The Dogs by Nicolae Dincă
Abstract:
In this satirical short story, Nicolae Dincă exposes the hypocrisies of rural authority through a clever narrative centered on two of the village’s most prominent figures: the local police chief and the parish priest. Caught in a late-night encounter while supposedly tending to their respective duties, the two men exchange pleasantries that thinly veil their true nocturnal intentions. The irony reaches its peak the following day at the police station, when the two officials are forced into a tense confrontation after accidentally leaving incriminating personal items—a tie and a stole—at each other’s homes. With the threat of exposure looming, the protagonist-adversaries reach a silent, cynical consensus, attributing their scandalous behavior to the village dogs. Through sharp, dry wit and a keen sense of irony, the story serves as a mirror for human frailty, demonstrating how easily the pillars of moral and civil order can compromise when their own secrets are at stake.

Câinii

Noaptea își așternuse deja pâcla groasă și cernită peste sat, cotropindu-l cu întuneric și amuțindu-i glasurile. Din când în când, se mai auzeau tânguirile câinilor care zgâriau cu zgomotele lor liniștea rurală, ici și colo, în diferite zone ale așezării iar ecourile lătratului răzbătea în tot satul. Arar, dinspre biserică se auzea vaietul prelung și sfâșietor al unei cucuvele. Era o noapte răcoroasă de sfârșit de septembrie, una din acele nopți în care toamna începe să-și facă simțite pretențiile.

Drumul comunal era luminat foarte slab pentru că pe stâlpii de iluminat public abia pâlpâiau leșinate niște becuri obosite, galbene, amplasate la câte o jumătate de kilometru distanță între ele. În atare condiții, privite de la distanță, luminile acelea rare păreau niște fantasme sfioase care pluteau deasupra drumului.

Satul se dusese la culcare și de la această oră încolo numai oamenii mânați dindărăt de urgențele medicale, de problemele de serviciu, de necesitățile fiziologice stringente și de mâncărimile amoroase ale inimii și ale vintrelor mai solicitau prezența elementului uman afară din case ori pe drumurile publice.

Întâmplarea a făcut ca sub un astfel de amărât de bec spânzurat pe marginea drumului să se întâlnească două dintre oficialitățile de vază ale satului, purtătoare de uniformă, și știți și voi că numai întâmplarea este responsabilă de apariția unor evenimente. Rar se întâmplă să ți se realizeze dezideratele întocmai după cum le programezi tu.

Cum se apropiau din sens opus, unul către celălalt, cu căpățânile între urechi, pline de gânduri proprii și personale, când s-au întâlnit, a fost cât pe ce să se ciocnească între ei și asta le-a oferit ocazia de a se remarca reciproc:
－Ooo, să trăiești, părinte!
－Să trăiești, domnule șef de post! Doamne ajută!
－Dar unde te grăbești așa, părințele, de parcă te cheamă cu druga? Parcă îți sfârâie călcâiele pe asfalt. Ce atâta grabă? Moare cineva? Sau te frige sub sutană Ucigă-l toaca și te ia târâș după el?

－Nu râde, comandante, că nu e de râs! Mă duc la o enoriașă. Pentru împărtășanie. Probleme care nu suferă amânare, fiule. Cu trupul murdar te mai poți duce dincolo, dar cu sufletul e altceva. Trebuie să te asiguri că a fost curățat de păcatele lumești când îl trimiți spre Porțile Raiului. Iar asta este treaba mea fiule. De-asta mă și grăbesc, pentru că în probleme ca aceasta la care mă duc eu chiar orice minut contează. Biata femeie, cine știe câte o avea pe suflet! Treaba mea este să-i curăț sufletul de păcate prin harul Domnului. Eu sunt doar trimisul Lui, slujitorul Lui, dar toată puterea este la mare mila Lui. Dar matale, unde te trage ața la ora asta târzie? Ce îndemni așa de parcă a luat foc satul? Ce focuri ard și matale fugi să le stingi?
－Ei, părinte, nu știi cum e la noi– când e ordin, cu plăcere. Am de patrulat prin zonă pe la Nătărăi că am niște cazuri de furt de păsări pe acolo, pe la marginea satului. E o vulpe pe care trebuie s-o prind și s-o scarmăn bine. Să se sature de jumuleală. Au început oamenii să se plângă și eu cam știu care se ocupă cu astfel de găinării. Trebuie să merg să supraveghez cu atenție zona. Trebuie să-mi cadă în plasă. Nu se poate altfel. Dar și când i-oi prinde, fir-ar mămulica lor a dracului, de nu s-or sătura de ciordit păsări să nu-mi spui mie pe nume. Na!
－Ei, păi atunci, spor la treabă și succes pe unde te duci, comandante, și să dea Dumnezeu s-o prinzi pe curva aia roșcată de vulpe. Dacă te apuci de scărmănat la ea, s-o scarmeni o țâră și din partea mea. Să-i meargă fulgii…
－Așa fac, părințele. Și matale să ai succes, să scoți păcatele din biata femeie și să-i cureți sufletul de ele. Să nu rămână nici măcar unu. Și mai vorbim noi.
Pe urmă s-au despărțit și au plecat fiecare în drumul lui, spre a-și îndeplini lucrarea pentru care plecaseră de acasă în inima nopții. Păi te pui cu serviciul?!

* * *

A doua zi, până în orele prânzului șeful de post ședea la biroul lui din clădirea postului de poliție, cu nasul băgat în niște hârtii, pe care le tot vrășuia și le răsucea pe toate părțile, semn că gândurile lui numai la acele hârtii nu-i erau. Ceva lăuntric îl tulbura tare. Din când în când rămânea cu privirile agățate undeva, departe, într-un punct fix și da mărunt din cap de sus în jos, cum dau cârlanii la ciutura cu apă, semn că în sufletul și în mintea lui se zvârcoleau mari semne de întrebare și o grămadă de frământări.

Câteva ciocănituri în ușa de la intrare l-au scos din starea aceea nenorocită și, mulțumit că scapă din angoasă, a răspuns aproape mecanic:
－ Da! Poftiți, intrați!
În birou a intrat preotul satului cu figura oarecum răvășită. A afișat un zâmbet de circumstanță, transformat într-un rictus, într-o schimonoseală ciudată, însă un ochi avizat ar fi observat că privirile părintelui erau triste.

－ Să trăiești, comandante! Pot să iau loc?
－ Să trăiești, părinte. Cum să nu. Ia loc, te rog!
－ Mulțumesc! a răspuns preotul și s-a așezat față în față cu șeful de post.
－ Ei, ce-i părințele, ți s-a întâmplat ceva? Care e problema? Că la mine nu vine nimeni, decât dacă are probleme. Hi! Doamne ferește! Te pomenești că ți s-a întâmplat ceva, ți s-a furat ceva, sau poate ai pierdut ceva și ai nevoie de serviciile mele profesionale.
Spune repede, nu mă mai fierbe!

Din tonul și din glasul polițistului se evaporau efluvii de ironie amestecate cu o formă reținută de mânie. Se înroșise progresiv la față iar mustața și glasul începuseră să-i tremure. Incontrolabile, degetele polițistului băteau darabana pe birou și în aer începuse să se simtă o tensiune amenințătoare.

Preotul, cu ochi de gadină bătrână, observase escaladarea stărilor polițistului, dar avea la el mijloacele necesare pentru a-i opri exaltarea. A băgat o mână în interiorul sutanei, de unde a scos o cravată de polițist, frumos împăturită, pe care a pus-o tacticos pe birou în fața comandantului:
－Comandante, știi că eu mă trezesc cu noaptea în cap, ca să-mi potrivesc animalele din gospodărie până să se trezească preoteasa. Că altfel se trezesc lighioanele, guiță, zbiară sau cântă, fiecare pe vorba lor și îmi trezesc nevasta. Și trebuie s-o las să doarmă, săraca de ea, mai ales dacă e obosită sau neodihnită. E sperioasă sărmana, și, când sunt eu plecat pe la vreun caz urgent noaptea, nu se odihnește de loc până nu mă vede venit acasă. Și tu știi că azi noapte am fost plecat la cazul ăla de care ți-am spus când ne-am întâlnit. Și ea… singură acasă… neodihnită… nemângâiată…
－ Așa, părinte.
－ Ei, și când am ieșit în bătătură, ce crezi, chiar în fața prispei am găsit cravata asta. Ce părere ai despre halimaua asta? A cui crezi că ar putea fi cravata asta? Te întreb ca profesionist. Cum putea să ajungă cravata unui polițist în curtea mea? Deși știu că alt polițist în sat nu mai e, văd că matale ai cravata la gât, deci a cui ar putea fi cravata și ce caută la mine în curte? Cine a adus-o acolo, că doar nu cred că a venit singură? Hm!? A adus-o cumva Bunul Dumnezeu?
－ Nu știu, părinte. Poate au adus-o câinii.
－Câinii?!… Câinii, zici?… Păi câinii au mâini ca să ia cravata de la un polițist și s-o aducă la mine în bătătură, noaptea când nu sunt eu acasă? Când nevastă-mea e singură și știe că sunt plecat cu serviciul? De unde știau câinii că nu sunt eu acasă?

Glasul părintelui începuse să-și acutizeze notele și era străbătut, la rândul lui, de un tremolo, mâinile îi fremătau și o grămadă de fiori îi treceau prin tot corpul, făcându-l să tresară spasmodic, deși se abținea să-și exteriorizeze trăirile pe cât îi era cu putință.

－ Câinii, ai?… Câinii?!… Așa crezi, domnule șef de post? a întrebat apăsat preotul.
－Da, părinte, câinii! Câinii sunt în stare de orice. Mai ales când pleacă după cățele noaptea. Nu am altă explicație profesională. De pildă, altfel cum să-mi explic de ce dis-de- dimineață, când am ieșit în curtea locuinței de la postul de poliție, am găsit acest patrafir pe jos, prin curte? Bine că nevastă-mea dormea, că era obosită, săraca de ea. Dacă se trezea ea înaintea mea probabil că ea ar fi găsit acest obiect. Ia uite, părinte!

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Și șeful de post a scos de sub birou una bucată patrafir frumos împăturit.

－Al cui crezi că e acest obiect, părințele, și cum crezi că a ajuns în curtea mea? Ce altă explicație logică ar fi, decât aceea că a fost adus acolo de către câini. Că doar nu ai venit dumneata pe la mine în lipsa mea, nu?
－ Doamne ferește, fiule, cum să fac una ca asta?
－ După cum nici eu nu am fost la locuința dumitale noaptea, în lipsa dumitale.
－ Doamne ferește, fiule, dar cine a zis una ca asta?
－Așa mă gândeam și eu, părințele. Așadar, nu mai rămâne decât să credem că singurii care au pus lucrurile noastre unde nu trebuie au fost câinii.
－ Sigur așa s-a întâmplat și trebuie să avem grijă mai bine de lucrurile noastre și să împiedicăm câinii să le mai ia și să le ducă pe unde au chef, a răspuns repezit preotul.
－ Așa trebuie să facem, fir-ar ei ai dracului de câini, a adăugat grăbit polițistul.
－ Câini nenorociți, ai dreptate, comandante! Fir-ar ai dracului!… Doamne, iartă-mă!
－ Bun, părințele! Atunci rămâne cum am stabilit. Pe viitor, trebuie să avem grijă de câini și să nu ne mai facă probleme.
－ Așa facem, comandante. Să trăiești și Doamne ajută, să auzim numai de bine!

Și-au strâns mâinile rapid, de parcă ar fi avut jar în palme, și popa a plecat din post, având patrafirul în buzunarul sutanei și afișând un zâmbet tâmpit pe chip:
－ Ai dreacu’ de câini!

Rămas singur în biroul postului de poliție, șeful de post a rostit și el ca un ecou, cu același soi de zâmbet pe moacă:
－ Ai dreacu’ de câini!

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: