NIMIC – ALTCULTURE MAGAZINE – 66●2/2023

NIMIC – ALTCULTURE MAGAZINE – 66●2/2023
De rAY MAIORESCU
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

NOTHING

I sat down and thought about what I was going to do and I could not come up with any ideas.
So I got up.
And I still could not come up with any ideas.
Then, I started walking.
And I still could not come up with any ideas.
Then, I started running.
Now I am going too far with this. I did not start running, I just thought I would say that for no real reason, other than it seemed to be the proper continuation to what I had started to say.
So I did no actual running, nothing of a physical nature. After all, I was trying to make my brain work and come up with ideas. If I had started running I would have probably reduced the amount of oxygen going to my brain and I would have had an even harder time trying to come up with ideas.
So I thought I would make my brain run, and run, and run, and run… and after a while I realized that it was running around in circles.
Growing up I was told that running around in circles is not very productive unless you’re on a track team. This instance actually proved that theory; running around in circles is not good.
So I did no actual thinking. It was futile attempt at thinking. I had my brain merely going through the motions, like a tire spinning endlessly on ice, failing to make the car move. As soon as I refused to think I began to have ideas.
I sat on the sofa and looked into one of the corners of the room. There, on top of a large speaker, stood the “Infinite Column.”
Proudly, it rose up toward the ceiling in an apparent effort to tell me what to do and, in a way, show me the way.
So it showed me the way.
However, it did not do it as directly as it may seem. The actual column, the original one, made by Constantin Brâncusi, is in the city of Târgu Jiu, a city in Romania.
Come to think of it, and I have to stop thinking because until now it has only caused me to go around in circles, I have never been to this city. I heard of the column and I heard of the city. I heard of the city many, many times.
But that is not relevant here. What is relevant, and I am not sure to what extent, is the fact the column in my room is a replica of the one in Târgu Jiu. It resembles the real one only in shape and thought, actually in thought more than in shape, because the shape was slightly distorted as a result of the materials used to create it. It was made out of little tiny bits and pieces of metal. And they were tiny. None of the pieces were larger than three sixteenths of an inch by six sixteenths.
So I am thinking that it must have taken a lot of time and patience to do something like this. To convince myself, I talked to its creator, my father. In his calm and slow way he confirmed my thoughts. I cannot remember how long it took him to make it, but it was quite a while. I cannot remember how many pieces are in it, either. But that is not relevant. Its beauty and inspiration are what stick in my mind.
So I started my project, with inspiration in hand and ideas in my head. I thought this would never happen, but good things do happen when you stop running around in circles.
I tried to find a work that would inspire me. And I did. As I sat there staring at the column I saw the black book. Not the usual black book, but a black book, sitting on a black shelf, in my black bookcase. Wow, a lot of black! I never thought black would be such an inspiring color.
So I grabbed the black book from the black shelf, in the black bookcase, and I opened its black covers. To my surprise, its pages were white. However, the writing on the pages was black. But that was not a surprise. Really, what other color could they have been? I realize this is somewhat of a rhetorical question, and I use the word “somewhat” because a pragmatist somewhat “under the weather” could say the writing could be any color, including white.
So I looked at this book’s pages, black on white as they were, clear and concise. This black book contained a lot pictures. They were not black and white; they actually contained a lot of gray. It is hard to have clear pictures in just black and white. Am I painting a clear picture? I think I am not because these pages are white and the writing is black.
So I looked at all those pictures.
And one of them jumped out.
It jumped high and it jumped wide and it was yelling and screaming.
So I gave in. I thought, there I go thinking again, that my quest for a subject for my project was coming to an end. In a way, I was sad because the fun part of any quest is the journey, not arriving at the destination. But I was also happy because I could think again. I could think about my project and how I was going to get it done. Take note of this new quest and the new journey to follow.
So I set out on this new journey. I went to the local art store and I bought the materials I needed to complete it. I bought paper, I bought pencils, and I bought a frame. Then I took everything home and I went into the room with the black bookcase. This part was not hard because I have a black bookcase in every room, with the exception of the kitchen.
So I sat on the floor of this room, with the black book, from the black shelf, from the black bookcase, in front of me. And I started drawing in black, on a white sheet. Of course, if a picture is only black and white it might not be clear, so I incorporated some gray into the creation.
And I drew what I saw. What I saw was a picture, a black and white and gray picture of a sculpture in stone. The stone was gray too. And there I saw a kiss, not just any kiss, but “The Kiss.”
This kiss, eternal in nature, with lips forever touching, engraved in stone, and much more meaningful than two names and a heart engraved on a tree, spoke to me. And it told me to draw. It told me to take it and make it larger.
I wish I could have made it larger than life. But I made as large as I could. I made it bigger than it was in the book, and that is important.
I took it out of the book and I gave it life. I gave it life once more. Constantin Brâncusi did it the first time. I did again, so I could see it, so others could see it. I wanted a constant reminder of love and kisses, and my inability to freeze such a moment in real life.
I wish I could. But this is as close as I, or anyone else will come. We just have to picture it.
In black, white, and gray.

NIMIC

M-am așezat și m-am gândit la ce voi face și nu mi-a venit nicio idee.
Așa că m-am ridicat.
Și tot nu mi-a venit nicio idee.
Apoi, am început să merg.
Și tot nu mi-a venit nicio idee.
Apoi, am început să alerg.
Acum merg prea departe cu asta.
N-am început să alerg, doar m-am gândit să spun asta fără niciun motiv real, în afară de faptul că mi s-a părut a fi continuarea potrivită a ceea ce începusem să spun.
Așa că n-am alergat efectiv, nimic de caracter fizic. La urma urmei, încercam să-mi fac creierul să lucreze și să vină cu idei. Dac-aș fi început să alerg, probabil c-aș fi redus cantitatea de oxigen care îmi ajungea la creier și mi-ar fi fost și mai greu să încerc să vin cu idei.
Așa că m-am gândit să-mi fac creierul să alerge, să alerge, să alerge, să alerge, să alerge… După un timp, mi-am dat seama că alerga în cerc.
În copilărie, mi s-a spus că a alerga în cercuri nu-i prea productiv, cu excepția cazului în care faci parte dintr-o echipă de atletism. Acest caz a dovedit, de fapt, această teorie. Alergatul în cerc nu e bun.
Așa că nu m-am mai gândit. A fost o încercare zadarnică de a gândi. Creierul meu nu făcea altceva decât să treacă prin niște mișcări, ca o roată care se învârte la nesfârșit pe gheață, fără a reuși să facă mașina să se miște. Imediat ce-am refuzat să gândesc, am și început să am idei.
M-am așezat pe canapea și m-am uitat într-unul dintre colțurile camerei. Acolo, deasupra unui difuzor mare, se afla „Coloana Infinitului”.
Mândră, se înălța spre tavan într-un aparent efort de a-mi spune ce să fac și, într-un fel, de a-mi arăta calea.
Așa că mi-a arătat calea.
Cu toate acestea, n-a făcut-o atât de direct pe cât ar putea părea. Coloana reală, cea originală, realizată de Constantin Brâncuși, se află în orașul Târgu Jiu, un oraș din România.
Dacă stau să mă gândesc, și trebuie să mă opresc din gândit pentru că până acum n-a făcut decât să mă facă să mă învârt în cerc, n-am fost niciodată în acest oraș. Am auzit de coloană și am auzit de oraș. Am auzit de oraș de foarte multe ori.
Dar nu asta-i relevant aici. Ceea ce-i relevant, și nu sunt sigur în ce măsură, este faptul că în camera mea este o replică a celei din Târgu Jiu. Seamănă cu cea reală doar prin formă și gândire. De fapt, prin gândire mai mult decât prin formă, pentru că forma a fost ușor distorsionată ca urmare a materialelor folosite pentru a o crea. Era făcută din bucățele mici și fragmente de metal. Și erau mici. Niciuna dintre piese nu era mai mare de o jumătate de centimetru pe un centimetru.
Așa că mă gândesc că trebuie să fi avut nevoie de mult timp și răbdare pentru a face așa ceva. Pentru a mă convinge, am vorbit cu creatorul său, tatăl meu. În felul lui calm și lent, mi-a confirmat gândurile. Nu-mi amintesc cât timp i-a luat s-o facă, dar a fost destul de mult. Nu-mi amintesc nici câte piese sunt în el. Dar acest lucru nu este relevant. Frumusețea și inspirația sa sunt cele care îmi rămân în minte.
Așa că am început proiectul meu, cu inspirația în mână și cu idei în cap. Credeam că nu se va întâmpla niciodată, dar lucrurile bune se întâmplă atunci când nu mai alergi în cerc.
Am încercat să găsesc o lucrare care să mă inspire. Și-am găsit-o. În timp ce stăteam acolo și mă uitam la coloană, am văzut cartea neagră. Nu cartea neagră obișnuită, ci o carte neagră, așezată pe un raft negru, în biblioteca mea neagră. Oooo, ce de negru! Nu mă gândisem niciodată că negrul ar putea fi o culoare care să inspire așa de mult.
Așa c-am luat cartea neagră de pe raftul negru, din biblioteca neagră, și i-am deschis coperțile negre. Spre surprinderea mea, paginile erau albe. Cu toate acestea, scrisul de pe pagini era negru. Dar asta nu era o surpriză. Într-adevăr, ce altă culoare ar fi putut avea? Îmi dau seama că aceasta este oarecum o întrebare retorică și folosesc cuvântul „oarecum”, deoarece un pragmatic care „nu se simte bine” oarecum ar putea spune că scrisul putea fi de orice culoare, inclusiv alb.
Așa că m-am uitat la paginile acestei cărți, așa cum erau ele, negru pe alb, clare și concise. Această carte neagră conținea o mulțime de imagini. Ele nu erau alb-negru. De fapt, conțineau mult gri. Este greu să ai imagini clare doar în alb și negru. Fac eu o imagine clară? Cred că nu, pentru că aceste pagini sunt albe, iar scrisul este negru.
Așa că m-am uitat la toate aceste imagini.
Și una dintre ele mi-a sărit în ochi.
A sărit în sus și a sărit în lat și țipa și urla.
Așa că am cedat. M-am gândit, iar încep să mă gândesc, că se apropie de sfârșit căutarea unui subiect pentru proiectul meu.
Într-un fel, eram trist, pentru că partea amuzantă a oricărei căutări este călătoria, nu ajungerea la destinație. Dar m-am bucurat, de asemenea, pentru că puteam gândi din nou. Mă puteam gândi la proiectul meu și la modul în care aveam de gând să-l realizez. Luați seama la această nouă căutare și de noua călătorie care va urma.
Așa c-am pornit în această nouă călătorie. M-am dus la magazinul local de artă și am cumpărat materialele de care aveam nevoie pentru a-l finaliza.
Am cumpărat hârtie, am cumpărat creioane și am cumpărat o ramă. Apoi am luat totul acasă și m-am dus în camera cu biblioteca neagră. Această parte n-a fost grea, deoarece am o bibliotecă neagră în fiecare cameră, cu excepția bucătăriei.
Așa că m-am așezat pe podeaua acestei camere, cu cartea neagră, din raftul negru, din biblioteca neagră, în fața mea. Și am început să desenez în negru, pe o foaie albă. Bineînțeles, dacă o imagine este doar alb-negru s-ar putea să nu fie clară, așa că am introdus puțin gri în creație.
Și-am desenat ceea ce-am văzut. Ce-am văzut era o imagine, o imagine alb-negru și gri a unei sculpturi în piatră. Piatra era și ea gri. Și acolo am văzut un sărut, dar nu orice sărut, ci „Sărutul”.
Acest sărut, etern în natură, cu buzele care se ating pentru totdeauna, gravat în piatră și mult mai semnificativ decât două nume și o inimă gravate pe un copac, mi-a vorbit. Și mi-a spus să desenez. Mi-a spus să-l iau și să-l fac mai mare.
Mi-aș fi dorit să o fac mai mare decât viața. Dar am făcut-o cât de mare am putut. Am făcut-o mai mare decât era în carte iar asta este important.
Am scos-o din carte și i-am dat viață. I-am dat viață încă o dată. Constantin Brâncuși a făcut-o prima dată. Eu am făcut-o din nou, pentru ca eu s-o pot vedea, pentru ca alții s-o poată vedea. Am vrut o amintire constantă a iubirii și a săruturilor și a incapacității mele de a îngheța un astfel de moment în viața reală.
Mi-aș fi dorit să pot. Dar asta e tot ce pot face eu sau oricine altcineva. Trebuie doar să ni-l imaginăm.
În alb, negru și gri.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English