Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Armânii care nu pier…

Am scris în ultimii 15 ani mai multe cărți despre frații mei armâni, dintre care au fost publicate trei în limba română și una în engleză. alte două mai așteaptă.
Una dintre ele, care se numește deocamdată ca în titlul acestui articol, începe cam așa:

Vorbele autorului

Această carte este scrisă pentru acei frați ai mei ce sunt aproape de mine, dar departe de identitatea lor.

Aromâni, vlahi, machedoni, cuțo-vlahi, țințari, armâni, makedon-armâni, macedo-români etc…
Iată o mulțime de nume pentru un singur popor.

Greu de ales dintre ele, mai ales dacă nu-ți este familiar subiectul.
Referitor la numeroasele forme sub care sunt cunoscuți armânii, ceea ce şi duce la atâtea confuzii voite sau nu, cred că o explicație foarte bună o dă în 1943 Th. Capidan în lucrarea sa Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă:

Numele Macedoromânilor. După definitiva lor despărțire de Românii din Dacia, care a avut loc probabil între sec. al VII-lea şi al X-lea, graiul lor, începând să se deosebească, numele Rumân, primind proteza lui a, un fenomen obişnuit în dialectul lor, a ajuns să se pronunțe Arumân, iar acesta, cu căderea lui u din prima silabă, Armân. Acesta este propriu zis singurul nume cu întrebuințare generală la cele mai multe tulpini macedoromâne. Există însă dintre ei, cum sunt Românii aşezati în Albania, care îşi zic Romăn, Rămăn sau chiar Rumăn, fără proteza lui a. […]
În afară de acest nume, Macedoromânii au şi câteva porecle. Sârbii şi, peste tot, Slavii meridionali îi numesc Ţințari, iar Grecii, Cuțovlahi. Albanezii din nordul Albaniei le spun Gogă. […]
Dar Macedoromânii, având ocupațiunea de căpetenie păstoritul, unele din popoarele balcanice îi numesc în limba lor «păstori». Astfel, o parte din Turci le spuneau Cioban, nume pe care îl întrebuințează câteodată în batjocură şi Albanezii.

În aceeaşi lucrare, Capidan se referă şi la o mărturie de încredere a unuia dintre călătorii care au descris mai bine modul de viață al armânilor, ca şi diferența dintre ei şi mediul în care trăiau.

[…] călătorul englez William Martin-Leake compară satele româneşti din Pind cu cele mai înfloritoare oraşe din Grecia. Profesorul G. Weigand, care i-a vizitat mult mai târziu decât colonelul englez, referindu-se la spusele lui Leake, adaogă: «Leake avea în vedere probabil localități româneşti ca Siracu, Calarl’i, Mețova, Vlaho-livadi, care, cu toată poziția lor izolată în munți, fac, de fapt, o extrem de bună impresie asupra unui străin, prin măreția lor, prin înfățişarea lor curată şi drăguță şi prin construcția solidă a caselor.
Dacă el ar fi cunoscut Cruşova, Nevesca şi alte sate situate la nord, atunci, de sigur, uimirea lui s’ar fi schimbat în admirațiune». Şi, mai departe, Weigand continuă: «Cineva, după ce a văzut satele pline de mizerie ale Bulgarilor, cu colibele lor de lut, mici şi murdare, sau cătunele greceşti din Epir tot atât de mizerabile, sau chiar casele de piatră înspăimântător de lipsite ale Albanezilor munteni, rămâne cu atât mai fermecat nu numai de splendoarea poziției şi peste tot de impresia generală cu care se alege, dar şi de casele superbe şi de întreaga dispoziție plăcută din interiorul lor»

În cartea publicată la Paris în 1840, La Turquie d’Europe, Ami Boué, un austriac fin observator al realităților vremii, face, în urma călătoriei sale prin Balcani, o comparație interesantă între ceea ce numeşte el Valahii de la nord de Dunăre şi frații lor din Turcia, adică din Imperiul Otoman de atunci:

„Nu pare a fi nicio îndoială că, sub alt regim, toate țările ocupate de valahi ar fi luat de mult timp un aspect diferit, întrucât compatrioții lor din Turcia au prosperat şi continuă să formeze o populație agricolă, comerciantă sau industriaşă, unde domneşte fericirea, uşurința şi chiar bogăția. Dar, în Turcia, valahii au încetat să mai fie iobagi, clasa odioasă de boieri a dispărut sub egalizarea otomană şi instituțiile municipale, la nivel patriarhal şi național au ridicat puțin câte puțin Ţințarii (armânii, n.a.) la starea lor prosperă actuală.”

Comentariul său este şi mai puțin diplomatic atunci când le spune lucrurilor pe nume:

”S-a repetat de prea multe ori că Valahii sunt un popor grosolan, ignorant, leneş, desfrânat, perfid şi laş, şi că nu există nici o modalitate de a face ceva cu ei, fără bici sau ciomag. Din fericire, harnicii Ţințari sau Valahi din Turcia vin să dovedească falsitatea acestei judecăți şi să demonstreze de ce este capabil acest popor interesant.”

Cam aşa ar sta lucrurile, dacă ar fi să-i ascultăm pe alții. Noi ce să mai înțelegem de-aici?
De aceea, pentru claritate, am redat faptele istorice, aşa cum le cunoaştem azi, şi doar atât, fără comentarii.
Am folosit peste tot termenul de vlahi, cum era el folosit până în vremea în care Gustav Weigand a inventat termenul de armâni, apoi termenul de armâni, cum se numesc ei înşişi, de altfel.
Dacă ar fi să fac o prezentare a cărții așa cum ar fi putut scrie cineva care să facă o prefață în cel mai clar stil, dar sec, după a mea părere, ar fi spus cam așa:

O călătorie prin istoria armânilor: de la Antichitate până azi

Această carte tratează istoria complexă și adesea tumultuoasă a armânilor, care sunt o ramură a Romanității orientale, de la originile lor adânc înfipte în Antichitate până la provocările și transformările aduse de secolul al XX-lea. Parcurgând milenii de existență, lucrarea urmărește evoluția unei comunități care, în ciuda vicisitudinilor istorice și a presiunilor externe, și-a păstrat o identitate distinctă și o contribuție semnificativă la spațiul balcanic și românesc.

Am început cu rădăcinile latine ale armânilor, subliniind în același timp continuitatea și persistența lor în Balcani de la ocupația romană. Explorăm apoi perioada medievală și otomană, o perioadă în care armânii s-au afirmat ca o forță economică și culturală, în special prin orașe precum Moscopole. Progresul lor a fost însă marcat de invidie, mai ales, ceea ce a dus la incendieri și distrugeri, forțându-i să migreze și să se adapteze.

Secolele al XIX-lea și al XX-lea sunt prezentate ca fiind o perioadă de renaștere națională și de lupte intense pentru recunoaștere. Pornind de la apariția figurilor proeminente în politica și cultura românească (precum Emanuil Gojdu, Andrei Șaguna, Ion Ghica, Ion Luca Caragiale și Constantin Noica) până la eforturile disperate de a înființa școli și biserici în limba maternă, armânii au trebuit să navigheze deseori în derivă într-un peisaj dominat de puternicele și agresivele naționalisme emergente grecești, sârbești și bulgărești.

Aceasta este perioada de tristă amintire a multor persecuții, asasinate, mergând până la distrugerea instituțiilor lor.

Mai apoi am scos în evidență rolul crucial al României în sprijinirea armânilor de la Sud de Dunăre, începând cu intervenții diplomatice și mergând până la asigurarea de fonduri și personal didactic. Recunoașterea armânilor ca „millet” (naționalitate distinctă) de către Imperiul Otoman în 1905, obținută prin eforturile diplomatice românești, este în mod categoric un punct culminant. Totuși, speranțele au fost curmate de venirea Războaielor Balcanice și, imediat, de începerea Primului Război Mondial.

Acest context istoric defavorabil îi lasă pe armâni extrem de vulnerabili în fața noilor state naționale. Tentativa eșuată de a crea un Principat al Pindului în 1917 subliniază dorința lor constantă de autonomie, dar mai ales fragilitatea situației lor geopolitice.

Perioada interbelică este marcată de valuri de emigrare în România Mare, în special în Dobrogea, așa cum era ea desenată pe hartă în acea vreme, adică în Cadrilater. Aici, statul român a depus reale eforturi pentru integrarea și încetățenirea coloniștilor.

A venit, din păcate, Cel De-al Doilea Război Mondial, cu venirea catastrofală a regimului comunist în România. Acesta, aduce în 1948 o „soluție” brutală la „chestiunea armânească”, prin lichidarea instituțiilor culturale și religioase armânești, marcând o perioadă de asimilare forțată.

Se poate spune fără niciun dubiu că această carte oferă o panoramă detaliată a perseverenței identitare a armânilor în fața unor presiuni istorice imense. Prin evidențierea rezistenței lor culturale, cât și a multor contribuții esențiale la dezvoltarea societăților în care au trăit, ne putem face o idee mai clară despre istorii care sunt prea des ignorate, deși sunt esențiale pentru înțelegerea diversității și complexității Balcanilor.

Probabil că o asemenea abordare ar putea mai familiară celor care abordează această lucrare ca pe carte care studiază doar științific problema acestui popor fără de țară. Având în sânge această istorie, m-aș bucura și dacă această carte ar putea face măcar un pic mai multă lumină în „chestiunea armânească”.

Chiar dacă ar aduce mai mult interes, nu doar un pic mai multă lumină, eu tot voi fi mulțumit. Dacă nu, măcar am încercat…

________________________________________________

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: