ABSTRACT
„REN1.0”
Short Story by Cristian Mladin


In this gripping piece of speculative fiction, „REN1.0” offers a daring, technological reimagining of one of Earth’s most enduring legends. The story follows Zenx, a rogue from the planet Kyros, who finds himself stranded on a primitive, snow-covered world after a lethal betrayal and a desperate escape through a galactic wormhole.

With his ship’s propulsion destroyed and his partner eliminated, Zenx is forced to use his last remaining Kyrosian gifts—telepathy and hypnosis—to survive the brutal winter. In a final bid for momentum, he harnesses a herd of wild reindeer to pull his damaged craft across a frozen mountain peak.

Seen through the eyes of a local father and his children in the valleys of Sweden, the sight of a figure in a snow-dusted red flight suit, gliding across the sky in a metallic vessel, births a legend that will transcend centuries. Cristian Mladin’s „REN1.0” is a masterfully crafted tale of cosmic irony, exploring how a fugitive’s struggle for survival became a civilization’s ultimate symbol of winter wonder.

REN 1.0

Dinspre Kyros 7 nu se zărea nimic. Korg îi făcu cu ochiul partenerului său. Sub viziera costumului său de culoare roșie, Zenx zâmbea.

– Hai c-am făcut-o și pe asta! Nici nu s-au așteptat să le suflăm de sub nas marfa.
– Nu ne urmăresc. Încă. Dar prețul tallas-ului e mare, oriunde în galaxie, nu numai pe Kyros 7, spuse Korg. Știu o scurtătură, aproape de aici. Am o ascunzătoare, pe o mică exoplanetă.
– Haide! Oricum, avem în spatele nostru o escadrilă de pe Kyros, spuse Zenx, îngrijorat. În fața lor, spre Est, se putea întrezări o ciudată gaură de vierme. Ochii lui Korg sticleau în penumbra cabinei. Nava se cutremura iar luminile se succedau tot mai repede, pe măsură ce înaintau. Aparatele păreau să o ia razna.

Zenx văzu cu coada ochiului micul stilet ce se afla în mâna lui Korg. Discret, puse nava pe pilot automat și țâșni spre el. Cu o lovitură bine țintită îl dezarmă, apoi îi puse la tâmplă blasterul.

– Voiai tot tallas-ul numai pentru tine, nemernicule. Trase. Fără remușcări. Corpul inert al kyrosianului se prăbuși cu un zgomot surd iar ochii săi căutau parcă un răspuns final…
– Cât pe-aci, cât pe-aci, Zenx…

Se întoarse la manșă. Tocmai la timp, căci aparatul părăsise gaura neagră.
În față se întrevedea o planetă. Aparent favorabilă vieții. Se uită pe afișajul navetei. Propulsia era avariată în proporție de 90%.
Odată intrat în atmosfera planetei, cu ultimele resurse încercă să aterizeze. Mult spus să aterizeze. Să nu se prăbușească, mai degrabă. Alarmele de siguranță țiuiau, luminile de avarie pâlpâiau intermitent, dar Zenx, concentrat, ateriză pe creasta unui munte imens, încărcat de zăpadă.

Oftă ușurat. Își scoase casca și deschise trapa navei. Din cabină năvăli fumul de la circuitele suprasolicitate. Se uită înciudat la navă.

– Băga-mi-aș piciorul! spuse și lovi cu bocancul corpul gri al navei.

Privi împrejur. În stânga și în dreapta sa, prăpăstii. Brazii erau pe jumătate albi iar viscolul șuiera cu putere. A fost pe aproape… Bine că sunt în viață, totuși.
Se apucă să caute trusa de scule a navei. Începu să cerceteze avaria de la sistemul de propulsie. Lucra de câteva ore bune deja iar frigul și zăpada îl încetineau vizibil. Costumul său roșu îl proteja întrucâtva, dar zăpada se depunea pe cap și pe spate, de parcă ar fi avut o mantie albă.

Nervos, se ridică în picioare.
Dac-aș putea porni rabla asta, aș putea ajunge, cu puțin noroc, pe luna Terrei. Dacă. Hai, gândește Zenx!
Cercetă cu binoclul împrejurimile, din nou. Creasta era destul de plană, fără prea multe denivelări. Hmm, o posibilă pistă de aterizare?! gândi Zenx. Căută mai departe. Pe versantul din stânga, descoperi o turmă de ciute și câțiva masculi tineri.

– Mai am o șansă, totuși! Numai de mi-ar funcționa hipnoza și telepatia acum, zâmbi kyrosianul și se concentră mental într-un efort enorm, energofag, dar care i-ar fi putut salva viața. Viscolul nu făcea deosebire între moarte și viață, între organic și anorganic, iar zăpada se așternea peste tot, ca un giulgiu suprem.

Jos, în vale, Byorn ieșise cu cei doi copii ai săi, Viggo și Elsa, să taie lemne. Locuiau într-o căsuță mică, la poalele muntelui, după ce soția sa murise. Veniseră de la oraș, din Uppsala, unde studiase literatura. Acum voia doar liniște, alături de copiii săi.
Iar astăzi, pe lângă lemne, mai voia să ducă acasă un brăduț, pentru sărbătoarea mult așteptată de copii. Începu să taie un copac uscat, în timp ce Elsa și Viggo se bucurau de zăpada proaspătă. Viscolul încetase, iar soarele zâmbea celor îndrăzneți.

Deodată, auzi un zgomot ciudat ce venea de sus, parcă din cer. Își puse mâna streașină la ochi și privi. În zare se vedea un atelaj lucios, tras de opt reni. Iar deasupra, pe micul vehicul, un personaj ciudat, care conducea renii. Peste haina sa roșie, zăpada se depusese și pe barbă și pe spate.
Toporul îi scăpă din mână, iar gura îi rămase deschisă, în căutarea unei explicații.

Elsa, Viggo, uitați! Moș Crăciun și renii care îl ajută să ajungă la toți copiii! Să știi că avea dreptate nebunul ăla de poet englez, mustăci Bjorn…
Elsa și Viggo priveau cerul cu ochii lor albaștri, iar soarele își găsi casă în inima și sufletul lor curat.

De sus, Zenx îi văzu și le făcu cu mâna, inspirat. Mica navetă sărise peste prăpastie și odată ajunsă în partea cealaltă, motorul auxiliar porni, datorită vitezei de propulsie. Renii își recăpătaseră libertatea…

Și eu am fost copil odată, gândi. Mă voi întoarce poate aici, cândva. E o planetă frumoasă, unde m-am născut din nou. Liber!
Le aruncă copiilor un pachețel nutritiv ce-l avea în buzunarul costumului spațial.
Iar de atunci, în fiecare an, toți copiii așteaptă darurile Moșului ce aleargă pe cerul nopții, ajutat de renii săi.

Alergătorul

Roțile se învârt. Spre înainte. Totdeauna spre înainte. Asfaltul gri este acum întunecat. Lumina apare și dispare, pe măsură ce stâlpii de iluminat rămân în urma mașinii.
E frig. Puținii trecători se grăbesc spre căldura caselor. Singur cu gândurile mele, mă îndrept spre parc. Acum o oră eram încă întins pe spate, cu mâna dreaptă sub cap, încercând să mă motivez.

Acesta e punctul critic. Îl simt și îl știu. Cel mai greu e să te hotărăști. Corpul preferă căldura confortabilă a patului, iar somnul îți dă târcoale. De fiecare dată, mă înfrâng pe mine însumi. La început nu îmi reușea, dar repetiția m-a făcut ceea ce sunt acum.
Ritualul e de fiecare dată același. Tricoul tehnic, pantofii sport și treningul negru. Indiferent cât de grea a fost ziua, alergarea îmi dă o stare de bine. Corpul secretă endorfine, iar gândurile aleargă odată cu mine.
Mă bucur că pot să alerg. Asta mă ține în viață cu adevărat. E bine să ai un hobby. Cred că înlăuntrul nostru locuiesc mai multe energii care sunt în stare latentă majoritatea timpului. Iar dacă poți să accesezi măcar una din aceste energii, devii tu însuți o formă de energie.
Parchez mașina în dreptul vechii clădiri a Tribunalului și mă îndrept spre malul apei. Câteva exerciții de încălzire, cronometrul pornit, căștile în urechi. Îmi place să alerg noaptea. Prefer singurătatea. Mă feresc de oameni.

La naiba, a fost o zi grea astăzi! Închid ochii și încep să alerg. Două respirații pe nas, două expirații pe gură. Încet, îmi intru în ritm. Digul înalt împotriva inundațiilor, construit în anii ‘70 urmează meandrele râului.
Sunt asemeni unui liliac ce își găsește drumul pe întuneric. La început, reușeam să parcurg așa câțiva zeci de metri. Acum pot alerga sute de metri cu ochii larg închiși.

În surdină, muzica ambientală mă poartă dincolo de gânduri. Sunt una cu sunetul, sunt un strigăt viu ce aleargă. Deschid ochii. Mirosul de iarbă proaspăt cosită mă învăluie. Inspir, expir. Inspir, expir. Sunt un plămân care aleargă. Greierii țârâie intermitent. Îi aud, suprapuși pe fundalul muzicii, ce se revarsă din căști.
Opresc muzica. Parcă e mai bine așa. Sunt una cu natura. Viață în mijlocul vieții. Siluetele arborilor rămân tot mai mult în urmă. Noaptea creează forme ciudate în afara și înlăuntrul nostru. Lumini și umbre. Temeri. Și plăcere…
Neatent, mă împiedic de o piatră. Mă prăbușesc. Pentru o clipă parcă zbor, asemeni unei păsări. Întind mâinile spre înainte, pentru a atenua șocul. Apoi mă izbesc violent de pământ. Întuneric total.

Liniște și întuneric. Oare așa e moartea? Nu îmi simt corpul. Apoi pare că mă înalț și mă văd întins pe jos. Într-o baltă de sânge. Serios? Atât? Dar mai am atât de multe de făcut…
Nu vreau să plec! Nu încă!
Timpul pare că și-a oprit curgerea. Deschid ochii. Sângerez abundent în zona capului. O lumină lăptoasă mă înconjoară, dar întunericul predomină. Unde mă aflu? Stâlpii de electricitate au dispărut. La fel băncile și arborii.

Doar drumul asfaltat se întrezărește în fața mea. La dracu, asta îmi lipsea acum! Durerea de cap îmi reamintește că sunt viu. Încă. Mai mult chiar, gândesc!
Trebuie să ajung la mașină!
Trebuie!

Pașii mei nesiguri încep să se înșiruie spre înainte. Stângul, dreptul, stângul, dreptul. În cadență. Ca în armată. Dar oare sunt pe drumul cel bun? O ceață densă, apărută de nicăieri, mă înconjoară. Parcă aș pluti. În urma mea se aud lătrături. Câini? De unde câini? Nici oameni nu erau. Doar greieri. Nu bag în seamă lătratul lor. Iubesc animalele, iar ele simt asta.
Deodată, liniște… Îmi pot auzi bătăile inimii. Hmm, nu-mi place. Nu-mi place deloc. Broboanele de sudoare se transformă în sânge, iar sângele ce îmi curge din rană se transformă în apă.
Ce este mai important pentru viață? Sângele, sau apa? Simt venind din spatele meu un val de căldură. O văpaie de foc în întunericul din jurul meu. Și din mine.

Odată cu căldura, întunericul începe a se destrăma în spatele meu. E asemeni trecutului nostru, pe care îl putem vedea tot mai clar pe măsură ce ne îndepărtăm de el.
O lumină palidă, ce crește tot mai mult. Ce ciudat! Mă îndrept spre întuneric, deși lumina ar trebui să fie destinația finală. Oare merg în direcția bună? Simțurile mele îmi spun că da.
Un răget sparge liniștea locului. Pentru o secundă, inima mi se oprește. Apoi începe să pompeze din nou viață. Pământul se cutremură, iar zgomotul unor pași apăsați se aude tot mai aproape.

Oare unde naiba o fi mașina? Nici măcar clădirea Tribunalului nu se vede. Nu se vede nici râul. Alerg. De fapt, cred că-mi trag după mine corpul rănit. Asta fac. Și cad din nou.
Întâi apăru capul imens, cu un gât scurt, atașat unui corp masiv și o coadă puternică. Un animal de pradă din vremuri de mult apuse. Îl recunosc din documentare. E un T-rex. Un ce??? Mi se face pielea de găină. Mă târâi cu ultimele puteri. Mă ridic. Alerg. Alerg pentru viața mea. Pașii se apropie. Îi simt răsuflarea caldă de animal de pradă. Ochii îmi ies din orbite, ca și cum ar vrea să o ia înainte, asemeni ochilor melcilor. De fapt, asta și sunt. Un melc alergând să-și salveze viața.

Gura mi-e deschisă în căutare de aer. Aer, mai mult aer! Aerul este viață! Și încă pot să respir.
Liniștea se instală subit. Cum se poate? Întorc capul. Nimeni. Întuneric. Uffff….
Bătăile inimii mi s-au mai liniștit.
Merg acum. De fapt, bâjbâi prin întuneric.

– Dan! Treci la tablă! Hai, mai repede! Ce te uiți așa? Dacă nu știi lecția, voi avea eu grijă de tine semestrul ăsta.
– Doamna dirigintă? Vocea venea de undeva de sus. Instant, mi se face frică. Și greață. Primii ani de liceu mă maturizaseră și m-au făcut să conștientizez lucruri pe care mintea și sufletul meu de (încă) copil le acceptau cu greu. Puritatea și inocența se izbeau violent de zidul gros al micimii profesorilor lipsiți de har și tact în a descoperi talentul fiecărui adolescent.

Cum naiba? Cum e posibil așa ceva? Mă doare rău stomacul. Un nod uriaș mi s-a pus în gât. Nu e real, nu e real, Dane. Trezește-te. Mă ciupesc de mâna stângă. Simt durerea.

– Dar, Doamnă, chiar am învățat. Vă rog să mă credeți. Doar că nu mai știu nimic acum. Parcă mi s-a pus o pânză neagră peste gânduri.
– Nu vreau să știu nimic, Dan! Minți cu nerușinare! Să vină unul din părinții tăi mâine la școală.
– Dar, Doamnă…
– Nicio Doamnă! Mâine să mă caute după ore, ai înțeles?
Mă uit în jurul meu. Ă?! Eu cu cine vorbesc? Am început să vorbesc singur? Nu mai sunt liceeannnnn!!!!, urlu din toate puterile. De ce ucideți visele, domnilor profesori? Și voi ați fost copii!

Mă doare capul. Totul în jurul meu se învârte. Oare întunericul se poate roti? Opriți Pământul! Vreau să cobor!
Nu mai vreau!
Nu mai pot!
Chiar nu mai pot!
Nu mai…

Mă prabușesc. Din nou. Timpul trece. Sau poate că a încremenit. Nu știu. Nu mai sunt sigur de nimic. E întuneric. Doamne, unde ești, Doamne? Nu sunt pregătit, Doamne…
Aud voci și pași grăbiți. Miros de iarbă, de haine proaspăt spălate. Mi-e frică să deschid ochii… Cine știe ce mai apare? Dar fie! De ce ți-e frică nu scapi, spunea cineva.
Ochii mei, mijiți la început, caută să se obișnuiască cu lumina. E ziuă! Daaa, chiar e ziuă! Mă doare îngrozitor capul. Cu mâna dreaptă îmi pipăi rana. Sânge închegat. Deci chiar am căzut. Stau în capul oaselor în mijlocul unui tufiș des.

Mă bucur de lumină, de oameni, de iarbă, de mirosul de haine proaspăt spălate. Și e bine…

– Scoală, bețivule, soarele-i sus pe cer! Buletin ai? Doi polițiști locali s-au proțăpit în fața mea, obturând lumina soarelui. Agent Burcea și agent Popescu!
– Ăăă, un moment, vă rog! Scot buletinul din buzunarul tricoului și îl predau.
– Știți, am căzut, le spun polițiștilor.
– Da, da, las’ că știm noi. Cât ai băut, mai știi?
– Dar n-am băut nimic!
– Zău așa! Ia suflă matale!

Mă supun și le fac pe plac domnilor polițiști.

– Bă, ăsta chiar n-a băut, zise cel înalt. Se uitară unul la altul mirați, neștiind ce să facă.
– Ăăă, v-ați lovit, domnule? Chemăm o ambulanță? spuse unul din ei, privind la rana mea de la cap.
– Nu, mulțumesc, sunt bine, spun.
– Sunteți sigur? făcu polițistul cu ochelari. Poftiți buletinul!
– Sunt bine, mulțumesc, îngaim eu.
– O zi bună să aveți, domnule! spuse cel înalt clătinând din cap.

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Se îndepărtară, uitându-se cu mirare peste umăr după câțiva metri.

– Sper să nu ne facă probleme ăsta, Popescule!
-Taci mă, nu cobi, hai că trebuie să ajungem la sediu. Ne așteaptă șefu’!

Zâmbesc. Mă ridic încet. Soarele strălucește. Și e bine. Îmi încălzește trupul și sufletul…
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, în cadență.
E o dimineață frumoasă.
La naiba, numai bună pentru o alergare.

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: