România pierdută (I) ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.89 ● 1/2025 ▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Dedic „România pierdută”
tuturor ipocriților acestei țări
și falșilor fericitori
de dragoste românească!

Cititorule,
tu știi mai bine
cum se scriu cărțile!
Dezgustat de a-ți aminti,
de a fi obligat
să le amintești altora.

Adjectivele, adverbele, aparent injurioase ori peiorative, din cuprinsul acestui text, au fost folosite în respectul înțelesului lor adevărat. Ele nu sunt reflexele unor insulte, ci constituie un adaos la proza întristătoare a comportamentelor colective care, la un moment dat, dau specificul mulțimilor omenești. Iată ce afirmă Gustave Le Bon: “Majoritatea actelor noastre sunt efectele unor mobiluri ascunse care ne scapă. Oamenii cei mai diferiți ca inteligență au adesea instincte, pasiuni, sentimente identice. În tot ce ține de sentiment, cei mai de seamă oameni nu depășesc decât rareori nivelul celor obișnuiți. Între un matematician și cinismul său poate exista o prăpastie sub raport intelectual, dar din punct de vedere al caracterului, diferența e deseori nulă. Această punere în comun a însușirilor explică de ce mulțimile nu sunt capabile să împlinească acte ce reclamă o inteligență superioară. Mulțimile nu cumulează inteligența ci mediocritatea!…” Pe de altă parte, nici nu mi-am propus să adopt, pentru propria-mi apărare, calea eufemismelor. Ceea ce conștiința a ales să spună, a spus, chiar dacă suferința a constituit continuu costul pe care l-am avut de plătit pentru a duce până la capăt această carte. Tot efortul scrierii ei, până la urmă, mi-a însângerat inima!
 
 
Eu nu întrevăd viitorul ca pe o civilizație a răcelii, a disprețului, a neaderenței sufletești, a absenței simpatiei față de aventura celorlalți călători ai clipelor terestre! Mulți invocă în România cultura interesului ca unică reglementare a relațiilor între micii monștri domesticiți ce formează lumea de astăzi. A fi ateu în acest sfârșit de mileniu nu înseamnă a nu crede în Dumnezeu, ci a nu mai crede în om!
Există o tentație a individului de a trăi restrângându-se la principalele obligații: agresiune, indiferență, rapacitate; dar numai omul cu adevărat are de partea sa puterea de a apropia și de a da. Din păcate, specia noastră își trăiește în indolență credințele.
Dumnezeu se reflectă în om în toate acele momente în care el știe a îndepărta de esența sa animalicul!
 
 
„Pour moi, la Roumanie, c’était un paradis terrestre, la perfection en tout, et, qui plus est, entourée d’esclaves.”
(Ultimul interviu al lui Emil Cioran, 12.07.1995)

PREFAȚĂ

O țară este o construcție perpetuă. La noi, o țară e o clădire de demolat. Nu protestați! Când oare ați desprins ultima scândură din coșmelia națională? Românul se arată harnic când trebuie să dărâme. Izvoare, păduri, munți întregi, de-a valma, România poartă la vedere cicatricile vocației lui devastatoare. Mi-e milă de o țară care moare trăind. Lespedea românească se poate răsturna oricând sub apăsarea destinului. Puntea pe care călcăm, amăgindu-ne supraviețuirea, e tot mai șubredă. Abisul existențelor a ajuns să ne vorbească în limba maternă. România este o istorie abandonată în prezent, căci în lumea noastră viitorul este al nimănui. Dar de ce mă mustru în timp ce consemnez toate acestea? Poate pentru că dragostea mi-a devenit neîndurătoare! Simt tot mai puternic impulsul lui Kazantzakis când scria: „Nu mai vreau să continui felul ăsta de viață! Doresc din tot sufletul să iau parte la o acțiune precisă, care să intervină direct în existența greacă pe care am lăsat-o nepăsători, lași, la cheremul ticăloșilor și idioților!”
Din păcate noi nu vedem de propriii noștri ochi privirea în suferință a României! Românul este un rege Lear orbit de neputința de a sesiza virtuțile Cordeliei sale. Mă înspăimântă drumul lui sinuos dar și mai tare mă tem pentru sufletul său sleit. O Românie, pentru a trăi, pretinde construcția perpetuă. În ce mă privește, mai degrabă mi-aș dori o moarte trainică în zidurile ei decât o viață care să nu o susțină. Pentru mine, România este un capăt de existență, dincolo de care nu mă mai recunosc ca om.
Dincolo de România, aș rătăci, cel mult, de colo până colo, ca un evreu de nimeni dorit. Dar nici în România nu mă regăsesc întrutotul. Pentru ea, Iisus rămâne încă ascuns. După cum spunea Pascal: “Iisus va fi în agonie până la sfârșitul lumii; nu trebuie să dormim în acest timp!”
Până la sfârșitul lumii, noi, românii, nu ar trebui să dormim nicio clipă!
 
 
Dragostea nu este în stare decât să scrie poeme! Dragostea mea pentru România a ales altă cale. Ea caută să își împace obligațiile în tentativa de a-i aminti insistent și neconcesiv natura erorilor ce o fac să funcționeze ca existență colectivă nerealizată a veacului XX. Nu respectul vanităților României mă interesează, ci revelarea realităților, din refuzul cărora pare a-și fi format o falsă vocație. La noi, ca și aiurea, încercarea nu este nouă. Martinez Estrada a așezat oglinda înaintea obrazului descompus al Argentinei deceniului trei, în care aceasta să se poată recunoaște în paralizia virtuților proprii. Un tratament similar a schițat aici Ion Luca, a impus fără consecințe un Cioran. România are nevoie de adevăr chiar dacă el încă o îngrozește. Ca țară anonimă, ea nu contează în bilanțul expedientelor mondiale iar anul 1989 a fost definitiv ratat în asimilarea schimbării care să o apropie de o expresie europeană. Înconjurată de adversari latenți în afară și de inamici activi înăuntru, România rămâne un refugiu fragil între două tendințe de ostilitate ireductibilă. Scriu aceste text în 1994. Nicicând mulțimile românești nu au produs mai multă anarhie ca în vremea din urmă. România s-a trezit, pe neașteptate, invadată de un trogloditism pe care nu avusese ocazia să îl cunoască până în decembrie 1989. Dar nimic de mirare în existența unei națiuni în care procentul celor fără de însușiri se menține insuportabil. Incapabil să se asigure că se poate înhăma cu folos la istorie, românul cu picioarele pe pământ îl invidiază pe cel ce o poate face și clevetește pe seama celui ce reușește să o ducă mai departe. Aparenta sa neajutorare nu-i ascunde decât teama de a se lăsa cuprins în obligațiile lumii.
După zilele din decembrie, când o generație misterioasă a ieșit la suprafața tot mai rarefiatului sublim românesc pentru a-i restitui demnitatea, au urmat cinci ani neprevăzuți de surpare în gol. Nu îmi voi alege cuvintele când voi ajunge să comentez și acest dezastru.
Uneori, pentru a vindeca o conștiință avariată, trebuie să o insulți! Recitindu-l pe Emil Cioran i-am descoperit indiferența în tristețea de a fi român. Suferința mea, în schimb, este militantă. Ea vrea să înfrunte tirania aparențelor comode și a fățărniciei absolute. Regele gol, în România, este chiar mulțimea care astăzi o sabotează. Ne-ar flata să aflăm din gura altora că strămoșii noștri au apărat Europei credința de păgânitate și civilizația de ruină. În realitate, după un mileniu de condiție grănicerească, am rămas și pe mai departe pifani. Rareori în cultura popoarelor vecine supunerea înaintea a tot ce vine de la sine s-a conservat mai trainic decât aici!
Dacă în intimitate românul pare european, în generalitatea sa explodată se comportă ca un barbar. El poate încălca, e dovedit, cu ușurință alcătuirea firii, dar iconoclastia de care dă dovadă nu mai este a unui sălbatic tânăr ci a unui cucernic dezamăgit. Ordinea unei ființe e floarea dinlăuntru. Înlăuntrul românului înflorește râncedul, mucegaiul. Aerul său de nevindecare l-a menținut departe de simpatia înțelepților ce i-a fost dat să îi aibă. Priviți-i, de altfel, decorurile neglijente din orașele de deplâns. Doar la sat pare a rămâne stabil, doar la sat mai întâlnești românul originar. Satele sunt ultimele muzee ce conțin vestigii ale credinței în destinația românismului însuși. Ne vom întoarce neconsolați la sat de fiecare dată când vom simți că România, ca omogenă configurație a unui singur fel de fi, va da semn că a obosit să existe…

Și totuși, cu câtă nostalgie, cu cât dor inspirat s-a încercat să se scrie despre sufletul românesc! “Românul s-a născut poet” și “are două inimi în pieptul de aramă” au ajuns, între timp, gravuri de familie. Generațiile nevolnice își exaltă pretutindeni înaintașii. Luându-le urma, secretarii cuvintelor se lasă tentați să acopere cu bijuterii de gheață cimitirele năruite. Într-un același spirit au fost așternute pe hârtie și epopeele României. E de necontestat, toate aceste texte rămân emanația unui sentiment nefățarnic. Pe de altă parte, superbele deliruri ale artiștilor au creat românilor impresia că nu-și mai datorează nimic. Dacă tot s-au născut poeți, de ce să mai scrie versuri? Dacă tot au două inimi în pieptul de aramă, Basarabia și Bucovina le vor reveni de la sine! Popoarele ajung mari de abia atunci când defectele le devin calități. Cel german a crezut în arianismul său imposibil, o eroare în urmărirea căreia s-a trezit în panteonul unei istorii ce impune națiunilor să își valorifice iluziile.
Popoarele vitale simt mereu asaltul elanurilor. Când ele ostenesc, nu mai întâlnim decât mulțimi covârșite de neputință – neputința de a produce vise ori de a se apăra de visele altora. Altfel spus, este vorba de perenitatea fantasmelor. În ceea ce o privește, România dovedește că nu posedă un motor irațional. Acel tumultuos decembrie ’89 va consemna o schimbare la față neconsumată. Cei ce au crezut în ea nu pot fi decât dezolați. Nu s-a modificat nimic fundamental în România ai cărei cetățeni continuă să rămână de neschimbat. Zădărnicia multiseculară le-a sculptat adânc trupul, inima, sufletul. Vor rămâne perpetuu în fața vitrinei, flămânzi contemplatori ai tuturor amăgirilor ce le vin nestăvilit dinspre ea… 

Doar Dumnezeu știe cât de greu îmi vine să înaintez pe acest drum! O fac însă înfruntând, încă de pe acum, un viitor nesigur pentru România întreagă. Declinul popoarelor nu se anunță niciodată brutal. Înainte de trecerea prin foc și sabie a Gomorei, Gomora și-a finisat ea însăși sfârșitul. România decade, e de netăgăduit. Ea nu mai consumă de mult ceea ce produce. Din cele șapte pâini pe săptămână pe care le mănâncă românul, două sunt pomana străinătății. Din fuga trenului poți vedea până foarte departe deșertul vegetal al câmpurilor românești. Războiul fratricid care încă le pârjolește este între bălărie și grâu. Pirurile au și câștigat o bătălie politică. Guvernul lor conduce, de la București, o descompunere metodică. Grâul rămâne deocamdată cantonat în statutul unei îndelungi opoziții. Convenția grâului pierde în neștire scrutin după scrutin într-o Românie care încă mănâncă pâine. Deși curând ar putea mânca bălării. Până acolo calea nu e lungă, e teribil de scurtă.
Depindem deja de un alt interes decât al nostru, încetând a mai exista altfel decât ca asfințit al destinului românesc. Ar merita căutată o ieșire, dar cine să o facă? Cei ce reușesc aici sunt canaliile, cei pentru care patria este profitul. Ei au desființat conștiința sentimentelor, înlocuind-o cu dulcegăria sentimentală. Ei fac astăzi ca România să nu mai semene cu ea însăși. Și cu toate astea, România rămâne săracă. 
Anul ’90 surprinde România cu un capital social de o mie de miliarde de lei. Patru ani mai târziu, jumătate din el s-a evaporat. L-au defraudat ticăloșii de Sus în paguba resemnaților de Jos. În numai patru ani, douăzeci de familii au reușit să dețină fiecare peste zece miliarde de lei. România se despică între proști și deștepți cu o viteză aiuritoare. Dar nimic pare să nu modifice raportul între cei ce câștigă și cei ce pierd la loteria socială. Swift scria, în timpul său: „Mulțimea admiră un bogat lăfăindu-se într-o caleașcă; ceea ce admiră cu adevărat mulțimea este caleașca; ceea ce nu știe este că ea a plătit caleașca”.
Jungla românească ia proporții. Dar priviți-i pe păguboși! Mulțime lașă, cârtitoare, ratată, explodând cu măsură în răutăți gratuite, ea tinde instinctiv să covârșească România sub povara prostiei proprii.  
Pensionarul acestei țări triste poartă uzura morală pe chipul său de slugă istovită. Generația de mijloc precipită îndobitocirea caracterelor într-o goană după bani care a devenit rapid și un drum aglomerat de cadavre. Vârsta adolescentă a românului, abandonată de apostazia frumoasă, mimează jalnic cultura hedonistă a altor lumi. Bărbatul României, un expert în practica indolenței, trândav de rând, asistă apatic la spolierea unui patrimoniu cândva nu atât de sărac. Femeia de lângă el, ce să mai vorbim… Iat-o aglomerând cu dezinvoltură frivolă străzile, parcurile, cinematografele deșucheate, hotelurile scumpe, simplu obiect sexual de mâna a doua, posedabilă pentru aproape nimic. De la paisprezece ani ia drumul Stambulului pentru a practica o prostituție prohibită  – viitoare mamă pentru bastarzii pe care îi va vinde fără tresărire străinului ce îi oferă mai mult. Tot mai puțin femeie și tot mai mult femelă, ea amenință, în inconștiența sa, puritatea unui sânge relativ omogen (Când notez bătrân, bărbat, femeie, fac referire la reumatismul ce le poate deforma articulațiile comportamentale. Evident, nu toți bătrânii, femeile, bărbații, sunt complici la drama în curs a vieții colective a românilor.) Dar ceea ce se lasă puternic simțit este împletirea tragică între expansiunea viciilor și resemnarea virtuților. Un Céline a răvășit conservatorismul francez, înfruntându-i clișeele și dovedind printr-o simplă Călătorie la capătul nopții că adevărata existență a francezului de rând se consumă la nivelul ipocriziei. James Joyce a scris Oamenii din Dublin, stârnind astfel comentariul lui Bernard Shaw: „Cartea dl. Joyce arată Dublinul rămas ce a fost cândva, unde oamenii se bălăcesc într-o nerușinată golăneală. Este o oarecare consolare să descoperi până la urmă că cineva a meditat îndelung asupra acestui lucru și astfel a putut trece peste repulsia așternerii pe hârtie a tuturor acestor fapte și și-a folosit talentul pentru a obliga oamenii să le privească în față. În Irlanda oamenii încearcă să facă pisicile să păstreze curățenia frecându-le nasul cu propria lor scârnăvie. Dl. Joyce a încercat același tratament. Sper să aibă succes!…”
Nici cazul lui Nikos Kazantzakis nu este diferit. Fiu al Cretei, Kazantzakis se ivește ca un Socrate modern înăuntrul unei Ellade veștede și absurd decăzute. Iluziile oficiale despre realitatea greacă a anilor douăzeci se lasă spulberate în războiul lamentabil pe care Grecia îl pierde în Asia Mică, preț cumplit al recuperării adevărurilor refuzate de către o generație ușuratică. Kazantzakis atacă atunci ipocrizia publică, moravurile prăbușite dar și delăsarea mulțimilor grecești; atacă și îl va costa. La 47 de ani nu-și va putea asigura existența zilnică deși trudea ca la galeră, înaintea unor manuscrise ale gloriei viitoare a literaturii grecești, căci drumul spre capodoperă trece prin sfâșierea de sine. Dar mai bine să citez câteva din frazele cumplitei sale amărăciuni: „Doamne! Câtă tristețe! Trăiesc tot supliciul! Dumneata nu te-ai scârbit de greci?” „Dar să ne facem datoria! Să păstrăm Grecia curată în sufletele noastre, cel puțin noi!” „Ei decad, se ticăloșesc, se îndobitocesc, noi învățăm ce înseamnă scârba, neînduplecarea. Eu cred că virtuțile neamului nostru se arată în afara granițelor. Înăuntru, grecul, ca cetățean, este înspăimântător!” „Poate că voi deveni destul de tare ca să dispar luptând împotriva ticăloșiei grecilor!…” A fost oare Nikos Kazantzakis mai puțin grec scriind astfel despre nimicnicia greacă? A măguli nevredniciile unui popor înseamnă întotdeauna a-ți înjosi sufletul. A ieși în calea mulțimilor dezmățate, acuzându-le de delir, pentru a ți-I salva, este poate o datorie anonimă a profeților!… Dar oare ispita de a trăi a lui Cioran nu a fost considerată ca un atac la adresa poporului român? Simplul fapt de a se fi asociat la răspândirea acestui text i-a adus lui N. Steinhardt un surplus de condamnare în temnițele comuniste!
Ultimul deceniu produce încă o dovadă nefericită că divulgarea moravurilor bolnave nu primește agrementul popoarelor. Salman Rushdie a fost condamnat la moarte de către o anacronică habotnicie ce frizează paranoia. Îl urmează Taslima Nasreen, vânată până în pânzele albe pentru o vină gravă ce aparține urmăritorilor ei! Încerc, la rându-mi, să aprind, ca pe o lumânare, o carte în bezna românească. Mă supun acestui demers desperat, nu disprețuind, ci cu o imensă amărăciune. Eu cred încă în forța misterioasă a adevărului rostit fără menajamente. Fenomenul morții civile trebuie combătut chiar și cu acest preț, al provocării furiei celor ce făcând răul continuu, refuză să se lase tratați. Furia aceasta – mască a repudierii lucidității – mi-o asum, iar manuscrisul, acum în fața mea, este chiar unealta cu care am de gând să o combat. 

Nu o dată mi s-a întâmplat să aud în timp ce lucram, venind dinspre blocul de vis-a-vis, sunetul timid și nesigur al unei viori. Probabil că un elev trudea în cămăruța lui la șlefuirea unei tainice aptitudini. Câteva săptămâni mai târziu, aveam să realizez că încet, dar sigur, vibrația aceea, acută și distonantă, deseori insuportabilă, se transformase, prin șlefuiri imperceptibile, în aproape o armonie. Când am reușit să termin România pierdută, efortul adolescentului se și vedea răsplătit. Muzica partiturilor tot mai complicate, executată cu o tot mai firească siguranță, se eliberase pe nesimțite de stângăciile pe care avea să le mai învingă de atâtea ori… Pentru mine, copilul cu vioara reamintea o Românie care renaște. Munca lui acolo, de o puritate severă, mi-a evocat o revelație a lui Saint-Exupéry, care, urcând noaptea într-un tren mizer, întâlnise într-un compartiment, ghemuit în brațele vlăguite ale mamei sale, un sugar flămând. „Am văzut în el un Mozart murind!…” Eu, în schimb, ascultasem recules, în gamele triumfătoare ale copilului cu vioara din blocul de vis-à-vis, România trăind.
 

Sub dictatură, proștii se mai înțeleg uneori, în democrație niciodată. Mulțimile sunt humusul popoarelor, iar popoarele  – grădinile înflorite ale mulțimilor. În acest moment, România pare mai degrabă o țară fără popor. „Cum nu avem popor, cu noi orice se poate întâmpla”, mi-a spus cineva. Şi avea destulă dreptate. Mulțimea românească a atins condiția plebei romane înainte de căderea Republicii. Indivizii ce o compun, rentieri ai mizeriei, se complac să subziste de pe o zi pe alta, cu un salam într-o mână și cu o pâine subvenționată în cealaltă. Am descoperit frecvent fraze triste în cărțile meditativilor României, în care se putea citi aceeași resemnare înaintea unor stări de lucruri nevindecabile. În România nu funcționează nicio altă credință în afară de aceea a supraviețuirii. Iată ce suntem, ori mai degrabă ceea ce nu putem fi! Românul este un penitent, un umil fără expiere. Acolo unde Vlahuță îl compătimește, Caragiale îl pălmuiește pur și simplu, în Arendașul Român. Frunte păguboasă, mereu plecată la curtea oricărei puteri, i-au mai rămas șiretenia și cârteala, căci acel 1907 este unic în istoria sa. La mai puțin de șase ani până la capătul mileniului, el rămâne iobagul unei civilizații care îi impune, fără însă a-i câștiga și încrederea. Singura lui revoltă se exprimă prin greva de a trăi o demnitate cu orice risc. Nici o încăpățânare nu îi e mai rezistentă decât cea care-l menține la marginea lumii. Epigon versat, el nu se dă în lături să-i imite pe alții ori să se ascundă în spatele unor bravuri, altele decât ale sale. După iunie ’90, Europa l-a calificat sălbaticul său! Nici un alt afront nu a fost primit cu atâta calm – un verdict pripit, dar pe care națiunea însăși nu a simțit nevoia să-l dezmintă. Trebuie oare să ni-i imaginăm, de aici încolo, ca pe un european în sângele căruia bântuie oțetul zădărniciei? Deputatul Dan Lăzărescu, pe parcursul Constituantei, i-a acuzat temperamentul ca fiind al unui asiatic. Nimic mai puțin adevărat. Nicio asemănare între răbdarea chinezească și nepăsarea românească. Asceza indiană îi depășește de departe puterile. Fundamentalismul musulman i-ar pretinde o natură fanatică exclusivă, când, e de știut, românul nu se închină decât la zeii ce îi tolerează suficiența. Asiatismul românesc ascunde o contradicție în termeni. Românul este un european neformat. Frate cu lâncezeala, cu docilitatea și cu dezordinea, românul rămâne, poate, roca cea mai rezistentă la asaltul schimbării: o neclintire în sine exemplară, dacă nu ar fi reprobabilă. Este motivul pentru care până și istoria devine ezitantă când pătrunde în bisericile acestui popor, deseori flămând, care, de voie ori de nevoie, și-a mâncat nu numai lebedele, dar și sfinții.

Însemnări pe un manuscris:
ROMÂNIA PIERDUTĂ
De Claudiu Iordache
  
Sunt oameni capabili să sufere pentru neputința celorlalți de a-și asuma suferința, dar sunt și oameni a căror suferință acoperă întreg destinul tragic al unui neam. Ei sunt oglinda și avertismentul, vii, ale poporului care i-a zămislit. Gândurile lor sunt „pietrele” pe drumul de întoarcere al unui popor către sine. Dar, vai, adeseori popoarele par să se fi rătăcit de tot, iar viața acestor oameni riscă să fie o amarnică ratare.
Claudiu Iordache este unul dintre aceste spirite rare. Iubirea lui este un bici al exorcizării ființei cultural constituite pe care o numim națiune, atunci când satanizarea prin gregar și mercantil amenință să o desființeze. Poate numai Eminescu să mai fi avut un atât de adânc sentiment național. „România pierdută” este țara care n-a fost și nici nu va fi probabil, dar ar fi fost atât de frumos să fie, încât spiritul lui Iordache o cheamă mereu printre reproșuri și sudalme. De aceea, această carte nu este scrisă pentru surzi, deși e dedicată, cu o amară ironie, „tuturor ipocriților acestei țări și falșilor fericitori de dragoste românească”, cu care autorul s-a însoțit vremelnic din prea multă dragoste, din prea multă suferință. Și pentru că nu se poate împăca pe sine, cel care a devenit unul dintre personajele simbol ale Revoluției de la Timișoara, nu se poate împăca nici cu lumea, iar „gâlceava” lui este aceeași cu a „părinților fondatori” ai culturii noastre naționale.
Rând pe rând, marile defecte cumulate într-o perioadă de distrugere a instituțiilor și valorilor sociale fundamentale și răscolite de această tranziție spre nicăieri sunt reflectate într-un potop de amarnice constatări și dezabuzări, încât simțul comun este tentat să se revolte într-o superbă infatuare: „de ce nu nuanțezi, d-le, chiar pe toți ne vezi așa?” Dar ce mai contează nuanțele, când orice încercare de independență și chiar de verticalitate modestă sunt supte de mlaștina confuziei și a indiferentismului? Ca să nu mai amintim truismul că forța unei națiuni stă în puterea sa de a se confrunta cu marile sale slăbiciuni.
 „De ce te miri d-le, ar replica pragmaticul simulant, că românul a preferat să călătorească în Turcia, imediat după marea descătușare, decât să viziteze Parisul? Era, pur și simplu, mai ieftin și mai aproape! „Dar dacă cei care au strigat “spontan”: nu ne vindem țara! au descoperit subit că pot face contrabandă cu bunurile ei? Și au făcut-o cu aceeași… spontaneitate? Asemenea îndoieli au însă numai spiritele „de gardă” la sănătatea unei națiuni. Este oare avertismentul lor, chiar dacă plin de exagerări, demn de dispreț?
 Cartea lui Claudiu Iordache este o sfidare, dură și nemiloasă. Pe alocuri nedreaptă. O vor înfrunta cei tari. Odată și odată, apele tot se vor alege.
 
Nicolae LOTREANU

Claudiu Iordache – România pierdută (1995)
Fragmente
Partea întâi

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: