România pierdută (II) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.90 ● 2/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!

Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.

„Toți copiii lui Dumnezeu au defecte. Noi, românii, le negăm doar, în loc să le înfruntăm, pe ale noastre. Nu formăm un popor defect ci prea ușor defectabil. Franța, avariată grav la 1871 și la 1940, s-a auto reparat din mers și încă funcționează. Naufragiul Americii pe plajele vietnameze n-a împiedicat-o să rămână prima putere a lumii. Austria după Anschluss nu mai seamănă cu cea de astăzi. Germania este o dovadă că până și erorile pot consolida o măreție. Rușii renasc de fiecare dată când avalanșa îi îngroapă. Rezistența la nenorocire e mare acolo unde neîncrederea în destin este mică! Cereți românilor să răspundă sincer dacă mai cred în steaua lor și vă vor răspunde clătinând apatic din cap.

Întrevăd în prezentul continuu al țării mele expansiunea în timp a unui trecut consumat la întâmplare. Din ceasurile românilor curge neîntrerupt nisipul și parcă în loc de clipe ne inundă neantul. E suficient să constați tandra conviețuire a populației cu gunoaiele, cu mizeria evitabilă ce îi asediază orașele, cu șobolanii prosperi ce-i mișună prin subsoluri, cu miasmele de tot felul deversate în văzduhul albastru, cu sulful malign al fabricilor scheletice, cu pulberea cimenturilor, cu putreziciunea apelor, pentru a înțelege de ce românul s-a transformat într-un personaj gorkian. Datorită lui, România a devenit azilul de noapte al unei mentalități ce nu mai vrea să se schimbe pentru că nu mai știe schimba! Enorma toleranță la rău îi face cu putință un precar fără limită. În nicio țară europeană statul nu datorează cetățeanului mai mult ca aici și cu toate astea frica de Stat a românului e nemărginită. După ce, în decembrie `89, a izbit cu o furie neașteptată în clopotul găunos al puterii lui Ceaușescu, astăzi pare a se căi pentru îndrăzneala lui. Anii dictaturii s-au dovedit, pentru român, ceva mai buni decât cei ce i-au urmat. Incapabil să statueze o ordine pe care să o respecte, s-a simțit cu mult mai liniștit în ordinea comunistă ce nu-i pretindea să mai suporte și biruri pe libertate! Mulțimile urăsc libertatea, popoarele o adoră; pe undeva, românii se complac să poarte doliul libertății pierdute, dar îi îngrozește exigența libertăților câștigate. Cei ce au cutreierat Europa sunt unanimi în a recunoaște că triburile ce o locuiesc sunt egale între ele atunci când își divulgă ascendența zoologică! Metrourile Parisului miros a urină, în Berlin hidoșenia capetelor rase sfidează disciplina germană, cartierele mulatre ale Londrei au rămas ca pe vremea lui Dickens, Atena arată ca o butaforie bântuită de filistini, Copenhaga putrezește în tempoul prăbușirii moravurilor publice, Spania, vara, devine un lupanar al bogaților iar Italia, ah! Italia, se exhibă ca un regat al destrămării iluziilor marii culturi albe! Numai că eu nu sunt grec, francez ori danez, m-am născut din părinți indigeni pe teritoriul destinației românești și tot ce mă preocupă se găsește aici, unde lumea mea moștenită a și încetat să mai curgă…

Sunt sfidări ce trebuie asumate! „La ce bun?” se întreabă românul. Conștiința îi arată deseori ca o pernă după somn. Încercați, în România, să puneți la cale un complot al drepturilor ori al bunului simț și veți afla cu cât respect religios evită românul angajarea, menajând imposibilul! În România nu există cultul construcției, ci doar al destrămării ei. Lăcașuri sfinte locuite de păianjeni, lilieci, cucuvele, întâlnești pretutindeni, ca și muzee abandonate ori panteoane căzute în paragină. Ateneul Român e pe cale să se prăbușească, Biblioteca Națională a fost incendiată cu mâinile noastre și restaurată de alții. Comori irecuperabile de arheologie ale acestui neam se topesc sub zăpezi. Râurile îi seacă, cerul i se murdărește, delta agonizează, pădurile se usucă, litoralul a ajuns o ladă de gunoi. Întreținerea raiului românesc pare a fi obligația altora. Nu veți întâlni cu ușurință români cu mătura în mână. Iar de îndrăznești a le reproșa dezordinea, câtă energie vor ști să consume pentru a dovedi că alții sunt de vină! Vina, la români, rămâne veșnic a celor ce mai încearcă ceva. Asta și explică de ce te pot urî cu atâta ușurință dacă riști a le reaminti obligațiile. Dar putreziciunea caracterelor nu se oprește aici. Falsul patriotism refuză adevărului dreptul de a răzbi prin ceața mistificării. Caragiale a murit exilat la Berlin, Eugen Ionescu la Paris, Emil Cioran în abisul exterior; marii cenzori nu au drepturi recunoscute în cetatea valahă. Un Cato, la noi, ar fi fost degrabă ostracizat, un Socrate înecat într-un butoi de cucută, un Pericle demis. Pe tronurile României au fost chemați Alcibiazii de circumstanță. Iluzia, aici, surclasează realitatea! Poți minți, fura, poți înșela, chiar ucide fără niciun risc într-o țară unde orice ai face nu te poți compromite. Și poate că nicăieri în altă parte, cu excepția Americii, marii bandiți nu se bucură de un respect mai desăvârșit decât cei aciuiți pe malurile Dâmboviței. Dar nimic de mirare într-o lume unde tâlharii prosperă. Proștii sub clar de lună ai lui Mazilu au fost înlocuiți masiv cu proștii la lumina zilei ai președintelui Iliescu! În România, noțiunile se amestecă, se topesc imprevizibil una cu alta, se preschimbă în contrariul lor la comanda unei frenezii ce nu mai permite națiunii să fixeze repere. Bunii sunt răi, cinstiții sunt fățarnici, sperjurii sunt tratați drept oameni de cuvânt, avarii sunt considerați generoși, demagogii – doar niște sinceri. Dicționarul moral, la lectura publică, nu devine coerent decât dacă este citit pe dos și în vremea asta, statornic, România trece prin istorie ca o Cenușăreasă!…

 Am notat undeva: „Moise rătăcește patruzeci de ani în deșert nu pentru că nu găsește drumul cel bun, ci pentru că dorea să ajungă în Țara Sfântă cu o generație de oameni liberi și nu cu una obișnuită cu sclavia!”

Sunt momente în care o societate își pierde echilibrul într-un spasm prelungit al valorilor pe care le are. O îndelungată decădere de drepturi nu mai poate fi surmontată printr-o simplă reinstaurare a virtuților într-o lume care s-a obișnuit să supraviețuiască și fără ele! De aceea, poate, în urma revoluțiilor va rămâne mereu un deșert al nuanțelor și oază critică a soluțiilor finale! Un astfel de moment a și sosit! O revoluție distruge întotdeauna un rău relativ. Dar ea poate fi și izvorul unui rău și mai grav, acela de a nu o mai putea continua printr-o evoluție necesară. România după revoluție ilustrează deplin gravitatea erorii de a fi încetat să mai lupte după căderea Dictaturii. Tot ce a urmat sublimului Decembrie a fost desfășurarea accelerată a unei vaste panorame a ratării naționale. În România s-a ajuns până acolo încât ostilitatea la real să pară neînduplecată! Rațiunea perversă a luat puterea în stat. De ce nu am reușit ne împotrivim împrejurărilor care ne-au înstrăinat de cauzele noastre, nu știu. Probabil că nu puterea câtorva, ci puterea tuturor îngenunchează destinul!



Într-o lume cu fruntea plecată nu numai rațiunea, dar și conștiința de sine devine duplicitară. Am de la o vreme sentimentul că România nu se mai iubește îndeajuns. Ca să iubești trebuie să dovedești caracter. Mă tem că românul despre care vorbim nu-l mai are demult. Absența caracterului explică și desele derogări de la obligațiile inițiale. Sunt momente în care România pare o țară a celor ce o respectă mai puțin! Fugari de tot felul părăsesc în masă căminul național pentru a se fixa acolo unde răspunderile le sunt exonerate. În străinătate, un român pare orice altceva. Cameleonismul său înnăscut îl face dispărut în majoritățile alogene. Am cunoscut români care în Occident trudeau de dimineață până seară, după ce în București își ruinaseră prosperitatea prin lene. Trândăvia acasă – hărnicia afară, pare încă o formulă a dezinteresului față de România. Oare cine a educat generațiile succesive să nu se mai simtă acasă în patria lor?

Desigur, conducerile corupte, elitele dezbinate, Statul „pe sponci” și Societatea „pe ducă” au făcut ca organizarea socială să sufere de improvizație și oportunism. Fagurele românesc colcăie de trântori, mierea țării încape într-o singură lingură. După Revoluție, suspect de repede, România a atins un prag al ruinei. Industria a căzut, agricultura a revenit Ia arhaismul inițial. Ce se întâmplă cu națiunea aceasta care sub dictatură reușise o supraviețuire, dar care astăzi nu-și mai poate plăti întreținerea în lume?

Ultimii ani, dar mai ales știința românească a răului bine făcut, au transferat o parte a populației în categoria hoților cinstiți ori a celor ce abia se descurcă și atât. Până la urmă, se dovedește că absența de a produce continuă să ne împovăreze pe termen lung. Dar de ce așa și nu altfel?

În oricare societate normală, răspunsul la o astfel de întrebare îl furnizează politicul. La noi, politicul este circul națiunii române! Clovni, bufoni, măscărici, ies mereu la rampă oferind nimicul unui stupid people incapabil să înțeleagă ceva. Unde în Europa deruta identității politice este mai acută decât aici, unde e mai greu de diferențiat o majoritate de minoritate, în ce țară guvernul nu mai emană de la nimeni și în care republică președintele e prizonierul națiunii sale? Politicul românesc a mimat dintotdeauna ceea ce nu a putut fi, încăpățânându-se să ascundă ce rămâne malefic în el. Evocându-l din nou, politicul îmi amintește lamentația finală din opera Paiațe, hohotul acela nedeslușit de plâns, prins în breteaua râsului saltimbanc. Mie, cel puțin, trecerea prin politic mi-a oferit ocazia să parcurg traseul autohton al commediei dell’arte! Cu atât de puține mijloace, la urma urmei, politicianul român poate crea imaginea unei prosperități iluzorii pe care românul spectator, îndelung abrutizat în practica autoamăgirii, o consumă în bovarizări vinovate. Un oblomovism, sui generis, taxat drept gură cască al românului, îl aduce pe acesta la marginea evenimentului ca pe un copil retardat. A holba ochii la lume rămâne esența contemplației lui. Credul fără distincție ori incredul lipsit de decență, românul clatină capul, ruminează îndelung în toate acele situații, altfel urgente, în care ar fi trebuit să îi repugne meditația vegetală. Pare suficient să îl presezi să decidă orice și o șterge din lume cu aerul vicleanului ce nu se angajează în bătălii pierdute. De fapt, el pierde continuu pariul său cu o demnitate românească neconsumată!



Și cu toate că România pare de nesalvat, ea mișună de salvatori-șarlatani. Cu o inocența ce pare imbecilă când nu e naivă ori lașă, românul se lasă legat în jugul speranței, amăgindu-se că altcineva va veni să-i aducă schimbarea de la mai rău la mai puțin rău, în numele său. Primul care îi promite marea cu sarea e degrabă crezut, cu exaltarea refuzată celor ce-l avertizează, cu adevărat, de primejdiile ce îl pasc Ia capătul vremurilor. Degeaba îi tai calea, el te dă la o parte, atras de un miraj ce i se oferă pe gratis. lată-l astăzi cât de calm mărșăluiește înspre abis în timp ce fredonează șlagăre ale autoamăgirii. Comunismul a dovedit, cu vârf și îndesat, că o mulțime se ferește instinctiv a-i fi pretinsă și altă calitate în afară de aceea a unei servituți ușor însușite. Ceaușescu și-a disprețuit poporul de abia din clipa în care a simțit că acesta s-a obișnuit cu sclavia. Obediența cea mai generală din vremea lui nu a avut egal în lagărul comunist. Armata sa de informatori a cuprins un român din zece și un scriitor din trei! Informatori, securiști – tot una! Revoluția de la Timișoara a constituit o lovitură eșuată pentru a le smulge din mâini forța disimulării. Nomenclatura prezentă jefuiește România ca și atunci, și se pare că robia se merită. Asta a ajuns România sub diriguirea lor, un dezastru colectiv prezentat ca ordine naturală. Am simțit nu o dată nevoia de a căuta în mulțimile anonime obrazul onest al nedreptățitului inspirat de nevoia imperioasă de a-și schimba condiția. Am căutat, n-am găsit. Deseori fețele românești sunt măști de cârpă, în fizionomia cărora nu mai poți recunoaște nici suferința și nici revolta.

Chipul românesc te ascultă, pare a te înțelege, însă refuză să se clintească.

Dar cum poți pretinde hoților de icoane să se împotrivească jafurilor de biserici? După ianuarie ’90, furia hrăpăreață a românului s-a dezlănțuit. Au fost de-a dreptul prădate fabrici, depozite, lanuri, livezi, au fost desprinse cărămizile din ziduri, scândurile din silozuri, faianțele de pe pereți, au fost măcelărite turmele și cirezile, pădurile jefuite, iar lacurile înecate cu gunoaie. 

Diavolul se poate declara mulțumit de înfrângerea pe care i-a administrat-o Bunului Dumnezeu, chiar aici, sub ochii noștri, în România. Cartea aceasta este și radiografia unui marasm. O continui cu o amărăciune care aproape mă copleșește. Doamne, oare avem dreptul de a condamna? Dar pe acela de a dezvălui? În decembrie ’89, o mie de români au fost smulși din viață și azvârliți în neomenesc. De atunci nimic românesc nu mai merge cum trebuie. Sângele scurs refuză să se zbicească. Păcatul continuă să ne flageleze. Am redevenit, doar suportându-l, aproape păgâni. O parte din nefericire o datorăm guvernanților de atunci și de acum. Deplângeam într-un articol că în România adevărul nu mai interesează pe nimeni. În 16 Decembrie 1989, am cântat împreună cu frații mei: „Deșteaptă-te române!” Strigătul acelei nopți eroice probează nevoia trezirii românești din mileniile letargiei. La Timișoara, poporul s-a trezit doar pentru a continua în alt fel somnul de piatră..

În România sunt oameni răi și oameni cumsecade. Ne lipsesc oamenii buni, oamenii care să încerce să obțină binele public cu îndărătnicia celor răi. Un astfel de om a fost și nu mai este Călin Nemeș. Nu l-am cunoscut. Sinuciderea lui m-a derutat, m-a surprins. De ce? Am fi putut lupta împreună. Eu am rămas. După el a plecat Monoran. Eu am rămas. În 20 decembrie, noaptea, am băut o cafea în locuința lui înainte de a reveni în balconul Operei… Mă simt cu atât mai dator lor, celor amenințați pe nedrept cu uitarea deplină. Ei și cei ce le seamănă alcătuiesc, în mulțimea anonimă, adevăratul popor, un popor invizibil dar omnipotent. Armăturile morale ale națiunii li se datorează întru totul. Când vă împovărați de păcate, români întâmplători, privirea mustrătoare ce vă apără de fărădelegile lumii voastre este numai a lor.

Dumnezeu a creat animalul, Diavolul a zămislit animalicul. Românii par adesea prea puțin copiii lui Dumnezeu. Cumplită mai e de la o vreme fotografia vie a străzii bucureștene! Gușa, burta, rânjetul de hienă, gură pungă, botul de lup, obrazul păros au travestit în simplul trecător o apariție înfricoșătoare, la a cărei apropiere te simți primejduit. Haite bărbătești bântuie crâșmele, sfidează ordinea publică, pângăresc cutuma conviețuirii, confirmând, din abundență, că nu primatele ne-au fost strămoși! România întârzie neașteptat într-un anotimp primitiv. De la o vreme nu mai există zi de la Dumnezeu necalamitată de infracțiune. Și ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, răul descompunerii a reușit să debordeze dincolo de frontiere ca o molimă rușinoasă. Să nu ne mai mirăm atunci că străinătatea ne tratează ca pe niște africani ai Europei. Nu am fost lăsați să creștem, dar suntem lăsați să decădem. Dali a declarat cândva că se simte spaniol, ca descendent al lui Traian și român! Astăzi, de-ar mai fi trăit, ar fi evitat să se expună astfel. Ambasadorii altor state sosesc în România cu sentimentul că au fost expulzați la antipozi. Într-o conversație cu un consilier al ambasadei Marii Britanii, acesta a mărturisit că situația din România rămâne cea mai plastică din Europa răsăriteană. N-am cerut amănunte. Perifraza folosită ascundea ideea că doar în România Europa s-ar mai găsi cu capul în jos. Ziariștii acreditați la București nu mai obosesc să se minuneze de faimoasa delăsare românească. În timp ce mii de familii nu au unde înnopta, sute de blocuri rămân neterminate în indiferența cea mai generală. Până astăzi, încă nicio nenorocire nu s-a dovedit prea gravă pentru a clinti România din somnolența ei. În acvariul național, nămolul tulburat în decembrie ’89 s-a depus cam în același fel, acoperind cu un strat și mai gros de noroi România adevărată. 



Nu o dată am întâlnit pe chipurile copiilor privirea întunecată a părinților lor! Generația următoare are încă de pe acum speranțele compromise. Când muntele moral se prăbușește, legile singure nu mai fac civilizația cu putință. În România, totul se transformă, se trafichează, de la candoare și până la credință. 

Cum de nu vă pasă, români, când sub privirile voastre apoase chiar virginitatea țării e pângărită? 

Claudiu Iordache – România pierdută (1995)
Fragmente
Partea a doua

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: