Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
– fragment –
DUMNEZEU SCRIE
TOCMAI
PE LINII STRÂMBE
Traducere și prezentare:
EUGEN D. POPIN
Scriitorul Erik Maria Ritter von Kuehnelt-Leddihn (1909 – 1999), probabil „ultimul cărturar universalist”( cf. Georg Alois Oblinger în PUR-Magazin, ediția iulie/august 2009), nobil austriac catolic și teoretician socio-politic. Descriindu-se ca fiind un „extrem conservator arhi-liberal” sau „extrem liberal”, Kuehnelt-Leddihn a afirmat adesea: conducerea majorității în democrații este o amenințare la adresa libertăților individuale și s-a declarat monarhist și dușman al tuturor formelor de totalitarism, deși a susținut ceea ce el a definit drept „republici nedemocratice”, cum ar fi Elveția și Statele Unite ale Americii timpurii, așa cum se prevedea inițial în constituția lor.
Conservator cu mintea deschisă, Erik Maria Ritter von Kuehnelt-Leddihn a fost un om de obiecție pasională, atunci când compromisurile erau formulate în banalități de dragul păcii. Afirmația că extremele stânga și dreapta se ating una pe cealaltă, a fost comentată cu pasiune: „Dreapta reprezintă personalitate, verticalitate, transcendență, libertate, subsidiaritate și diversitate, stânga reprezintă colectivism, orizontalism, materialism, egalitate, centralism și simplitate (în ambele sensuri ale cuvântului).” În consecință, Credo-ul gânditorului a fost: „Right is right and left is wrong!“; și reprezintă literalmente orientarea dreptei intelectuale până în zilele noastre.
Acest roman, scris în germană, a apărut inițial în anul 1940, cu titlul Moscow 1979, în traducere engleză la editura Sheed & Ward din Londra, apoi în anul 1949 cu titlul Moskau 1997, ( rom. Moscova 1997) la editura Thomas-Verlag, din Zürich, iar în anul 1961, la editura Herder din Freiburg, Narațiunea este plasată de autor, temporal, în preajma anilor 1997-2000. O lume nouă lua naștere în Europa și Asia de Vest. Liderii de la Moscova, plănuiesc și realizează lucruri grandioase. Dar, mai mult decât oricând, Uniunea Sovietică oferă imaginea unei civilizații radicale, atee și a unei tiranii totale. Cu toate astea, în Rusia trăiește în secret un grup mic de creștini, câțiva preoți și liderul lor spiritual, episcopul Uljan Karlovitsch Krassnosnamjev, în viața publică director de fabrică și producătorul numărul 1 în Uniunea Sovietică, iar mai târziu chiar secretar prezidențial și cel mai apropiat colaborator al președintelui sovietic Novák.
Uljan Karlovitsch se numea, cu douăzeci de ani în urmă, Owen A. Boynton. El astudiat chimia la Universitatea John Hopkins. Aversiunea sa față de constrângerea unei biserici americane atotputernice și puritane i-au serbezit viața în țara natală. Evadarea sa din America, foarte scurta sa căsnicie cu soția sa rusoaică Barrikadka, (nume impropriu pentru l.rusă – n. trad.), hirotonisirea sa ca preot într-un subsol din Moscova, primirea inelului de episcop, lupta pentru sufletul fiului său: toate acestea sunt puncte de referință pe drumul vieții sale. Timp de douăzeci de ani, Uljan Karlovitsch trăiește sub masca cetățeanului loial și continuă misunea, din ce în ce mai laborioasă, de a împărtăși mesajul creștin în secret, conștient de mediocritatea și de insuficiența sa, în singurătate extremă și frică de moarte, până ce, în cele din urmă, cade în rețeaua diabolică a informatorilor…
După o săptămână, au fost iarăși în pădure. Au găsit iarăși iarba călcată și alături arborele doborât, care acum începuse, încet, să putrezească. Crengile sale erau deja fărâmicioase, iar gândacii îi găureau scoarța. Cu mâinile în buzunarele pantalonilor scurți de sport, ei stăteau dinaintea acelei imagini a degradării, observând și cugetând la arborele muribund, declin pe care nu l-au observat în lumina slabă a amurgului.
„Așa va fi și cu noi” , spuse ea încet.
El dădu aprobator din cap.
„Eu am să mor întâi!”, a spus ea. Presupunând că vede un zâmbet ironic pe buzele lui, a mai adăugat: „Presimt asta. Eu voi muri, dacă mă mai iubești. Iubirea ta pentru mine și eu însumi – ele vor muri deodată. Știu asta!”
El privi neliniștit în jur. Erau singuri; autorităților nu le plăceau asemenea vorbe.
„Eu te voi iubi și când tu nu vei mai trăi!” replică el într-un târziu și puse o mână pe umărul ei.
„Ce nonsens! replică ea cu amărăciune. Când voi fi moartă, voi fi arsă, ori prelucrată. Ceva care nu există nu putem iubi!”
„Chiar nu putem?”
„Nu, ori, totuși, putem?” se corectă ea, „Poate că ai dreptate. Chiar dacă tu ai să mori întâi, eu am să te iubesc în continuare…”
„Chiar dacă nu voi mai fi?” El o privi în ochi și respiră adânc. În depărtare se auzea o pasăre ciripind.
„Cu toate că tu…”Ea îl privi descumpănită. Se gândeau la același lucru. El puse brațul său în fața ei, se așeză apoi pe arborele putrezind și o luă de mână.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025 ▲▲▲
„Eu voi exista întotdeauna!” a spus el cu ochi strălucitori. „ Nu este adevărat că voi muri cu totul. Pielea mea și carnea mea, ochii mei, oasele mele, creierul meu pot să putrezească și se dezintegreze, dar ceea ce este aici înlăuntrul meu, ceea ce iubește și speră, ceea ce suferă și disperă – va exista totdeauna, asta nu va trece nicicând, va dăinui !”
Degetele lui au apăsat o mână fără vlagă. El a vorbit febril și repede. Era palidă și aproape speriată.
„Tu crezi, tu ai – un suflet –”
Ultimul cuvânt ea l-a rostit atât de încet, încât el nu l-a auzit, totuși l-a intuit și a dat afirmativ din cap
„Am și eu?” murmură ea.
„Da…și tu!”
El a simțit inima sa bătând până sus în grumaz. Acest adevăr, la care a ajuns prin ea, a acționat ca o apă de foc; nu-i lăsă mâna și-i apăsă discret degetele. Ea tremura.
„Dacă noi avem un suflet”, a început ea șovăitor, „atunci…”
Nici n-a îndrăznit să vorbească în continuare. Privea timid în sus spre cer.
El a avut mai mult curaj decât Barrikadka. „Da”, a spus el limpede cu mai multă bucurie în inimă, „tu ai dreptate; noi avem suflete, și – există Dumnezeu!”
„Dumnezeu este”, îngăimă ea. „Dumnezeu este!”
Au urmau luni de profundă neliniște și frământare. Convingerea privind existența lui Dumnezeu i-a răscolit pe amândoi până în adâncurile conștiinței , iar uneori Uljan lupta cu exasperare și încăpățânare împotriva cunoașterii sale mai profunde. Odată ce noile sale remarci se bazau pe adevăr, atunci drumul său n-a fost greșit, la fel ca și norii împrăștiați care, noaptea, fac deodată strașnică lumina Lunii peste ogoare, la fel de neașteptat cum ignora el toată realitatea, de la orizont la orizont. Uneori, Barrikadka venea seara la el și stătea la pervazul ferestrei, în vreme ce afară automobilele făceau hărmălaie, iar reclamele luminoase pulsau. Vis-a-vis, în diagonală, sclipea o reclamă roșie: „Cel mai sănătos este râsul!”. Lumea de afară devenise indiferentă, atât lui cât și ei. Mai mult de atât – străină și aproape ostilă. Aveau un secret comun: iubirea lor. Mai apoi, încă unul și mai mare: Dumnezeu! Iubirea unuia pentru celălalt era ca un fluviu mare și liniștit, iar Dumnezeu ca o dinamită mocnind. Dumnezeu era o neliniște proiectată în interior, care nu-i lăsa să gândească în liniște, să trăiască liniștit, să doarmă liniștit în lumea asta lipsită de Dumnezeu. El domina discuțiile lor…
Ei au observat, că El, o persoană – nu un simbol palid, un principiu, o lege matematică, ci o persoană care premedita, indica, prevedea o invazie în viața și în diriguirea oamenilor. Ei simțeau ochii lui Dumnezeu zăbovind asupra lor. Ochii săi și zâmbetul Lui trist și iertător. Uljan vedea acum cât de inumană și atee era viața în jurul său. „Tot ceea ce este uman este divin!”, i-a spus el ei. „Nici nu poate fi altfel, căci așa e scris în Scriptură, El ne-a făcut după chipul Său!”
Amintirile din anii de școală, din anii copilăriei, îi erau încă vii și proaspete. Vedea încă dinaintea ochilor unele pagini din Biblie – literele, imaginile, coperta din piele. Iar ea îl întrebă: „Cine a fost Hristos? Cine a fost Maria? Cine au fost sfinții? – La noi, în orele de istorie, asta e doar sugerat…”
Explicația stridentă era de acum dinainte. Preoții pe străzile New Orleansului, iezuiții în colegiul său, sfioșii, intrigantele hiene ale asociațiilor catolice, prefecții confreriilor de la Washington și cardinalii curiei din jurul Papei filipineze de la San Francisco – toate astea nu pot să dărâme Adevărul. Iar pentru înapoiere era acum prea târziu, căci aici nu erau nici fii de milionari, nici iahturi de plăcere, iar el era irevocabil Uljan Karlovitsch Krassnosnamjev și nu Owen A. Boynton din Upper Marlboro, Maryland. Iar aici mai era și Barrikadka Pjetrovna – iubita sa, nu doar iubită, ci chiar soția sa. Drumul început trebuia mers până la capăt. Acest drum era amar. Era însă singurul lui drum.
Barrikadka s-a înscris la un curs seral al facultății de istorie a Universității Dzerjinski. Asta îi dădea posibilitatea să împrumute cărți la biblioteca Lenin, cărți religioase din trecut.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025 ▲▲▲
Dar și el era impresionat de bogăția acestei biserici și acestei credințe, pe care, imprudent, o părăsise; acum însă credea că vede iarăși Calea, Dumnezeu i-a făcut dinainte semne cu toiagul invizibil pe nisip și l-a îndemnat să-l urmeze. Probabil, așa își spuse el, Dumnezeu a vrut să-l găsească în această țară, acolo unde El trona în tabernacolele Capelei Misiunii. Cu siguranță, Dumnezeu a vrut ca și Barrikadka Pjetrowna, prin el și el prin ea, să se apropie iarăși de Hristos. Din cer s-a coborât, pentru el și pentru Barrikadka, o mână puternică, care îi călăuzea într-o mare călătorie. Deseori, această mână binevoitoare și puternică poposea pe poteca lor ca să-i binecuvânteze. Uneori, însă, ea atârna greu ca o povară sfântă pe umerii lor, precum făgăduința smereniei întru Hristos.
Într-una din ultimele nopți calde, Barrikadka stătea până la genunchi în apa deloc adâncă a râului Moscova, iar Uljan Karlovitsch o boteză în numele Tatălui, al Fiului și Sfântului Duh. Apoi au îngenunchiat împreună la mal și și-au jurat credință conjugală până la despărțirea prin moarte. În inimile lor, și-au jurat ca dragostea unuia pentru celălalt să o păstreze până în eternitate. Vântul lin, care în noaptea aceea le trecea peste păr și obraz, li se părea a fi respirația divină, care îi învăluia.
Toamna târziu, medicii au constatat că Barrikadka este însărcinată și că așteaptă un copil în luna mai a anului viitor. Pentru Uljan ea nu se mai numea Barrikadka, ci Maria, dar el nu a îndrăznit niciodată să-i rostească numele, asta pentru ca să nu se obișnuiască, căci pericolul de a se trăda altora ar fi fost mult prea mare.
Așteptarea nașterii copilului a trezit în ei bucurie și suferință în același timp. Era miraculos să fii parte la creația divină, mai apoi era dureros să trebuiască să te gândești la despărțire, căci în Casa de nașteri a statului nu se putea să păstrezi copilașul decât cel mult trei săptămâni. Cu vechiul compromis stalinist al familiei s-a terminat definitiv; chiar și căsătoria a fost desființată. Totuși Uljan și Barrikadka se consolau cu timida speranță că vor reuși să urmărească drumul vieții copilului și, cândva, mai târziu, ființa dăruită de Dumnezeu și răpită de oameni, să o poată reprimi. Uljan Karlovitsch avea pretutindeni relații, se tutuia cu membrii Comitetului Central și avea decorația Drapelului Roșu. Conta drept cel mai de succes producător al URSS, iar fuga sa din America i-a creat aura unui erou comunist.
La începutul lui mai, Barrikadka a mers la Casa de nașteri a statului din cartierul
Constructorul. Ea a fost oarecum stângace cu Uljan în locuința ei, înainte ca să o ducă la spital, când el a îngenunchiat dinaintea ei; apoi s-au rugat îndelung împreună și s-au îmbrățișat. După care, la fel de tăcuți ca și înainte, au coborât treptele și, orbiți de lumina soarelui primăvăratic, au urcat în mașină. În fața spitalului, el i-a strâns încă o dată mâna, i-a privit ochii veseli-triști, după care, fără să se mai uite în urmă, cu un sentiment nostalgic, s-a grăbit spre fabrică.
În zilele care au urmat, imediat după serviciu, se grăbea să ajungă în cartierul Constructorul și se interesa la Casa de nașteri „La barza roșie” de Barrikadka Pjetrovna Kulikov. O soră mai în vârstă, cu fizionomie de delincvent și un șorț de cauciuc plin de sânge, îl opri pe culoarul etajului doi. Unde vrea să meargă, l-a întrebat ea? La cetățeanca Kulikova, spuse el. E pe moarte, spuse sec sora. El să se grăbească de acum și să închidă ușile cu grijă, continuă ea.
Barrikadka pe moarte….?!
Câteva minute mai târziu, el îngenunche lângă un pat de fier pe roți mici de cauciuc, apoi luă mâinile unui trup galben ca ceara între mâinile sale, în vreme ce era privit cu o curiozitate tâmpă din celelalte paturi și cu o infirmieră prost dispusă lângă el, desenând o curbă a temperaturii pacientului.
„Maria”, șopti el încet, „Maria”….”
Ea a încercat să dea aprobator din cap și să articuleze cuvinte. „ Mă înalț la Hristos”, îi ieși gâtuit de pe buze.
El îi vorbi din când în când foarte încet, iar din privirea ei, așa credea el, că ea îl mai înțelege. Ca să facă semnul crucii pe fruntea ei, pe buze și piept, n-a îndrăznit.
Între timp, în sala de alături a început să răcnească un aparat de radio. Lume venea și pleca. Un medic a dat de câteva ori de-o parte pătura de la picioarele Barrikadkăi, ca să-i tasteze pulsul la gleznă.
O jumătate de oră mai târziu ea era moartă.Asta însemna așadar pentru el, să se ridice, căci patul trebuia în altă parte, iar o soră a pus zgomotos o sticlă de Lysol pe masă. Atunci el s-a ridicat, iar infirmiera îi întinse șapca .
„De ce?” întrebă el într-un târziu, bâlbâindu-se. „ De ce?” Abia după o vreme își aduse aminte ce voia să spună. „Așadar nu se putea face nimic…s-o ajute…”
Sora, care încă ținea în mână șapca sa, îl privea somnoroasă și curioasă de alături.
Baticul îi lăsa o șuviță de păr pe față.
„Pterosanul 3 a fost”
„Pterosanul 3?”
„Desigur. Pterosanul să fie folosit numai la grupa de sânge A. Iar Kulikova avea grupa 0. Tovarășul doctor Motzkin a vrut să încerce și la grupa 0, dacă în prealabil se injectează insulină…”
Uljan privea stupefiat. „Da….”
„Kulikova a avut o mică sângerare, și atunci doctorul a vrut să încerce. Cu asta a reușit exact contrariul. Sângele a pierdut coagulabilitatea prin injectarea de Pterosan 3, ca și la hemofilici…”
„Și doctorul?”
Ea ridică din umeri. „ Oh, el a fost tare grijuliu. A sunat imediat la uzina de magnezit, unde lucra Kulikova. Acolo, directorul personalului i-a spus că se vor descurca în situații de urgență și fără Kulikova. Doctorul a vrut doar să fie omenos….”
„Foarte bine”, o întrerupse Uljan cu voce joasă și rugoasă, „iar acum doresc să-l văd pe doctorul vostru…”
„Doctorul nu mai primește pe nimeni, cetățene, el….”
Uljan se lupta cu furia sa, cu lacrimile și cu supărarea față de Dumnezeu. „Spuneți-i lui” ordonă el cu voce apăsată, „că cetățeanul Krassnosnamjev de la ordinul Drapelul roșu vrea să-i vorbească, să-i vorbească imediat!”
Buzele sale erau strânse, ochii doar umbre negre sub sprâncene. Sora îl privi fix și speriată, abia atunci observând măciulia roșie a acului de la reverul jachetei. A înțeles: el era un comunist influent, căruia i-am omorât iubita. Ce dandana am făcut!
Palidă ca peretele plecă grăbită.
Apoi a venit doctorul tremurând din toate încheieturile. Era un bărbat scund și robust, cu ceafă proeminentă și degete butucănoase, cu un pince-nez (ochelari care se prind pe nas cu ajutorul unui arc – n.tr.)atârnat de un șnur de mătase.
„Tovarășe cetățean!” gâfăi el. „Bunule tovarăș cetățean, cum puteam eu să prevăd asta? Pterosanul trebuia să-și facă efectul. Iar cei de Uzina de magnezit trebuiau să-mi spună în ce relație era cu dumneavoastră cetățeanca.. Eu sunt o victimă, chiar așa, o victimă a circumstanțelor…”
Mâinile sale umede urcau spre umeri. Uljan nu răspundea nimic și privea dincolo de medic, pe un perete alb.
„Porumbașule, frățioare!” scânci medicul. Eu am făcut asta din omenie. Omenie, mă rog frumos! Fiți totuși mărinimos! Uzina noastră minunată merge mai departe, eradicarea tuturor bolilor, construcția socialistă, izbăvirea omenirii din lanțurile sclaviei capitalului și a bisericii. Noi suntem indivizi, chiar așa, numai indivizi. Duceți-vă, totuși, astăzi seară la lupanarul „Gosnravst”. Luați tablete de dormit. Munca, tovarășe, are să vă facă să uitați. Dragostea și sentimentalismul în relațiile sexuale sunt doar un rest al vremurilor individualismului. Tovarășe, uitați-vă, dacă dumneavoastră…, dacă eu…”
Uljan stătea acolo inert, sfâșiat de durere, surd, indiferent. S-a întors și, pe neașteptate, a început să pășească înainte. Însă celălalt îl ținu de jachetă. „Noi vom face o eroină din decedată”, orăcăi el, „o mare eroină a poporului”. Auziți, dumneavoastră, cetățene, și eu am relații… îl cunosc pe președintele Comisiei de propagandă a Comisariatului Uniunii pentru sănătate și îngrijirea cetățeanului…va trebui să facem ceva pentru moar…, vreau să spun pentru defunctă…o recunoaștere oficială…la Leninsk, da, la Leninsk într-o piață…o statuie…poate printr-un decret special, astfel ca numele celei care l-a născut să fie și numele micuțului băiețaș…”
Abia ultimele cuvinte ale medicului i-au atras atenția lui Uljan, pentru cănu se gândisela copil. El era, așadar, tatăl unui băiat. Tatăl. Apoi a pus câteva întrebări. Chipul schimonosit de frică al medicului se lumină.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025 ▲▲▲
„Dumneavoastră doriți să vedeți sugarul!” stărui el. „Firește…da….desigur.” Acum strigă el la surori. „Cetățeancă Kovalevskaja! Cetățeancă Andrejeva! De ce stați aici și vă zgâiți! Închideți odată ușa la încăperea de producție și arătați tovarășului copilul defunctei cetățene Kulikova!”
Și, în timp ce surorile deschideau o ușă albă glisantă, biata bucată de carne umană nădușită se agăța iarăși de Uljan. „Dumneavoastră veți uita! îl calmă medicul cu buza de jos tremurând. „Mai sunt și alte muieri! Chiar mai atrăgătoare! Peste drum, la Stolovaja, servește o emigrantă englezoaică. Dacă dumneavoastră veți lua masa acolo…cine știe… Vedeți dumneavoastră, acesta e copilul. Un cetățean sovietic prezentabil. Probabil procreat de dumneavoastră, dacă îmi este permisă îndrăzneala, ca să întreb?”
Uljan se aplecă deasupra cântarului de aluminiu și privi îndelung copilul. Vedea doar căpșorul roșu și rugos pe cearșaful alb de in. Asta nu era o parte din Barrikadka. Și nici o parte din el, cu toate că amândoi au vrut și au zămislit. Pruncul era, în făptura sa, un suflet nemuritor. Acum era aici; o mică minune cu o inimă care bate. Deasupra cântarului era prinsă o tăbliță de tinichea cu numărul 31.317-C-XIII.Numărușor de reținut. Deasupra tăbliței de tinichea atârna unul din multele afișe ieftine și colorate din Leninsk, o panoramă din oraș cu mulți zgârie-nori, linii suspendate, poduri de legătură și reflectoare. Uljan privea doar numerele. Aproape numai numerele.
El nu mai luă în seamă medicul și plecă. Acesta imploră, se văicări, vociferă, scânci, dar Uljan n-a mai spus nimic. Era înspăimântător de tăcut. Rigid și cu senzația căderii în gol, coborî treptele, apoi, dincolo de poarta clădirii, coti brusc la stânga, se opri și își scrise numărul. După care porni iarăși, tot mai repede, până ce începu să alerge. Invariabil tot drept înainte, intrând într-un întuneric sinistru, cu toate că lămpile din Shukovaja, ale Bulevardului Insectelor, luminau izbitor pe caldarâm, iar tuburile de neon fluctuau multicolor pe fațadele teatrelor. Moscova mugea, râdea și tuna de voie bună, în Thälmanneum Bim și Bom spuneau bancuri pe nerăsuflate, iar din cinematografe ieșeau nori groși de veselie zgomotoasă. La colțul străzilor erau oferite spre vânzare săptămânale satirice, în cafenele publicul răcnea, doar Uljan Karlovitsch mergea grăbit pe străzi. În răceala inimii sale, moartea și dorința sa disperată de alinare a crucii.
Un an mai târziu a fost la un Congres al artizanilor din Birmingham, unde s-a întâlnit cu preotul Ambasadei americane de la Londra. I-a fost de ajuns faptul că au reușit să schimbe câteva cuvinte, fără să atragă atenția. Delegația sovietică a adus un film despre ornamentica în clădiri publice, în orașul miraculos Leninsk din vestul Siberiei, iar regina Angliei, în cadrul High Comrades, și ministrul liberal-comunist, au vizionat filmul. În întunericul sălii, n-a fost deloc dificil să se așeze lângă preot.
Înainte de plecare a primit de la preot adresele unor persoane de la Moscova. Uljan a luat imediat legătura cu un episcop secret, care, în viața publică, ocupa postul unui inspector orășenesc. Era considerat, în general, drept un bonvivant (cf. DEX om vesel, chefliu), căci, în fiecare seară, stătea singur la o masă în barul Gottwald (rom. Pădurea Domnului –n. tr.), puțin somnoros și retras în sine, ignorând faptul că în jurul său dopurile sticlelor de șampanie pocneau, rostind liniștit pentru sine rugăciunile breviarului. Acest bărbat l-a hirotonisit întru preot pe Uljan în anul 1990. Șase ani mai târziu a murit, iar Uljan Karlowitsch a devenit episcop și întâi-stătătorul întregii dioceze secrete de la fosta graniță poloneză în sus, până la lacul Baikal. Inelul banal din crom, cu piatră ieftină din Ural, era semnul înaltei sale demnități. Din când în când, ajungea la Kirow și un emisar din lumea creștină, să-i transmită dispozițiile papei.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.91, 3/2025 ▲▲▲
În societatea sovietică s-au schimbat multe în ultimii douăzeci de ani. La un an după moartea Barrikadkăi, a apărut cartea lui Bjesnadjesdov, „Până la temeiul deznădejdii!”. Toată lumea aștepta confiscarea acestei critici filosofice contra omnipotentului panhilarism, dar s-a întâmplat tocmai contrariul: Președintele Serebrjanikov a demisionat, iar în locul său a venit insignifiantul Novak, un exponent al Grupei funcționarilor de stat din guvernământul Elba – March – Oder. Bjesnadjesdov a devenit secretar general al partidului, iar reprezentanții Panhilarității au fost, o parte împușcați, o parte s-au adaptat, ceilalți trimiși în enclava Spitzbergen// Barentsburg(grupă de insule în oceanul Arctic –n. tr.). Suplimentele umoristice au fost retrase, teatrele de operetă închise, iar inscripționările umoristice de pe case au fost șterse. Un an mai târziu, au apărut cranii de mort la toate colțurile străzilor, Casa de nașteri Barza roșie se chema acum „La lăuza moartă”, iar la fabricile de prelucrare a materialelor s-au organizat o sumedenie de excursii școlare. Bjesnadjesdov a devenit curând foarte popular; noua direcție a politicii a fost peste tot resimțită ca ușurare. Mulțumea mai mult natura umană, adică să poți fi pe față deznădăjduit, decât să trebuiască să suferi, să înghiți tăcut amărăciunea și frica toată viața. Înainte, în spatele râsului și pălăvrăgelii, a cântatului, dansatului, chicotitului și lăudatului, era totuși frica groaznică de boli, de moarte, de singurătate și de puterea statului. În ziua de azi, se vorbește liber despre aproape tot.
De atunci și imaginea lui Uljan Karlovitsch a evoluat. A fost inundat cu onoruri, căci fabricile sale au crescut productivitatea enorm, iar președintele consilierilor Novak, după ce a fost avansat secretar general, l-a numit consilierul său personal. Uljan era membru al Comitetului Central și conta, în general, ca primul specialist în URSS pentru creșterea producției. El a dobândit simpatia lui Bjesnadjesdov, un nemernic nebun, pentru care Uljan a fabricat două sute de milioane de figuri de gips. Printr-o tehnologie specială inventată de Uljan Karlovitsch, aceste figuri de gips, colorate în culori naturale, au ajuns și decorat curând toate comodele birourilor consilierilor. Bjesnadjesdov a urmat și sfatul lui Uljan, să revigoreze moda de la mijlocul secolului XIX–lea, epoca grandioasă a materialismului și ateismului, ca modă actuală în URSS. Această modă avea în ea ceva sumbru, sobru și demn. La cea de a XXXVIII-a sesiune a P.C.U.S, majoritatea deputaților republicilor unionale au venit cu redingotă, guler scrobit și joben. Fabrica de lanțuri pentru ceas de la Krasnojarsk lucra de curând în schimburi de zi și de noapte, iar morsa trebuia menajată pentru a o proteja de la dispariție, căci trebuiau cantități foarte mari de fildeș, ca și în țara lui Franz-Joseph, pentru dichisitele bastoane obligatorii de promenadă. În Persia, s-au înființat ferme de struți, iar lipsa de oase de pește a dus chiar la o apropiere de Australia, care controlează Antarctica. Însă încercările de a se reînvia vechiul sistem stalinist al claselor, în toată gloria sa, a eșuat. Vremurile frumoase, când muncitorul necalificat trebuia să pupe cizmele funcționarului public, în care generalii apăreau la festivitățile publice în baldachine aurite, erau de-acum irevocabil trecute. Pacea socială a statului sovietic n-a fost tulburată de nicio idee neo aristocratică. Însăși biserica ortodoxă, care, sub marii cuceritori roșii a avansat temporar și câteva decenii a existat ca și decenat în cadrul Ministerului de Interne, a fost iarăși desființată. Iar poporului i s-a dat de înțeles: spitalele, restaurantele, bordelele, cinematografele, stomatologii și saltelele cu arcuri au atins o asemenea perfecțiune, încât orice religie este inutilă.
Uljan Karlovitsch și-a urmat neclintit Calea, pe care o vedea clar definită. Uneori, așa credea el, tensiunea insuportabilă pe care o simțea între masca sa și viața sa reală interioară n-o s-o mai poată curând suporta, dar harul, care l-a luminat neîncetat, i-a dăruit tărie și încredere. Dumnezeu a fost pentru el ceea ce pentru alții era speranța lărgirii inelelor de sârmă ghimpată în jurul orașului miraculos Leninsk, într-o generație sau două, apoi și peste întreaga Uniune. În fiecare an, cercul creștea în rază cu douăzeci de kilometri. În interiorul acestui cerc, făgăduința paradisului pe pământ era îndeplinită. Lapte, miere, parfum și vinuri curgeau din conductele oficiale, bacilii bolilor erau stârpiți, casele au fost construite din sticlă și orice fel de viață privată a fost desființată; ultimele resturi ale personalității și conștiinței de sine au fost exterminate, fiecare era fericit, iar viața însemna distracție din plin. Numai oameni foarte atent selectați aveau aprobarea să se mute în interiorul cercului, de acum în extindere.
Dar nu numai Dumnezeu îi dădea curaj și vigoare, ci și un copil al Creatorului, Barrikadka Pjetrowna; până și Satana, care, fără voia sa, l-a slujit pe Dumnezeu, și i-a adus împreună. Dragostea pentru ea și dorul arzător de a o reîntâlni erau pentru Uljan raze de lumină pe Calea sa, îi erau alinare în amărăciunea existenței….
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
