Polul de Putere (I) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.105, 05/2026 ▲

Claudiu Iordache – The Power Pole

Abstract: This reflective piece delves into the existential and sociopolitical dimensions of individual agency within an indifferent, often hostile system. By invoking the philosophical insights of Paul-Marc Henry, John Prebble, and Leonida Lari, the text examines the inherent solitude of those who dare to challenge established norms and the high price paid by those who act as catalysts for change. The author situates this study within the fluid world of ideas, arguing that no intellectual labor is a solitary endeavor; rather, it is a convergence of voices, historical precedents, and shared concerns. Through a meditation on the nature of research and authorship, the text asserts that a work of ideas is never definitive. Ultimately, the piece posits that the true meaning of any inquiry resides not within the author, but within the reader—who actively reconstructs the author’s perception of reality to mirror their own, thereby claiming ownership over the ongoing evolution of truth.

Că el ce se doreşte liber este cu certitudine singur. E posi­bil ca el să spere să devină un model, în pofida faptului că ceea ce spune şi ceea ce face este perceput ca ameninţare şi ca avertisment. Pe termen scurt, acţiunea lui se va solda cu siguranţă cu un eşec, iar în perspectivă va fi un succes, cu condiţia ca istoria să păstreze amintirea marii înfruntări. Dar mai e cu putinţă să vrei, după atâtea exemple de zdrobire a voinţei şi de eroi ajunşi pe marginea prăpastiei? Tentativa de a încălca regula acceptată de toată lumea provoacă întotdeauna şi pretutindeni reacţii negative şi violente. Dacă această încercare reuşeşte, eroul este felicitat cu titlu provizoriu. Dacă dă greş, e condamnat la moartea civilă sau la cea fizică.” Paul-Marc Henry

„Revolutions are not made by saints, injustice is frequently overthrown by unreason, and the man who breaks down a door to the future rarely furnishes the room beyond.“
(Revoluţiile nu sunt făcute de sfinţi, nedreptatea e adesea doborâtă de nesocotinţă, iar omul care sparge o uşă spre viitor arareori stăpâneşte camera de dincolo de ea.)
The Lion in the North – John Prebble
 Oamenii lui Dumnezeu pe pământ sunt cei care suferă!
Leonida Lari
 
 Nimic nu este irevocabil în lumea ideilor. O carte despre om, despre societatea lui, despre funcţiile, organizarea şi viitorul acesteia, nu se scrie de unul singur. Ea convoacă pe şantierul său înceţoşat opinia împrăştiată a celor care s-au aplecat cândva asupra aceluiaşi subiect. După cum observa, în La Justice Contemporaine, Maurice Garçon: „On me reprochera de n’avoir point fourni mes sources. Sans doute il est utile de connaître d’oú vient la science d’un auteur et d’en pouvoir verifier l’exactitude. Mais pouvais-je énumérer tous le journaux, les revues, les brochures, les recueils et les livres où j’ai puisé mes renseignements?“
 
O cercetare nu exclude reflexia în fenomenul pe care vrea să-l oglindească, unde cititorul rămâne, şi pe mai departe, subiectul predilect, odată ce el este cel care „scrie“ în autor propria sa percepţie despre lumea pe care o face să fie asemenea lui. De aceea o carte continuă să rămână proprietatea celui care o citeşte.

Ideile ce se rătăcesc de timpul lor au soarta mesajelor aruncate în oceanul în care, surprinsă de furtună, se scufundă însăşi societatea. E şi motivul pentru care cartea supravieţuitoare, o diasceva, o neîncetată corectare a unui epis­tolar ce nu a fost luat în seamă de atenţia contemporanilor, convoacă, pentru a se asigura, gândirea care a creat într-un moment vulnerabil şi strict personal al gândirii care creează.
 
O  carte este mai degrabă o întâlnire de la care se pleacă, decât una la care se vine. Să admitem, şi de această dată, că suntem oaspeţii aceluiaşi amfitrion căruia, dedicându-i eu însumi acest eseu ce priveşte fetişul lumii dintot­deauna, puterea, i-am recunoscut întâietatea şi prodigalitatea.
  
„Omul este o umbră care visează!“
Superba intuiţie a lui Pindar are vârsta de 2500 de ani! Omul şi puterea sa. Uneori împreună. Deseori unul împotriva celuilalt. Unul în succesiunea autorităţii altuia. Omul izolat de putere sau omul liber ajuns în afara constrângerilor puterii. Confruntarea lor ţine de vârsta civilizaţiei în care aceasta se consumă. Conflictul dintre om şi puterea lui este în plină evoluţie. Înaintea puterii, omul s-a travestit în individ şi mulţime. Înaintea omului, puterea s-a travestit în sistem. Timpul lumii îşi potriveşte ceasul după Big Ben-ul ridicat pe o terasă a polului de putere. A fi liber, astăzi, înseamnă a exercita anumite drepturi asupra libertăţii generale şi asupra sursei unice de putere, în mod suveran. Cum civilizaţia actuală – un forum, o agora, un mallus, o adunare a oamenilor „liberi“ – este mai degrabă a puterilor fără libertate („Francezii merg instinctiv către putere, ei nu iubesc libertatea“ – Chateaubriand) decât a oamenilor liberi, nu o putem evoca decât ca pe o umanitate care nu a încercat totul în pacificarea puterilor sale. Puterea aceas­ta – dreptul natural la intenţia pusă în act – cu identitate relaţionară a reuşit să substituie rolul voinţei omeneşti. Cum mai poate fi recuperată de la putere cealaltă libertate, nu de a i te supune, ci de a o supune, este întrebarea la care, periodic, trebuie construit un răspuns. O obligaţie care încă ni se cuvine…
 
Societatea omenească a fost dintotdeauna preocupată de propria sa putere, ascunsă ori risipită! În termeni strânşi, puterea divulgă o însuşire stranie a neputinţei umane de a se realiza ca voinţă, iar avatarul sfidării acestei ne-putinţe, trans­format în exerciţiu de putere, îi face istoria. Polul de putere nu este o licenţă a veacurilor din urmă. Puterea omenirii, suma împrăştiată a puterii indivizilor ce o compun, a fost mereu convocată să ridice catedrale peste cenuşa tuturor existenţelor. Dedicată construcţiei catedralelor, puterea a sfârşit prin a le nărui. La origini, puterea oamenilor, hrănită de frica de a trăi, era chemată să facă faţă anarhiei naturii, pentru a deveni ulterior puterea unuia împotriva altuia, puterea unora împotriva altora, a unuia împotriva tuturor şi a tuturor împotriva fiecăruia dintre ei.
 
Apoi a pus capăt conflictului între locuitorii oraşului Oea şi cei din Leptis Magna, conflict care începuse cu acţiuni mărunte, furturi de roade şi de animale între ţărani, dar care degeneraseră în bătălii în toată regula; locuitorii ora­şului Oea, inferiori numeric, i-au chemat în ajutor pe garamanţi, un neam neîmblânzit şi dornic de jafuri. Locui­torii din Leptis Magna ajunseseră într-o situaţie dispe­rată şi, deoarece ogoarele le fuseseră devastate, se refugiaseră în panică între zidurile oraşului, până când intervenţia cohortelor şi a cavaleriei auxiliare i-a izgonit pe garamanţi; întreaga pradă luată de aceştia a fost recuperată, în afară de partea pe care nomazii o vânduseră locuitorilor din interior prin satele lor de corturi…
(Tacitus)

Dar abia desprinsă din menghina necesităţii, puterea şi-a dezvoltat vocaţia catastrofică. Grupurile umane ajung să-şi angajeze puterea în proiecte devastatoare, tentaţia distrugerii şi a autodevorării fiind cu atât mai incontrolabilă în societăţile care şi-au pierdut sensul. (Odată dispărut pericolul pers, grecii s-au măcelărit între ei.) Războaiele popoarelor, provocate de neînţe­legeri şi amplificate de adversităţi, duse împotriva a ceea ce pare a le împiedica ori irosi devenirea, s-au transformat, pe parcurs, în războiul puterii popoarelor declanşat împotriva lor însele. Explicaţia este similară celor ce privesc fenomenele decăderii, decadenţei şi descompunerii. Declinul oricărei puteri sancţionează nu numai epuizarea motivului său de a fi, ci şi eroarea de a nu implica arma puterii tuturor în aventura desprinderii de Timpul Inferior. Numesc Timpul Inferior timpul zădărnicit, uzat, epuizat, abandonat în urmă, timpul trecut, pur şi simplu! Timpul Superior ţine de categoria proiectului şi a speranţei. Incitând-o să se des­prindă de sub tutela Timpului Inferior, Timpul Superior ispiteşte omenirea la propria-i emulaţie. Între Timpul Inferior şi Timpul Superior, omul este răspântia. El şi partea de putere care i-a mai rămas. El şi restul său de putere! Puterea lui, în parte consumată, e cea cu care şi-a hrănit conflictele ori şi-a finanţat fortăreţele. La răspântia timpurilor tutelatoare omul ţine în mâna stângă tot ceea ce a putut face, iar în mâna dreaptă tot ceea ce ar fi putut fi. Judecata pentru prea puţinul din mâna dreaptă şi prea multul din mâna stângă este, în ultimă instanţă, un proces de civilizaţie.
 
Levis Coster aprecia undeva că atât conflictele, cât şi cooperarea, au funcţii sociale, conflictele asigurând stabilitatea şi menţinerea identităţii dintre societăţi şi grupuri… Cetatea omenească – niciunde cetatea ideală, decât, cel mult, în panoul pictat al lui Laurana, din Palazzo Ducale Urbino – a răsărit în zarea luxurianţei adamice pentru a asfinţi cândva sub astrul mohorât al omogeniei. Victime când ale puterilor generale strânse într-un singur pumn, când ale puterii risipite în mulţime, aglome­rările umane au parcurs o etapă din drumul (fără întoarcere?) de la ariditatea dictaturilor la amăgitoarele eflorescenţe ale democraţiei, energiile lor risipindu-se adesea în afara mizei de a consolida temeiul supravieţuirii! Să numim puterea care tinde să se manifeste dincolo de zidirea tribală ca fiind iradiantă, pentru a recunoaşte, prin contrast, vocaţia coagulantă a puterii din interior. Parte compactă a puterii coagulante, puterea cetăţenilor (restul lor de putere) este constrânsă să respecte clauzele acelui contract ce, odată acceptat, induce suspiciunea de a nu conţine pe de-a întregul asentimentul lor! Avem de-a face cu încă un paradox al libertăţii, acela de a transfera puterea consecvenţială, proprie individului, în resursele de putere ale grupului care îl încadrează, făcându-l să se simtă, după împlinirea actului de donaţie, ca şi cum consim­ţământul i-ar fi fost smuls! Continuă să subziste în fiinţa umană impulsul contrarietăţii, ce nu ţine neapărat de Timpul Inferior. Nu reacţionează în psihismul său tulburat doar instinctul chemării originare, ci şi teama de a nu fi exclusă din „înţelegerea“ ce i-a fost cândva dedicată. („Lumea exterioară este ea însăşi un aspect al fiinţei noastre interne!“ gândea Henrik Steffens). O asociere voluntară apropie indivizii îndatoraţi să nu poată alege altfel. Ei vin la întâlnirea interesului lor, atât de diferiţi pe cât de ase­mănători vor fi în distribuirea rolurilor din cetatea organizată. Dar din clipa în care libertatea devine proiect, ea acuză presiunea faptului silnic. Balansul invizibil între ceea ce ezităm să facem, ceea ce regretăm că am făcut deja şi ceea ce facem de la un moment dat, impune ca lumea căreia îi aparţinem într-un mod atât de nedefinit să arate nu ca un pontus ferit de primejdii, ci ca un okeanos răvăşit de furtună. Omul e o fiinţă paradoxală şi e singura pe care o cunoaştem astfel! O instanţă stranie reglementează ritmul constelaţiei biologice. Un melc se naşte şi piere ca melc. Omul se naşte şi piere ca natură revelată şi răzvrătită. Natura, în cazul său, va evolua înspre ceva mai elevat decât ea însăşi, iar combustia acestei irezistibile creşteri, deşi extrem de lente, o asigură puterea! După cum scria cineva: „La un moment dat, Dumnezeu va chema la El puterea Sa risipită!“ şi totodată şi pe cei ce au risipit-o atât de nesăbuit!

Istoria arată că mereu se schimbă ceva în călătoria umană şi mereu rămâne ceva de schimbat în ea! Aventură consu­mată a posibilului, istoria oferă oamenilor un bonus cu mult mai consistent decât statutul de pasager. Cuprinşi în istorie, oamenii înaintează în derivă spre Timpul Superior căutând o explicație evidenţei de a trăi şi de a fi în cunoştinţă de asta. Condiţia omului, ca şi a lumii sale, e strict reglementată. Plăcerea şi durerea, con­strângerea şi recompensa, convingerea şi sancţiunea, forţa şi neputinţa, constituie tot atâtea cupluri de forţe ce îi îngrădesc revărsarea. Trebuie să ne imaginăm omul născut, la limita pro­priilor libertăţi, într-o lume „sublunară“ (Gheorghe Micle), cu soare întunecat, unde poate alege orice, pentru a se meţine, de fapt, într-o unică destinaţie, sub supravegherea zeilor autoritari. De aceea trebuie să privim spre semenul nostru ca spre o fiinţă ajunsă, după un drum atât de complicat, în propria lui captivitate. Prizonier prin devenire, omul menţine nestinsă ispita de a se întoarce la originea sa. El continuă să se vrea ante-om şi încă nu a aflat de ce. Dar ne este la îndemână să ştim de ce puterea, de care are atâta nevoie pentru a deveni, este cea care îi prisoseşte!
 
„Dreptul uman este dreptul celui mai puternic, căruia cel slab trebuie să i se supună!“ nu se sfia să glo­seze, la începutul veacului trecut, „părintele“ puterii, Oswald Spengler. Teoretizarea mulţimii-pradă şi a numărului căruia fiinţa superioară trebuie să i se sustragă (de aici năzuinţa disperată a oamenilor de excepţie de a rămâne liberi în interioritatea lor), a tipului de viaţă al cuceritorului, al aventurierului, al eremitului de a se refuza anonimităţii absorbante prin situarea deasupra ei, nu se opreşte aici. Filozoful german a inventat, în termeni neţi, o cate­gorie a segregării umanului, acidul care arde în om propria lui slăbiciune, automutilarea virtuală a entităţii întregului, şi a unităţii originare a speciei: dispreţul! Dispreţul spenglerian e, în sine, sigiliul puterii. El îi marchează teritoriul cu mirosul de sudoare şi sânge al victimei terorizate la apropierea sa. Puterea desprinde din om pe cel în care a investit de cel în care nu merită investit. Puterea are aleşi, şi deşi nenumărate eşecuri au îngreunat accesul la prerogativa discreţionară, aceştia continuă să rămână siguri pe favorurile ei implacabile. În fond, omul ori este o parte care o „dispreţuieşte“ pe cealaltă, ori o parte ce o invidiază pe cealaltă! (Dispreţul priveşte în jos din înalt, invidia trage cu ochiul de jos în sus.) Trebuie să ne imaginăm omul spenglerian ca pe un om disociat – în urma unei intervenţii de chirurgie a puterii – în două subspecii, la vârful şi la poalele piramidei, izolate una de cealaltă. Dreptul la drepturi al omului care lipsit de ele redevine „un câine!“ (în sensul sentinţei lui Bonaparte: „Omul sălbatic este un câine“), n-a democratizat societatea modernă; cel mult, a oferit perdanţilor privilegiul de a se amăgi. Periodic, aceştia se simt încurajaţi să-şi transfere puterea nefolositoare spre cei ce vor însufleţi cu patimă autoritatea puterii folosite. Istoria democraţiei acoperă continuitatea asiduă a unui proces ce perpetuează reînco­ronarea împăratului speciei. „A schimba acest curs e imposibil. Destinul omului curge şi trebuie împlinit“. Doar în acest context poate fi adeverit Spengler. În societatea afirmării superiorităţii înnăscute a omului-vultur, optimismul, totdeauna trivial, înseamnă laşitate. Numai sclavii sunt optimişti.
 
Puterea este De, este cea care face cu putinţă Dao, „me­toda suveranului!“ Lao zi este convins (spiritele sunt totdeauna contemporane) că „puterea depăşeşte sfera restrânsă a umanului, desemnând spontaneitatea tuturor lucru­rilor“. În Cartea Schimbărilor găsim, de altfel, ideea că „Marea Putere a cerului şi pământului înseamnă a da naştere!“ Toată problematica ulterioară ce implică natura puterii constă în a stabili ce înseamnă a da naştere. La nedreptatea inutilă, la suferinţa nemotivată, la rezis­tenţa prin negaţie, la înălţarea speciei spre primul cerc al infer­nului? Naşterea heruvimului uman, naşterea fără putere, este a lui Dumnezeu, naşterea prin putere – odată ajuns în viaţă copilul se contaminează de putere – fiind rezervată omului. El face cu putinţă posibilitatea răului şi al binelui, el scurtează ori lungeşte drumul spre sensul său.

Cât timp Dao îngenunchiat de De rămâne problema timpului nostru, puterea omului, chemată a-i deschide calea, ezită să-şi continue cursa, căci în această împerechere a cuplului de termeni consecuţia rolurilor e substituită cu plasarea în opoziţie. Puterea care nu mai curge pe Calea Omului complică viziunea asupra regulii necunoscute ce priveşte desăvârşirea. Înţelepţii ştiu că graba în căutarea adevărului îndepărtează adevă­rul. La nivelul ezitărilor fundamentale orientul a oferit răspunsul său de bronz, căci orientul ştie ce va găsi acolo unde occidentul nu mai ştie ce caută! (De la o vreme nu mai există occident! Există doar sufletul congelat, pleşuv şi insipid al occidentului.) Acolo unde omul se simte nu doar apărat, dar şi egalul puterii sale, el continuă să rămână viu.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Acolo unde s-a supus puterii sale, putem vorbi deja despre omul mort şi puterea vie! Malraux, scrutând concentrat chemările puterii în lumea pustie, a notat: „Problema care se pune pentru noi este de a afla dacă pe acest pământ omul a murit ori nu!“ Dar dacă nu a supravieţuit, cu adevărat, în Gulagul puterii sale, de ce puterea-i rămâne încă atât de vie?

Claudiu Iordache – Polul de Putere
Editura IRINI, 2002
Fragmente – Partea I

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: