o relație directă între cotidian și poezie în creația ta? Nu ți-e greu să transformi banalul în liric?
CD: În primul rând, este o relație între mine și poezia mea. Ne construim una pe alta. Suntem un 1. Ne vedem continuu. Ajung să cred că ea mă scrie pe mine. Cred că sunt o extensie a poeziei mele. Mă naște și mă educă. Dar Ea, Poezia, este și psihologul meu, mă formează ca Om, îmi stabilește norme morale, îmi face observații când greșesc, îmi dă sugestii de evoluție personală. Eu doar trăiesc printre vrăbii, printre locuri simple și singure, printre muzică și pereți, cărți și străzi, printre taxe, ploi și ani.
Poezia vine din tot. Din împrejurul meu. Uneori din banal, alteori dintr-un moment fix, dintr-un efect sau din nesfârșit. Uneori mă cert cu poezia mea, suntem luptătoare agresive amândouă, ne înjurăm și ne declarăm războaie de 44 de kilometri. Alteori suntem amanți și facem pasional dragoste pe hârtie.
Uite:
strecor
mâna ușor
spre mâna ta adormită.
străbat spații albe…
nu vreau s-o trezesc,
încă
zâmbește cu îngerii-n somn.
o ating…
în sărut cu degetul meu,
tresare șăgalnic
(răsfățuri de-alcov,
de mână iubită,
tandrețe cu lene
la ceas de amiaz’).
pulberi de vară
se văd în lumina
care cade-n cascade pe pat,
e cald de mătase
în aromă de eden.
culcată molatec,
mâna mea în a ta
se-alintă a dragoste…

▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲
EM: Cum vezi tu poezia contemporană românească? Există voci care te inspiră sau cu care simți că rezonezi artistic?
CD: Poezia contemporană românească este precum cafeaua pe care o bei în trei cafenele: proastă, așa și așa și bună. De obicei poezia bună este rară. Mulți scriu, puțini transmit.
Nu știu de ce unii scriu o așa-zisă poezie ca pe un articol de ziar: o înșiruire de evenimente casnice, stradale, banale, fără nicio trimitere în emoție, fără niciun simbol. Scrieri inerte, fade. Am auzit la un cenaclu un „poet” tânăr recitându-și „un poem” în care enumera numele tuturor jucătorilor de rugby din echipa Danemarcei. Atât. Și asta era „poezie”. Hai, dă-o-ncolo!
Nu înțeleg de ce pentru o parte din generația contemporană poezia trebuie să șocheze prin exprimare comercială, agresivă, pornografică.
Ca să se facă „văzuți”? Să se vorbească despre ei? Cum apar, așa dispar. Sunt doar meteori, „muște de-o zi”, grame de nimic.
Există, spre deosebita fericire a literaturii, și poeți adevărați, spartani ai poeziei, lumini care rezistă.
Există și îi admir. Îi citesc și vibrez. Mă înclin în fața poeziei lor. Pentru că poezia asta trebuie să facă: să simți cum te inundă emoția, cum te înalți, cum te schimbă în ceva mai sensibil decât te știai, cum te apropie de experiența contemplației esteticului în sine.

▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.97, 9/2025 ▲
EM: Nu pot să-mi înfrâng curiozitatea de a te întreba de noi proiecte literare? Te gândești la un volum nou, la colaborări sau, de ce nu?, la o incursiune în alte genuri literare?
CD: Firește că am un milion de proiecte în cap, realizabile cu greu. Voi publica în 2026 un alt volum de poezie, deși am material pentru încă zece volume cel puțin. Dar, ca orice poet cumsecade, sunt un poet sărac. Nu mă plâng, dar nici nu pot mai mult de atât. Dar când voi câștiga la loto (aici vă rog să râdeți!) le voi publica pe toate într-o săptămână.
Colaborez cu multe reviste din țară. Mi se cer versuri și trimit. Mă onorează.
Scriu de ceva vreme la un roman inspirat din lumea satului oltenesc. Am copilărit într-un sat de pe malul Oltului și, fermecată de întâmplări, de oameni și de amintiri, scriu pagini după pagini.
Personajele poartă numele vecinilor mei de pe uliță, întâmplările au un sâmbure de adevăr, dar sunt și rodul imaginației mele.
Timpul nu îmi este însă de ajuns pentru scris. Sper să pot să îl dilat cândva și să termin romanul.
Am un început de piesă de teatru de inspirație urbană și contemporană, dar se află în stadiu de „schelet” pe care trebuie să adaug „carnea” și simțurile.
În rest… doar poezie.

Îți ofer aici un poem care nu a apărut încă în nicio revistă:
poem de tei
prezentul e mai târziu decât crezi,
îmi spuse bătrânul,
trăgându-și saboții prin mirosul crunt de tei,
în care parcă se împotmolea.
vara căzuse ca un bolovan
peste galbenul înflorit
și-l trântise în aer.
îl strivise de lumină, de ziduri,
de momentul ăla al apusului
care se încolăcea pe femei aproape goale,
cu pielea caramelată de plajă.
adulmecam astfel strada mânjită
de tei volatili,
mă simțeam stăpâna siropului
obținut, în manieră corfiot-leneșă,
din stoarcerea timpului.
îi zic:
lasă prezentul să umble…
nu-l vezi?
în papuci de plastic romantic,
se holbează la vremelnici
prin orașul ăsta
grecesc în ochi și venețian în vene.
uite-l cum și-a lipit nasul
de vitrina cu sirtaki.
uită prezentul,
mai bine spune-mi cum se numește pe aici
ABSENȚA TIMPULUI.
bătrânul se opri
pe marginea poveștii,
își șterse gândul cu batista,
turnă momentul în pahar,
îl privi în transparența lui
și-mi spuse:
ehei, draga mea…
absența timpului se numește,
teismic vorbind,
eternitate.
EM: Ce înseamnă pentru tine această implicarea în revista culturală COOLTARTIS din Slatina, un spațiu dedicat promovării literaturii și artei locale?
CD: Am intrat, iată, în cel de-al treilea an al revistei trimestriale COOLTARTIS. Pentru unii poate părea puțin, dar pentru noi, cei trei redactori, este un timp plin, frumos, bogat, îndelung gândit.
Când am primit invitația redactorului șef, Nicolaie Toni Dincă, de a face parte din colectivul de redacție alături de el și de etnograful Valeru Ciurea, am fost, recunosc, onorată și încântată. Era un fel de recunoaștere a capacității mele intelectuale, artistice, umane. Și am acceptat cu însuflețire.
Însuflețire pe care o am la fiecare număr în lucru al revistei. Fecare apariție este o încununare a unei munci în echipă, un efort spiritual pe care îl dăruim cu dragoste cititorilor și colaboratorilor noștri.
În paginile revistei promovăm literatura română de calitate, istoria adevărată a României și încercăm să păstrăm tradițiile populare românești pentru cei de azi și pentru generațiile viitoare.
tata
omul cu o mie de mâini
a primenit leagănul,
apoi a pus în pământ suflete
și-a așteptat, sub dumnezeu și sub stele,
grâul.
mâinile lui,
ca niște vieți bătătorite,
au adus apa de departe,
de-acolo de unde bea pasărea cerul.
țărâna și-a deschis gura s-o primească,
și s-a liniștit
ca o mamă când are lapte la prunc.
și grâul s-a făcut băiețandru.
sau fecioară.
când le-a venit de-a dragostea,
omul a luat aur
din măreția aerului
și le-a făcut nunți.
și-a tăiat cele o mie de mâini,
le-a făcut din ele casă.
apoi s-a întins, foarte jos, în pământ,
să se odihnească puțin…
oamenii spun,
când își mai aduc aminte de el,
că din pâinea lor caldă
se vede cum iese un suflet…
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
![]() | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
![]() | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
![]() | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
![]() | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
![]() | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
![]() | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |