Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Turnul este,
așa cum ne spune chiar autorul:
Povestire generică din cartea de adormit fetițele cuminți și silitoare la carte
Într-unul dintre primele numere al acestei reviste, îmi propusesem să-l scot la lumină pe Nicholas Jordan, uitat de literatura noastră practic imediat după ce a plecat în SUA.
Când mai era pe meleagurile noastre, publicase Omul de cenușă, Ashman în original, care era un roman informațional scris în perioada 1988-1992 și publicat în 1993, zece ani înainte de răspândirea Internetului, cu Google cu tot.
Mari nume ale literaturii vremii, cum ar fi Marin Sorescu, Romul Munteanu, Fănuș Neagu sau George Pruteanu se întreceau în cuvintele extrem de elogioase.
De exemplu, Marin Sorescu îl compara cu Umberto Eco. Fănuș Neagu spunea c-așa ar fi scris Îngerul a strigat, dac-ar fi vrut să-l publice întâi în SUA.
Dar viața a fost prea dură cu el, trimițându-l într-un fel de exil…
Așa cum am făcut și atunci, i-am cerut permisiunea de a publica un fragment dintr-o carte încă neterminată: TURNUL.
Și tot așa, și acum o public cu același respect ce-l port de aproape 30 de ani pentru marele scriitor care putea să fie, dacă valorile ar mai fi recunoscute azi.
Hai să citim împreună!
Eugen Matzota
În dimineaţa Anului Nou, prinţesa se trezise cu o tristeţe apăsătoare în suflet. Nu dormise bine (prinţesa folosea drept saltea doar o mână de zdrenţe oferite iniţial, paiele putrezite fiindu-i refuzate brutal dintru început) şi ajunsese într-o stare febrilă, mintea rezonându-i bizar nu numai cu celula sa, dar şi cu întregul turn.
Taciturn atâţia ani, turnul îşi semnala prezenţa discret, deşi cu destulă persistenţă, repetând la intervale scurte o observaţie personală care îl îngrijora de multă vreme şi anume că ea, prinţesa, „rămăsese” la fel de încremenită în timp ca şi el.
„Rămăsese?, încercase ea să înţeleagă despre ce este vorba.
– „Adică despre ce discutăm noi aici, domnul Turn, treaba cu timpurile, ăă-ăh, cum i se spunea la şcoală, participiul trecut? Despre viitor nu-mi puteţi spune nimic? Că doar atât mă interesează.
– „Afirmativ, îi confirmase turnul criptic, mirat cum cineva cu atât de mult timp liber la dispoziţie se lupta cu atâtea probleme legate de conjugarea verbelor şi, mai ales, de identificarea timpurilor corespunzătoare.
Prinţesa era dezamăgită că nu aflase mai mult de la turn, deşi nu se aşteptase la o adevărată conversaţie, convorbirile ei precedente cu regnul mineral mărginindu-se la doar câteva cuvinte, în general verbe, pentru că până şi pietrele vor să se arate întotdeauna gata de acţiune.
Darul elocvenţei se manifestă extrem de rar în toate regnurile, era firesc să fie la fel şi printre bolovani şi pietroaie. Prinţesa se înşela însă în opinia ei despre turn. Acesta era un foarte bun orator, dar numai atunci când audienţa lui consta dintr-un cerc concentric de pietre. În plus, turnul era recunoscut, din nou exclusiv printre alte pietre, pentru o capacitate analitică greu de asaltat, mai ales la şah.
Iar pe deasupra, în ciuda faptului că analiza turnului se baza pe un singur cuvânt (cum am şi precizat deja, un verb), ideea prezentată, “rămăsese,” era, în principiu, corectă.
Din noaptea când fusese aruncată legată fedeleş pe dalele de piatră, chiar sub chepengul cu ghilotină din turn, prinţesa rămăsese o prizonieră fără speranţă. Hainele măiestrit croite acasă îi fuseseră smulse cu voită nepăsare de-un grup de trei paznici şi înlocuite pe loc cu o tunică subţire din cânepă cenuşie, veche şi ponosită, pe spatele căreia scria cu litere groase Jail (un nume care în Sandelia se citeşte fonetic, aşa cum se scrie, nu ca în alte ţări). Jail este considerat unul din vechile nume berbere, nimic de-a face cu noile nume la modă, arabizate sau luate din străini, cum era, de pildă, cel al vizirului Jaeel.
După ore nesfârşite pe dalele îngheţate, prinţesa fusese legată parcă şi mai strâns de mâini şi de picioare, doar ca să fie târâtă apoi ca o legătură de vreascuri pe scările lungi şi înguste, până în cămăruţa cea mai friguroasă din turn, chiar sub acoperiş. Grupul celor trei paznici se mărise la cinci, căci scările erau abrupte şi prinţesa era mai greu de cărat decât se aşteptaseră primii trei. „Ciulama ţi-a trebuit… Pilaf… Falafel…” nu se puteau opri să-i reamintească cu obidă cei cinci tot drumul până-n celulă.
de Nicholas Jordan
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 87 ● 11/2024 ▲▲▲
Şi, într-adevăr, acolo sus, firul se rupsese. Pornind din acea zi, în viaţa prinţesei nu se mai petrecuse nimic memorabil.
Este foarte posibil ca Nimic Memorabil să nu fie totuşi cea mai potrivită descriere a şederii prinţesei în turn. Pentru o vreme, la sfârşitul primului an, o procesiune de vizitatori minusculi se peregrinase cu încăpăţânare prin celulă. Puişorii nou-născuţi într-o mică colonie de rândunele-de-turn, aciuită sub acoperiş, se strecurau zilnic prin gratiile de la fereastra tăiată prea aproape de tavan şi cădeau de la înălţime pe podeaua rece de piatră.
Prinţesa îi oblojise cum putuse şi ea, cu petece rupte din zdrenţele sale, fără ca vreunul să scape cu viaţă: intrau imediat în şoc termic şi, oricum, ea nu avea cum să ajungă la pervazul ferestrei înalte, de unde puişorii să se poată strecura înapoi către cuib.
Cultura islamică tratează cu o reverenţă mistică păsările zburătoare, fie cele de pradă, cum ar fi şoimii de vânătoare, fie cele foarte vulnerabile, categorie în care rândunelele-de-turn se încadrează pe deplin prin anatomie: picioarele le sunt atât de scurte, încât ele pot doar să se agaţe precar de pereţi verticali şi nu se aşează la sol decât rănite ori dacă au căzut.
Odată ajunsă pe duşumea, o rândunică-de-turn nu face altceva decât să se împiedice: la primul pas pe care-l încearcă, vârfurile aripilor se lovesc de pardoseală şi-ntr-o clipită o dau peste cap ca pe-un Hopa Mitică cu pene, căruia cineva i-a furat fundul de plumb. Impresionat de eforturile inimoasei prinţese, şeful paznicilor a cărat el însuşi în celulă o masă grosolană de lemn negeluit, pe care prinţesa să se caţere şi să pună puişorii sus pe pervaz, odată ce se vindecaseră.
Evident, prinţesa încercase să converseze cu părinţii puişorilor, dar fără rezultat. Rândunelele-de-turn ciripesc zgomotos, strigătele lor în zbor umplu tot cerul, dar cum nu se opresc nici un moment din ţipat, nu apucă vreodată să spună ceva (asta dacă realmente ar fi avut ceva interesant de relatat, un fapt negat cu înverşunare de cei ce le-au observat îndelung de-a lungul anilor).
Ornitologii au încercat demult să introducă ordine în zăpăceala generală din cârdurile de rândunele-de-turn, ajungând recent să le înzestreze în masă cu geolocatoare. S-a descoperit eventual până şi modelul preferat de rândunele, Intigeo-W55B1J, produs în Anglia de Migrate Technology: o atractivă bandă albastră, simplă, şi totuşi rafinată, contrastând reuşit cu penajul lor negru mat. Firavele păsărele nici nu ştiau că le poartă. Cu baterie cu tot, un Intigeo-W55B1J cântăreşte doar trei grame.
Doi ani de studii mai târziu, ornitologii au reuşit în fine să explice cum trei rândunele-de-turn ţipând una la alta sunt capabile să zboare simultan într- un zid, cu geolocator şi fără geolocator. Ei au oferit o listă întreagă de scuze pentru lipsa lor de coordonare, bazată pe stresurile suferite în copilărie (subiect despre care, dragi fetiţe silitoare, veţi citi mai pe larg în paragrafele următoare).
Rudele rândunelelor-de-turn, celelalte păsări, nu simţeau însă nevoia de a fi la fel de caritabile. Printre struţi, cu care rândunelele convieţuiesc o mare parte a anului între valuri succesive de migraţie, zona de dispersare în Africa de Sud a rândunelelor-de-turn este cunoscută de la începutul timpurilor ca Tont City.
Rândunelele din turnul prinţesei se purtau de parcă erau şi mai toante, poate chiar şi mai iresponsabile decât oricare alte rândunele-de-turn din istorie. Rând pe rând, puişorii lor au căzut din cuiburi şi de fiecare dată tot ce făceau părinţii lor era să se zvânture prin aer ca două bumeranguri negre gata-gata să se ciocnească, fără nici un folos.
Puţinii supravieţuitori ajunşi ca prin minune în celula prinţesei se târau jalnic pe podea pe picioruşele lor scurte, împingându-se în aripioare şi dislocându-le, până ce prinţesa îi găsea tremurând în vreun colţ, îi ridica de pe jos şi încerca în zadar să-i încălzească între palme.
Nenorocirea era că puii cu aripile frânte continuau să moară, chiar şi după ce prinţesa îi liniştise cu chiu cu vai, le bandajase pe cât se pricepea aripile şi ciocurile sângerânde pe masa ei improvizată de operaţie şi împărţise cu ei blidul cu terci subţire de hrişcă, singura ei hrană, ca să îi întremeze. Terciul s-a dovedit toxic pentru puişori, otrăvindu-i în cele din urmă pe toţi, şi frângând, alături de a lor, şi inima prinţesei.
Cu doar minime cunoştinţe de ornitologie, (un subiect acum parte integrantă a ultimelor abecedare pentru fetiţele cuminţi şi silitoare la carte), prinţesa ar fi ştiut imediat că doar hrana părintească, un cocoloş cleios de insecte vânate la mică altitudine, strivite şi predigerate în salivă, ar fi putut salva puişorii.
Rândunelele-de-turn sunt păsări la care specializarea pentru zbor este dusă la limită. Zboară şi nimic altceva. Hrana constă în greieri şi lăcuste, un meniu uşor de reţinut, chiar şi pentru ele. Întreaga lor viaţă se petrece în zbor-visul de veacuri al unui întreg segment din omenire. Descrise în termeni ornitologici, rândunelele literalmente trăiesc pe aripă: moţăie, se scoală, se scaldă, se alintă, se ceartă, se bat, urlă, beau, dansează, şi apoi vânează insecte şi adună fibre lânoase pentru cuiburi fără să poposească o singură clipă la sol.
„Pot petrece şi nopţile pe aripă, dacă nu cumva găsesc un foişor ori o turlă de biserică la îndemână şi, de fapt, sunt singurele păsări cunoscute a se împerechea în zbor,” ne spun experţii şi într-adevăr, datorită acestui regim spartan de forţă, rândunelele-de-turn pot completa în numai şapte zile nemilosul zbor de migraţie din regiunea Muntelui Mesei, în Africa de Sud, cam 260 de mile la nord de Taverna Mărilor, Capetown, şi până în Sandelia, de-a lungul unui monoton traseu transaharian lipsit de orice repere şi bântuit în permanenţă de năucitoare furtuni de nisip.
de Nicholas Jordan
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 87 ● 11/2024 ▲▲▲
Rătăcite înăuntrul unei clădiri, rândunelele-de-turn tranzitează repede din cele mai eficiente zburătoare în cele mai neajutorate păsări din lume, neputând să ajute pe nimeni, mai cu seamă pe ele însele şi, în nici un caz, o prinţesă întemniţată într-un turn. Ar fi putut să îi descrie importanţa nutriţiei bazate pe alimente neprocesate şi, de fapt, neatinse de mână de om. Nu comunicaseră însă. Iar atunci când nici o pasăre, cât de mică, dar înzestrată cu aripi, nu era capabilă să scape de acolo, prinţesa însăşi nu avea multe şanse.
Până şi turnul, după ce i-a analizat în tăcere şansele şi le-a calculat laborios, a devenit profund sceptic: după ce încercase toate permutaţiile posibile, de la „Rămăsese” până la „Şi tot aşa o să rămână,” rezultatul se reîntorcea cu încăpăţânare la „Aşa o să rămână.”
Au urmat zile întregi de ezitări şi de noi supoziţii, dar, în final, cel mai împătimit jucător de şah nevăzător al Sandeliei a trebuit să accepte: “Aşa o să rămână” reprezenta singura analiză corectă şi mai ales completă a trecutului, prezentului şi viitorului prinţesei din turn.
După decimarea coloniei de rândunele-de-turn la sfârşitul primului ei an de întemniţare, ele nu mai reveniseră în anii care urmaseră şi, într-adevăr, pentru prinţesă, aceşti ani rămăseseră doar o pagină goală. Îşi dorea cu disperare să scape, dar nu ştia cum. În copilărie, auzise şi ea de la feluriţi menestreli itineranţi poveşti asemănătoare, unde alte prinţese prizoniere îşi folosiseră părul lor des şi lung până la talie ca să împletească scări zdravene, pe care să le lege cu grijă de tocul ferestrelor, pentru ca apoi să coboare încetişor, treaptă cu treaptă, până la pământ.
Spre deosebire de predecesoarele sale din basme, ale căror plete bogate băteau cu siguranţă toate recordurile de keratinizare, prinţesa din povestea pentru fetiţele cuminţi şi silitoare nu se izbea de o singură dificultate, ci de o combinaţie de trei: fusese ţinută prea mulţi ani prizonieră, turnul era prea înalt, iar părul prinţesei, deşi încă lucios şi falnic, nu mai putea oferi rezistenţa tensilă necesară unei scări mobile de calitate.
Şi chiar dacă nici un alt factor nu ar fi fost considerat în afara stresului prizonieratului, concentraţia de microelemente şi aminoacizi necesari unui păr puternic şi sănătos scăzuse sub orice minimă. Un snop întreg din părul prinţesei, şi tot n-ar fi adus vreun răspuns din partea unui cromograf modern cu gaze.
Un amănunt interesant. Chromognostic Research, CR, marca ajunsă lider de piaţă în ultimele decenii, este folosită acum de-a valma de antropologi, criminalişti şi doctori pentru orice identificări post-mortem, ba, mai recent, pentru a descoperi de ce unora le cade în mod aberant întreaga podoabă capilară, uneori peste noapte. Când, sute de ani mai târziu, a fost nevoie să fie identificat părul prinţesei, într-adevăr, cromograful folosit de cercetători a fost un CR.
Este cu totul remarcabil că prinţesa nu a cedat vreun moment circumstanţelor potrivnice; din contră, ea şi-a continuat cu îndârjire planurile de scăpare, chiar şi după ce, unul după altul, fiecare se dovedise irealizabil. De-abia în ziua Anului Nou, după discuţia nesatisfăcătoare cu turnul, a conceput ea ceea ce s-a dovedit în final cea mai bună variantă.
Înclinată spre modă din copilărie, prinţesa învăţase demult să croşeteze şi a promis paznicilor săi că, dacă va primi suficientă lână pentru o tunică cu mânecă lungă care să o apere de frigul din turn, atunci, cu doar câteva sculuri de lână în plus, ar fi tricotat şi câte o tunică pe cinste, festivă, atât pentru califul Yad al-Mansur, cât şi pentru vizirul Jaeel şi emirul Tadj ibn Fayad.
Odată ce a reuşit să-i convingă pe paznici că pot câştiga bani buni de pe urma acestei afaceri, tot restul scenariului s-a desfăşurat cu repeziciune. Spre norocul ei, prinţesa tocmai găsise între zdrenţele pe care dormea un vechi cupon perforat, mototolit între două hârtiuţe rătăcite. L-a înmânat pe loc paznicilor împreună cu un dinar vechi de aur, din timpul Almoravizilor, pe care-l ţinuse ascuns între limbă şi cerul gurii din clipa arestării până fusese aruncată în celulă.
Prinţesa păstrase acasă o colecţie largă de cupoane casnice, ştiind cât de avantajos pot fi întrebuinţate cupoanele perforate, codate corect, în marile bazare ale oricărei capitale (spre deosebire de multe alte prinţese, care nu aveau măcar o vagă idee ce înseamnă un buget ponderat, şi, pot să adaug cu multă tristeţe, nu o au nici în zilele noastre).
Când, după câteva ore, paznicii s-au declarat gata de plecare, prinţesa le-a cerut să se adune cu toţii la ea în celulă şi i-a instruit minuţios cum şi ce să facă odată ajunşi la destinaţie, de pildă, unde să-şi priponească în siguranţă cămilele, precum şi locaţia a trei toalete turceşti din vecinătate, în caz de nevoie.
– Duceţi-vă de partea cealaltă a oraşului, la Saïd Fabric&Craft, vizavi de Califco şi puţin mai la stânga,” a sugerat prinţesa.
– Este o prăvălie dintre cele mai reputabile, specializată în lână merinos, importată de peste tot, ba chiar şi de şi mai departe, din Anglia. Proprietarii, o familie de egipteni copţi, refugiaţi din Nubia, ţin deschis în fiecare zi a anului, fără excepţie, şi nu închid când le vine lor pe chelie, aşa cum fac şmecherii ăia de la bazarul mare. Atenţie cu dinarul de aur. E de pe vremuri. Valorează peste două sute de dinari de-ai noştri de-argint. Tot ce rămâne după ce-aţi plătit lâna, e-al vostru.
Ajunşi la Saïd, a continuat prinţesa, unul din ei trebuia doar să meargă la ultimul ghişeu din stânga, să prezinte cuponul şi să-i şoptească la ureche casieriţei cărunte din spatele geamului codul săptămânal de promoţie (cel mai recent pe care şi-l amintea prinţesa fiind UTC1971), urmând ca pe loc să primească o reducere de 45% din totalul de plată. Paznicii au acceptat bucuroşi târgul, sperând să poată băga în buzunar diferenţa de preţ.
de Nicholas Jordan
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 87 ● 11/2024 ▲▲▲
Lacomi de câştig, paznicii şi-au repezit cămilele tot drumul până la Califco, le-au priponit sumar, mai mult de ochii lumii, şi-aproape că au năvălit în prăvălia lui Saïd, atât de grăbiţi erau toţi. Au cumpărat de-acolo fără nici o tocmeală ghemurile purpurii, jad, indigo şi vânător de munte comandate de prinţesă, doar ca să descopere consternaţi la ghişeu că trebuie să plătească din buzunarul propriu un plus de 35 de dinari, o sumă considerabilă, mai ales pentru nişte simpli paznici de turn.
Casieriţa le-a refuzat onorarea cuponului, explicând ţâfnos că el expirase demult. După câteva ezitări de faţadă, le-a dezvăluit secretul: calendarul îndeobşte acceptat în Sandelia (deşi nu în zonele de graniţă cu creştinii) începea evident cu primul an de după Hegira, la mai mult de şase sute de ani după moartea lui Isus. Paznicii ştiau de copii despre existenţa celor două calendare, nimic mai mult însă, iar niciunul din ei nu văzuse un cupon perforat până în acea zi şi nici să-i citească data de expirare nu erau capabili.
– Ascultaţi-mă pe mine, că eu ştiu ce spun,” a zis casieriţa de la ghişeul din stânga. Femeia nu arăta căruntă, aşa cum o descrisese prinţesa. Se putea vedea bine însă că era foarte vârstnică şi că, spre norocul, sau, poate, spre nenorocul ei, nubienii de la Saïd Fabric&Craft aveau acces la cantităţi industriale de henna.
– Calendarul de pe cuponul vostru,” continuă ea, admirându-şi în oglindă cele câteva şuviţe de păr arămiu şi fără luciu acoperindu-i creştetul capului, „se bazează pe unul adus pe vremuri de peste ocean, unul mai an, cu şase cicluri însumând treişdemii de ani, dintre care ciclul prezent, ultimul la rând din numărătoarea cea mare, se presupune – hei, ce zic eu că se presupune, se ştie bine, la toate nivelurile – că se va termina cât se poate de nasol. Să nu spuneţi de-acum încolo că n-aţi fost preveniţi, mai ales în ziua când veţi vedea singuri cum se duce totul pe apa Sâmbetei.
Casieriţa le-a făcut semn să se aproprie cât mai mult de ghişeu şi le-a spus pe un ton părintesc:
– Nu mai aduceţi cupoane de-astea mototolite şi zdrenţuite pe-aici, că nu inspiră încredere. Se fereşte lumea de ele ca de-un ciumat ori de-un cruciat de la Malta. Dar, dacă mai furaţi de undeva dinari de-ăştia vechi almoravizi, dintr-ăştia să-mi mai aduceţi.
Paznicii, chiar dacă nu analfabeţi, nici prea deştepţi nu erau, altfel, înainte de a se fi suit pe cămilele lor, i-ar fi dus capul să verifice data şi condiţiile de expirare caligrafiate migălos pe spatele cuponului, e drept, în litere foarte mărunte, aşa cum era obiceiul cam peste tot în Sandelia (şi, după cum am văzut eu singur, şi pe la noi, şi oriunde). Începuseră deja să se certe între ei şi erau foarte aproape de o încăierare.
Prinşi la strâmtoare într-o afacere cu monezi de aur care nu avea cum să fie legală, paznicii au scos repede din buzunar diferenţa de bani şi au plătit lâna prinţesei, speriaţi de moarte că se vor trezi a doua zi vecini cu ea de palier, numele lor adăugat în peniţă roşie pe ultima pagină a registrului de prizonieri din turn.
(VA URMA)
Fragment din cartea Turnul
________________________________________________
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
