POOLOURI adică Paranoia Schwartz (LII) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 88 ● 12/2024 ▲▲▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Adevăratele funeralii ale lui Gough

“Domnilor, credeți-mă: regii, chiar și morți, au un mod… uneori foarte disprețuitor… de a pedepsi pe farsorii care îndrăznesc să-și ofere ipocrita satisfacție de a-i plânge!” – (Villier de L’Isle-Adam, Povestiri crude și…, Redoux, 83.)

Există unele întâmplări ce nu se potrivesc de fel cu sexul personajelor. De pildă, era mult mai credibil ca povestirea următoarea să fi avut drept erou principal o femeie. Și totuși, Gough a fost cel ce s-a pomenit amestecat în această nenorocire.
Într-o noapte, soacra l-a visat mort. Se făcea că era întins pe un catafalc superb și că lumea se perinda pe lângă el într-o procesiune solemnă. Oamenii erau îmbrăcați cuviincios și unii dintre ei duceau buchete de flori pe care le așezau lângă decedat. Soacra lui Gough a afirmat, a doua zi, că de ani de zile n-a văzut în orășelul lor o înmormântare atât de reușită și că, niciodată până atunci, n-a fost atât de mândră de ginerele ei, pe care – recunoscu ea – nu l-a considerat până atunci prea breaz. Dar în noaptea aceea… Atât de bine stătea costumul negru pe Gough, cît acesta zăcea întins pe catafalc și moartea, în loc să-l urâțească, îi conferea un aer atât de… atât de… atât de domnesc, încât ziceai că bietul om a fost toată viața o personalitate locală, cel puțin slujbaș al prefecturii. De altfel, așa mort, Gough îi amintea soacră-si de fostul secretar de la primărie, idolul ei din tinerețe, un bărbat bine, care murise cu cel puțin zece ani în urmă.
Atât de frumos arătase Gough întins în sicriu, cum n-a fost niciodată în viață, a spus soacră-sa despre el, lăudându-se peste tot că asemenea funeralii n-a avut nici măcar marele actor Bahadur, cetățeanul de onoare al localității, mort de inimă rea la optzeci și șase de ani, fiindcă au vrut să-l pensioneze cu forța în mijlocul unei stagiuni, când interpreta cu mult succes rolul Celui de Al doilea Paznic din piesa “Grozăvia din turnul negru”.
În dimineața aceea, când se trezi din visul atât de sublim, când se făcuse că pezevenghiul de Gough se dovedise, până la urmă, un mort atât de frumos, femeia bătrână își plânse din inimă ginerele și plânse mai tare, în hohote nestăvilite, când el încercase – cuprins de duioșie – s-o consoleze cu o vorbă bună.
– Nu, nu e adevărat, bietul Gough a murit, îi trânti în față, sughițând indignată.
– Dar nu mă vezi? Sunt aici, îți vorbesc, sunt viu!
– Ai avut o înmormântare așa de frumoasă… De ce vrei să strici acum totul?
Bătrâna poseda indiscutabil darul povestirii – în tinerețe scrisese chiar începutul a două romane, dar, din păcate, n-avusese condiții spre a le putea termina, deși, atât cât le-a citit unor colege, a avut un succes deosebit. Regăsindu-și talentul uitat, reuși o descriere atât de vie a înmormântării lui Gough, încât pentru toți cei ce o ascultară încântați, apariția individului viu, cam jerpelit, neras și pungit, păru o adevărat impietate.
– Niciodată nu te-ai gândit la familia ta, îi reproșă și nevastă-sa. Nu m-ai iubit niciodată!
– Dar ce vrei să fac?
– Ești bărbat! Ar trebui să știi! Nu ești o cârpă… Sau ești?
Legenda despre minunata înmormântare a lui Gough cuceri întreaga localitate. Se spunea, de pildă, că până și prefectul și doi senatori au venit în orășel cu ocazia solemnului eveniment.
Când trecea Gough pe stradă, lumea întorcea capul scârbită.
Edilii hotărâră să numească până și piața centrală a localității după numele lui Gough. Ce poate aștepta un om mai mult de la viață? Și, în loc de asta?
Nenorocitul își târa, în continuarea, zilele la fel de cenușiu ca întotdeauna.
Domnul Ahbar pretindea că până și ambasadorul Insulelor Malvine ar fi venit personal la înmormântare sau…, mă rog, ar veni, dacă ar fi cazul. (Mai târziu s-au ivit unele greutăți – inerente! -, atunci când s-a zvonit că și alți diplomați ar fi gata să participe la eveniment. Primarul, total lipsit de experiență în probleme de ceremonii internaționale, nu știa cum trebuie alcătuit cortegiul pentru a nu leza interesele nici unei țări…)
Prezența lui Gough pe străzile orașului reprezenta un afront adus tuturor. Până și copiii îl priveau ca pe o fantomă.
Cât poate suporta un om? Și cât poate fi el de nesimțit? Lumea îl jelea, și el se plimba ca o stafie, bântuind nopțile străzile periferice.
Toată lumea îl plângea. (Pe vremuri) fusese un om de treabă. Umanitatea are această proprietate nobilă: de a uita cele rele și de a-și aminti doar însușirile pozitive. În memoria celor care l-au cunoscut, Gough devenise prototipul cetățeanului ideal, emblema orășelului.
Dar, bineînțeles, nefericitul a stricat iarăși totul, deși trebuie recunoscut că, până la urmă, a încercat să facă un lucru demn. Dar de unde nu e… Atât i s-a zugrăvit extraordinara lui înmormântare, până ce începu să-i fie și lui dor de ea. Îi era tot mai greu să aștepte, fără să întreprindă nimic, acele funeralii apoteotice. Era pregătit să moară de mai multe ori, dar o dată, își aminti în ultima clipă, că nici n-are costum negru și își reveni pentru a se pune la dispoziția amintitului Ahbar, cel mai bun croitor din târg – care lăsă orice comandă și îi făcu, în timp record, recuzita de înmormântare, cunoscută de dinainte de toți concetățenii –, altădată își reveni îngrijorat pentru că nu-și aminti traseul exact al dricului, a treia oară se sculă de pe patul de suferință spre a discuta în amănunt indicațiile diplomatice ale alaiului ambasadorilor.
Până la urmă muri de-a binelea. Însă, probabil că amânase prea mult, nici ambasadorii nu onorară evenimentul (nici cel puțin acela al Insulelor Malvine!) și nici măcar înmormântarea propriu-zisă n-a amintit prin nimic multașteptatul spectacol. Dimpotrivă! Până și preotul s-a îmbolnăvit exact atunci și doar cantorul a ținut slujba de îngropăciune. Și a mai și plouat cu găleata…
Tot orășelul a fost de față și nimănui nu-i venea să creadă. Nu! Nu aceasta a fost adevărata înmormântare a lui Gough! Aceasta n-a fost decât o greșeală a memoriei și, drept urmare, a și fost uitată la timp. Asta-i sigur!
Toată lumea știa că acest domn Gough a avut parte de niște funeralii formidabile: au fost de față mai mulți ambasadori, printre care și cel al Insulelor Malvine, trei generali și un colonel și, în afară de fanfara locală, a cântat și corul mixt la Operei Naționale. Iar zvonul acela, cum că, atunci când l-au vârât în sicriu, i-ar fi agățat pantalonii și l-ar fi înmormântat cu o gaură mare la genunchiul drept, nu reprezintă decât o insultă josnică adusă eroului local, o insultă de care până și copiii se indignează pe loc. Doar cei ce nu fac parte din populația orășelului, atunci când vor să-i jignească de moarte pe localnici, mai fac uz de această calomnie și, de fiecare dată, li se răspunde instantaneu: “Iă gu hogîgă!”, ceea ce sună atât de groaznic, încât mai bine să nici nu fie tradus.

Ziarul

“Vox populi, vox Dei” – anonim(?)

Totul începu când Gough le povesti amicilor, la bar, despre proiectele sale. Gough avea de gând să facă unele lucruri… ceva cum ar fi, de exemplu, să scoată un ziar, să tipărească broșuri religioase sau să fabrice autosifoane. Dar își arătă preferințele de a se dedica totuși publicisticii, întrucât știa teribil de multe lucruri despre teribil de multă lume. Da, da, știa teribil de multe despre foarte multă lume, ceea ce, datorită slujbei sale prezente, nici nu trebuia să mire. Nu era om care să știe cu ce se ocupa Gough, însă toți erau la curent că lucrează undeva și că are relații foarte serioase.
Dar nu vă mai convine slujba dumneavoastră? îndrăzni să-l întrebe un intim.
Gough nu răspunse.
Întâmplător, vestea ajunse la domnul Ragnar (cel ce-l suspecta pe Gough de multă vreme).
Casierița, uscata doamnă Smith, aflase că domnul Ragnar, la auzul veștii despre noul ziar al lui Gough, ar fi afirmat că foaia aceea nu se va naște decât peste cadavrul său.
De altfel, în curând, tot orașul nu vorbea decât despre acest ziar. Ragnar, se spune, ar fi încercat efectiv să se opună, dar, pe la urechi și cu ușile închise, se șoptea că Bahadur însuși e de părere că…
Totuși, lucrurile nu puteau rămîne așa. Gough își mai berea la bar și, în timpul ăsta, se mai pot întâmpla multe.
La început, au apărut 13.254 indivizi, se pare că mulți doar oameni de paie, care au solicitat abonamente pentru ziar. Abonamente pentru tot tirajul.
Încă în aceeași zi au apărut alți 14.149 tipi, oferind preț dublu pentru fiecare exemplar.
Fu momentul când unul dintre abonații boicotatori băgă otravă în berea lui Gough, dar unul dintre adevărații abonați salvă ziarul cu prețul propriei sale vieți.
Gough ședea – cu zece minute mai tîrziu – la aceeași masă, la cea de a treia sticlă de bere. Se gândea să scoată, eventual, un ziar.
Între timp, pe stradă se clădeau baricade, iar la radio se lansă un apel către cetățeni.
Desigur, se spunea, Liga Adevăraților Abonați are tot interesul să apară ziarul. Astfel vor avea publicitate toți actorii, scriitorii și curvele care o formează.
Nu se știe ce au răspuns Adevărații abonați, pentru că postul lor de radio a fost puternic bruiat.
Și, în timpul acesta, Gough, ambițios, bea a patra sticlă de bere.
Se zvonea că ziarul are și reproduceri obscene, instantanee luate pe furiș din viața de familie a cetățenilor onorabili. Se zvonea că domnul Gough ar fi fost călcat de o mașină în fața “Barului Bunei Speranțe”.
Și Gough tot mai bea bere, pe când afară se știe, da, afară se știe acum sigur: contra lui Gough a fost lansat un mandat de arestare pentru că a încercat să violeze pe cineva, iar acum, încolțit, rezistă disperat pe baricade.
Pînă la sfârșit s-a aflat însă tot adevărul: Gough a recurs la un șiretlic și a evadat prin horn.
Și Gough bea bere.
Apoi se zvoni că ar fi reușit, totuși, să evadeze, dar că l-au împușcat în picior și că ar fi căzut de pe acoperiș.
Și, în timp ce duceau cadavrul descoperit și însângerat prin zidul viu al mulțimii amuțite, Gough șede la bar, la masa lui, și bea bere.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

Gough’s real Funeral

„Gentlemen, believe me: kings, even dead kings, have a way… sometimes a very despicable way… of punishing the fakers who dare to give themselves the hypocritical satisfaction of mourning them!” (Villier de L’Isle-Adam, Cruel Stories and…, Redoux, 83.)

There are some stories that don’t quite fit the gender of the characters. For example, it was more believable that the following story would have had a woman as the main hero. And yet, it was Gough who found himself mixed up in this misfortune.
One night, his mother-in-law dreamt of him dead. It was as if he was lying on a magnificent catafalque and people were walking past him in a solemn procession. The people were dressed in their best clothes and some of them carried bouquets of flowers which they placed beside the deceased. Gough’s mother-in-law said the next day that she had not seen such a fine funeral in their little town for years, and that she had never before been so proud of her son-in-law, whom, she admitted, she had not previously thought too brave. But that night… So perfectly did the black suit fit Gough, as he was lying on the catafalque, and death, instead of making him ugly, gave him an air so… so… so… so lordly, that you would have thought the poor man had been all his life a local personality, at least a servant of the prefecture. Besides, so dead, Gough reminded his mother-in-law of the former town clerk, her idol in her youth, a fine man who had died at least ten years before.
So handsome did Gough look lying in his coffin, as he had never been alive, his mother-in-law said of him, boasting everywhere that not even the great actor Bahadur, the honorary citizen of the town, died of a bad heart at eighty-six, because they wanted to retire him by force in the middle of a season, when he was playing the part of the Second Watchman in the play „The Horror in the Black Tower” with great success.
That morning, when she awoke from a dream so sublime, when it had dawned on her that the punk Gough had turned out after all to be such a handsome dead man, the old woman wept heartily for her son-in-law, and wept louder, in unrestrained sobs, when he tried – overcome with pity – to console her with a kind word.
You’re a man! You should know! You’re not a dishrag… Or are you?
The legend of Gough’s wonderful burial has taken the whole town by storm. It was said, for instance, that even the prefect and two senators came to the little town on the solemn occasion.
When Gough passed by on the street, people turned their heads in disgust.
The town council decided to name the town square after Gough. What more could a man expect from life? And instead?
The bastard dragged on with his days as grey as ever.
Mr. Ahbar claimed that even the Ambassador of the Falkland Islands would personally come to the funeral or…, well, would come if he had to. (Later there was some – inherent! – difficulty when it was rumoured that other diplomats would be ready to attend. The mayor, totally inexperienced in matters of international ceremonies, did not know how the cortege should be composed so as not to harm the interests of any country…)
Gough’s presence on the city streets was an affront to all. Even the children regarded him as a ghost.
How much can one man take? And how much of a jerk can he be? The world mourned him, and he wandered like a ghost, haunting the suburban streets at night.
Everybody mourned him. (He was a good man. Humanity has this noble property: to forget the bad and remember only the good. In the memory of those who knew him, Gough had become the prototype of the ideal citizen, the emblem of the town.
But, of course, the unfortunate man ruined it again, although it must be admitted that he was trying to do a worthy thing after all. But from whom you can’t ask anything… That’s how his extraordinary funeral was painted, until he began to miss it too. He found it harder and harder to wait without doing anything for that apotheosis. He was prepared to die several times, but once, he remembered at the last minute, that he didn’t even have a black suit and he recovered to put himself at the disposal of the remembered Ahbar, the best tailor in the whole town – who left all orders and made him, in record time, the burial trousseau, known to all his fellow citizens beforehand – another time he came to his senses worried because he couldn’t remember the exact route of the funeral hearse, the third time he got up from his bed of suffering to discuss in detail the diplomatic instructions of the ambassadors’ entourage.
In the end he died at last. But perhaps he had procrastinated too long, the ambassadors did not honor the event either (at least not that of the Falkland Islands!), and even the funeral itself did not recall the long-awaited spectacle. On the contrary! Even the priest fell ill just then and only the cantor performed the burial service. And it rained cats and dogs…
The whole town was there, and nobody could believe it. No! This was not Gough’s real funeral! This was nothing more than a mistake of memory and, as a result, was also forgotten in time. That’s for sure!
Everybody knew that Mr. Gough had a tremendous funeral: several ambassadors were present, including that of the Falkland Islands, three generals and a colonel, and, in addition to the local brass band, the mixed choir at the National Opera also sang. And that rumour, that when they put him in his coffin they would have hung up his trousers and buried him with a big hole in his right knee, is nothing but a vile insult to the local hero, an insult that even children are instantly indignant about. Only those who are not part of the population of the tiny town, when they want to insult the locals to death, still use this calumny and, every time, they are instantly answered: „Take that!”, which sounds so awful, it’s better not even translated.

The Newspaper

“Vox populi, vox Dei” anonymous(?)

It all started when Gough told his friends about his projects at the bar. Gough was going to do some things… something like putting out a newspaper, printing religious pamphlets or making self-syphons. But he showed a preference for going into publicity anyway, since he knew an enormous amount about an enormous number of people. Yes, yes, he knew an enormous amount about an enormous number of people, which, because of his present job, shouldn’t have come as a surprise. He was not a man who knew what Gough did for a living, but everyone was aware that he was working somewhere and that he was very seriously connected.
But you don’t like your job anymore? one of his intimates dared to ask.
Gough didn’t answer.
By chance, the news reached Mr. Ragnar (who had long suspected Gough).
The landlady, the dry Mrs. Smith, had learned that Mr. Ragnar, on hearing the news of Gough’s new journal, had said that the sheet would only be born over his dead body.
Besides, the whole town was soon talking of nothing but this newspaper. Ragnar, it is said, would have actually tried to oppose it, but, behind closed ears and closed doors, it was whispered that Bahadur himself was of the opinion that…
Things couldn’t stay that way, however. Gough was still drinking at the bar, and a lot could happen in the meantime.
At first, 13,254 individuals, apparently many just front men, showed up to request subscriptions to the paper. Subscriptions for the entire circulation.
Still the same day another 14,149 guys showed up, offering double price for each copy.
It was the moment when one of the boycotting subscribers put poison in Gough’s beer, but one of the real subscribers saved the paper at the cost of his own life.
Gough was sitting – ten minutes later – at the same table, at the third bottle of beer. He was thinking of possibly printing a newspaper.
Meanwhile, barricades were being erected in the street, and an appeal to citizens was being made on the radio.
Of course, it was said, the True Subscribers League had every interest in getting the paper out. This will give publicity to all the actors, writers and whores who form it.
It is not known what the True Subscribers responded because their radio station was heavily jammed.
And during this time, Gough, ambitious, drinks his fourth bottle of beer.
The paper was also rumored to have obscene reproductions, snapshots snuck from the family lives of honorable citizens. Mr. Gough was rumored to have been run over by a car outside the Bar of Good Hope.
And Gough was still drinking beer, while out in the open, yes, out in the open it is now known for sure: a warrant has been issued for Gough’s arrest for attempting to rape someone, and now, cornered, he is desperately resisting on the barricades.
By the end, however, the whole truth was out: Gough had used a ruse and escaped up the chimney.
And Gough drinks beer.
Then rumor had it that he had managed to escape after all but had been shot in the leg and fallen off the roof.
And as they carried the uncovered, bloodied corpse through the living wall of the stunned crowd, Gough sits at the bar, at his table, drinking beer.

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: