POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXXIX) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 85 ● 9/2024 ▲▲▲

Noi mai credem încă în cultură!
Ajută-ne atât cât poți și DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Sfârșitul miniștrilor de război

“Este imposibil să nu aibă supărări cel care locuiește într-un oraș sau într-o casă și care are legături cu oamenii.” – Socrate, la Stobaeus, Flor. 99, 35.
dar
“Cine a fost în stare să șteargă ce i-a fost scris odinioară pe frunte de către destin?” – Bhartrhari, Nir., 84.

Gough locuia la ultimul etaj al marelui bloc din beton și sticlă. La parter să găseau prăvălii, agenții imobiliare, o cofetărie și un oficiu de turism. Etajele I și II erau ocupate de Clubul Stăruitorilor, iar etajele III și IV de Ministerul de Război. În rest, blocul era parcelat în garsoniere și apartamente pentru particulari, cu excepția capetelor fiecărui coridor, unde niște negustori și-au amenajat câteva prăvălii. La ultimele etaje nu mai existau nici aceste mici dughene. Aici locuiau numai slujbași mărunți, jochei, studenți, scriitori și, mă rog, cine se mai nimerea. „Drojdia societății”, cum se spune.

Până la etajul patru exista o scară rulantă. De la etajul zece și până la etajul douăzeci urca un singur lift comun, iar de acolo în sus se mergea pe scări. Ultimelor etaje au uitat să le termine până și scările, așa că se circula pe un fel de frânghii marinărești, însă din material plastic (cele pentru urcare erau de culoare roșie, iar cele pentru coborât de un albastru-ciel foarte reușit). Din păcate, frânghiile erau cam incomode și cam prea puține. Din cauza aceasta, se întâmpla ca sa vrea cineva să urce, în timp ce altcineva cobora pe aceeași frânghie (sfidând culoarea!) și, atunci, unul se vedea obligat să cedeze. În schimb, odată ajuns sus, aveai o priveliște minunată, doar că pe acoperiș s-a instalat un teren pentru cei ce voiau să învețe să conducă mașina, și, motoarele prost ambalate făceau un zgomot infernal.
Gough era obosit. Se afla pe drum de o jumătate de oră și încă nu reușise să ajungă sus. Pe scările rulante n-a fost nici o problemă, dar în dreptul clubului se adunase lume multă pentru că se aniversa performanța record a unui membru ce obținuse prin perseverență și talent un rezultat grozav. Nu se știa exact ce rezultat, însă se zvonea că ar fi reușit să fabrice din chibrite macheta întregului bloc, cu interiorul acestuia și cu tot ce se mai găsea pe acolo. Apoi și lifturile au fost foarte încărcate pentru că la minister se lucra la un tratat militar secret, deci în legătură cu această înghesuială nici măcar nu te puteai plânge cu voce tare. După care a trebuit să mai schimbe de trei ori ascensorul, să mai urce patru sute douăzeci și nouă de scări pe jos și, la urmă, n-a găsit nici o frânghie liberă.
Stătea și aștepta ca o doamnă să coboare pe una dintre frânghii, în timp ce în spatele său se și formase o coadă frumușică, iar o cucoană făcea apropouri zdrobitoare referitoare la normele minime de civilizație și respect.
Gough era obosit și deprimat. Deodată, o furie nimicitoare puse stăpânire pe el. Coborî în goană scările, îmbrânci lumea, făcându-și loc cu coatele în lifturi și năvăli la etajul patru, unde erau pe punctul de a se semna alianța secretă. Dar aceasta nu a mai avut loc. Gough îl aruncă pe ministrul de război în golul scărilor, declară puci militar și ocupă tot blocul. A devenit un dictator fioros și drept. Sub jurisdicția sa nu mai era voie să urci pe frânghiile roșii, ci doar pe cele albastre, în schimb erai obligat să cobori pe cele roșii. Gough condamna zilnic la moarte zece oameni, iar vinerea și lunea îi grația. Apoi, aceștia îi erau multă vreme recunoscători.
Guvernă șaptesprezece luni, după care fu aruncat în golul scărilor. Căzu, totuși, mai puțin decât predecesorul său, care micșorase distanța prin propriul său trup.
După șaptezeci și patru de ani, golul scărilor fu umplut cu cadavrele foștilor miniștri de război. Nemaifiind unde să fie aruncați, aceștia au dispărut ca funcție. Şi, odată cu ei, și războaiele. Oamenii se înghesuiau acum mai veseli în stradă sau în cofetării. Sau în prăvălii. Sau în agențiile imobiliare. Sau în oficiul turistic, cu excepția zilelor de joi și sâmbătă, când și acesta era închis. Doar că din fostul gol al scărilor urca, din când în când, o duhoare grea.

Salamul

„A muri bine înseamnă a evita primejdia de a trăi rău” – Seneca, Epistole, 70, 60.

Gough s-a întâlnit cu Poolo. Ceea ce a fost ultimul lucru pe care și l-ar fi putut dori: în fond, Poolo a fost interzis de cenzura comunistă, iar tocmai Gough a fost cel ce i-a luat locul. Așa că Poolo putea foarte bine să-l ia la rost pe Gough, să-l facă „un produs al securității”, să dovedească – de ce nu? – că numitul Gough a fost „parașutat” în România, sub nume străin, „imperialist” de către KGB etc. De la toți acești autonumiți dizidenți te poți aștepta la orice!

Poolo nu l-a luat în seamă. Ceea ce l-a făcut pe Gough să fie și mai neliniștit. El era tipul „Ce-am în gușă și-n căpușă” și ceea ce-i repugna cel mai mult și cel mai mult în viață era fățărnicia celorlalți. Așa că și-a zis să-i propună individului un târg. Când îl întâlni din nou, îl acostă și-i preciză că el, Gough, este un om direct, din popor, care nu este obișnuit să umble cu vorbe, cu fofârlica sau cu filosofii de doi bani. (Şi ce filosofii nu-s de doi bani? îi făcu cu ochiul nerușinatului. Care bineînțeles că n-a înțeles nimic.) Gough nu se lăsă intimidat de atâta impertinență și-i vorbi răspicat:

– Cât vrei ca să taci?
Poolo se uită la el, i-a spus că „E o confuzie” și-și văzu de drum.
Da, dar peste doar câteva zile, Gough îl zări din nou pe Poolo. Iar după încă o zi, iarăși. Astea nu pot fi simple coincidențe! Nu, nu… Gough încercă să-i propună o sumă mai mare dizidentului. Din nou: niciun rezultat.
Gough a fost un om dintr-o bucată și, profitând de întunericul nopții și de faptul că se aflau singuri pe stradă, îl omorî. („Încă o dată”, ar zice boșorogii intransigenți de astăzi.) Cum l-a omorât? S-au întâlnit întâmplător, chiar când Gaugh a ieșit din magazinul alimentar. („Întâmplător”? Să fim serioși!) Gough ținea în mână ruda de salam tocmai cumpărată din pensia-i mizerabilă. Nu mai suportă, văzu strada pustie și-l pocni bine țintit pe mizerabil în scăfârlie. Bine țintit, într-adevăr! Decât să te omoare altul cu zile, nu-i mai bine să i-o iei tu înainte? Mai ales, de nu te poți înțelege cu vorba bună… (Că asta a vrut să spună și înțeleptul în citatul pus după titlu.)
După câteva ore, mâncând o bucată din salam (din salamul acela!), Gough avu, nu știu cum, impresia că-l mănâncă pe Poolo. (Încă o dată?) Ceea ce era, totuși, prea mult chiar și pentru un om din popor, obișnuit să halească, de mic, te miri ce. Că așa au fost vremurile. De data asta i se făcu o asemenea scârbă – dar o asemenea scârbă! – încât deveni roșu, albastru, violet. Decedă. După datina cea bună, strămoșească.
„Salamul a fost stricat” a dovedit, fără putință de tăgadă, ancheta. Însă gestionarul dispunea de suficienți bani pentru a plăti o amendă modică și a-și transforma urmărirea penală într-o biată sancțiune administrativă. Şi toată lumea a fost mulțumită. Că oameni suntem.
Pe urmă, nimeni nu și-a mai adus aminte nici de Poolo, nici de Gough. Următorul intoxicat cu Salam a fost Silar. Două zile mai târziu, a fost găsit și cadavrul neînsuflețit al lui Finch. Doar că Finch nici măcar n-a mai fost identificat vreodată.

Întrebarea ce se pune este următoarea: cum au putut să se intoxice și Silar și Finch cu aceeași rudă de salam… cumpărată de Gough? Că doar n-or fi jefuit mortul! Iar din magazinul acela alimentar a cumpărat destulă lume, oamenii cinstiți ai cartierului… De ce tocmai ei?
Dacă un detectiv serios, un detectiv celebru și nu un răcan oarecare interesat doar de ciubucuri și de femei ar fi anchetat cazul, ar fi putut rezulta un roman polițist extraordinar. Chiar și un film serial! Cum de au murit toți aceștia și numai aceștia din aceeași rudă de salam? Dar dacă în spatele poveștii cumplite se ascunde mâna unor forțe oculte sau – și mai grav – brațul lung al serviciilor secrete? Poate că de aceea a și fost mușamalizat întregul caz. Mai mult ca sigur!
Altfel, parcă totul n-a fost decât de pomană, un fapt pe care nici nu știu de ce l-am mai pomenit. Asumându-mi atâtea riscuri…

Se întâmplase ca imediat înaintea celui de al doilea război mondial, contrainformațiile se descopere o rețea importantă de spioni ce comunicau între ei în locurile pe care le credeau cele mai sigure: veceurile publice.

Nebăgați în seamă de nimeni, spionii coborau în latrinele care ulcerează identic diferitele îngrămădiri urbane, locuri în care fiecare om, indiferent de starea socială sau naționalitate este obligat, din când în când, să mai facă un popas.

Într-un plic galben, parasigilat și prevăzut peste tot cu mențiunea “ultrasecret”, Gough găsi însărcinarea de a identifica întreaga rețea de spionaj. Asemenea misiuni ultrasecrete se duc la bun sfârșit fără a antrena prea mulți colaboratori. Așa că Gough însuși se grăbi să-și facă un plan de cuprindere sistematică a celor douăzeci și trei de latrine publice, precum și a celor o sută douăzeci și trei de veceuri din incintele restaurantelor.

Muncea mult și sârguincios. Pentru a putea face onorabil față delicatei misiuni, consuma cât mai multe lichide, eliminându-le treptat și economicos – ca să-i ajungă peste tot.

Ca orice mare specialist al poliției secrete, Gough nu-și făcu un plan anume pentru capturarea infractorilor, nici măcar nu-și schițase tactica după care să-i identifice. În asemenea cazuri, așii contraspionajului se bazează, de cele mai multe ori, exclusiv pe întâmplare și pe flerul lor profesional. Iar acesta din urmă – flerul său deosebit – îl făcu să recunoască numai peste câteva zile, un individ ce cutreiera la fel de sârguincios ca și el latrinele. S-au deranjat de câteva ori reciproc, dând buzna unul peste altul în cabinele în care se strecurau și pe care le încuiau adesea, după ce, odată intrați, se străduiau să descifreze în pornografiile de pe pereți un indiciu suspect. (Gough își făcuse chiar și un dicționar al diferitelor inscripții și, cu ajutorul unui ingenios sistem algoritmic, încerca să-l pună în valoare în descifrarea ipoteticelor sensuri ascunse. Uneori reușise să ajungă la niște fraze indubitabile, deși nu făcea decât abia muncă de pionierat.) Îl depistă, deci, pe suspectul colindător de latrine și-l urmări discret mai multe zile. Rapoartele cotidiene trimise șefilor săi deveniră mai optimiste, iar șefii, la rândul lor, citeau mulțumiți rapoartele, încântați de munca desfășurată de toți în mod strălucit.

De atâta umblat prin veceuri, Gough observă, de la un timp, că lumea începe să-l ocolească și, după puțină gândire, același fler nebănuit îi șopti că începea să împrăștie în jur mirosul latrinelor vizitate.
Deși întotdeauna răbdarea a fost arma cea mai de preț a lui Gough, de data aceasta bravul agent hotărî să meargă drept la țintă. Fără zăbavă. Îl opri, așadar, a doua zi pe suspectul necunoscut, îi vârî legitimația sub nas și-i luă primul interogatoriu pe loc, într-o cabină unde se înghesuiră împreună, încuindu-se pe dinăuntru.

Discuția dură mult și fu purtată în șoaptă. Nimeni n-ar putea să spună cu certitudine la ce concluzie a ajuns anchetatorul și câte destăinuiri a făcut celălalt. Dar un lucru este sigur: codul de identificare al inscripțiilor de pe pereți se pare că a fost intuit perfect. De aceea, de atunci, desenele și înscrisurile din toaletele publice au trebuit să fie modificate. Vechile semne murale ale latrinelor au devenit o adevărată raritate – valoarea lor crescând cu trecerea timpului. Valoarea lor arheologică, întrucât cea conspirativă devenise egală cu zero pentru subtilii inițiați.

Din păcate, încă în aceeași zi, Gough fu găsit asasinat la datorie într-un closet al unui restaurant de lux, iar, ca printr-un miracol, toate latrinele publice deveniră pustii. Gough fu decorat post-mortem, însă, de atunci, oamenii preferă gangurile caselor, cotloanele, preferă orice, chiar și oprobriul public, decât să mai riște să intre într-o latrină municipală.

Civilizația amenința să se autodistrugă.
Izbucniră epidemii.
Fu decretată mobilizarea generală.

Codul secret al inscripțiilor murale din veceuri a devenit un grai tot mai puțin cunoscut chiar și pentru inițiați. Inscripțiile ulterioare acoperă tainele care riscă să se piardă pentru totdeauna.

Începu războiul.

Scara F

“Prilejuri mici pricinuiesc evenimente mari.” – Demosthene, Lept., 506,14.

Gough se opri în fața marelui bloc din beton și sticlă. După ce mai verifică o dată adresa, se îndreptă spre prima intrare, căutând scara F. Pe ușa de care se apropiase era scris vizibil C, dar scara imediat următoare era scara L; urmau, fără nici o logică a succesiunii, scările N, O, D, Y, S, E, R și V. După scara V, Gough se pomeni din nou în fața scării C. Ieșind cineva pe ușă, Gough îl întrebă cum ar putea găsi scara F. Se dovedi însă că omul întrebat nu cunoștea decât limba suedeză. Mai mult prin gesturi, el explică, zâmbind, că pe scara C locuiesc doar suedezi. Gough hotărî să-și încerce norocul pe scara imediat următoare, însă află că aici s-au stabilit numai argentinieni; apoi, pe rând, fu informat că pe scara N locuiesc doar coreeni, pe scara O canadieni, pe scara D cehi, pe scara Y englezi, pe scara S japonezi, pe scara E greci, iar pe mica scară R locuitori ai Marelui Ducat de Luxemburg. În legătură cu scara V, Gough nu reuși să obțină nici o informație, așteptă în zadar să iasă cineva și până la urmă, decise să intre. În hol se găseau un tonomat, un cântar și un bar automat. Ajuns în lift, apăsă la întâmplare pe butonul 5, însă ascensorul se opri la etajul 9. Aici se pomeni pe un coridor lung, pe care era întins un covor moale, iar, din loc în loc, pe pereți atârnau ghivece de flori. Totuși, etajul părea nelocuit și, după ce coridorul făcu o cotitură în unghi drept, totul își păstră aceeași înfățișare: pereți, covor, flori. În sfârșit, la o nouă cotitură, dădu de câteva uși – care se dovediră a corespunde doar în balcoane iar una dintre ele într-o toaletă. Bună și aia! Coridorul se intersectă cu alte coridoare și Gough fu pe punctul de a se rătăci, când auzi undeva, abia perceptibil, o muzică. Orientându-se după ea, dădu de o ușă, bătu, nu prim răspuns, intră.

Se afla tot într-un coridor, însă muzica se auzea acum clar și, la o nouă cotitură, Gough se opri locului: în fața sa se deschidea o terasă mare, unde un grup încolonat făcea gimnastică în ritmul unei melodii… Alții stăteau pe margini într-un șir disciplinat și, atunci când unul dintre cei ce făceau gimnastică se desprindea din coloană, primul din coada celor ce-l așteptau îi lua locul. Gough privi o vreme și fu uimit de ce nu fac cu toții gimnastică în același timp, suprafața mare a terasei permițând lejer acest lucru. Când unul dintre cei ce făceau gimnastică ieși din coloană și începu să se îmbrace, Gough se apropie de el și îl întrebă unde ar putea găsi scara F. Gâfâind încă din cauza efortului, omul îl privi foarte mirat, apoi îi vorbi într-o limbă din care Gough nu reuși să înțeleagă nici măcar un singur cuvânt. În curând se formă un cerc de curioși în jurul lor și un bărbat cu ochelari fumurii își făcu loc în față, încercând să discute cu Gough. Se părea că individul cu ochelari fumurii ar fi un savant și toți îl priveau cu respect. Într-o esperanto stâlcită, omul îl informă pe Gough că nu știe unde se află scara F, dar că toți ceilalți doresc foarte mult să obțină un autograf de la onoratul oaspete. În jurul lor, o mulțime de mâini întindeau bucăți de hârtie, carnete, albume, pixuri, stilouri, iar cineva încerca să împingă spre Gough chiar și o mașină de scris. Acesta dădu, un timp, autografe, însă, pe urmă se plictisi și se plictisită și solicitanții săi, care acum, încolonați ordonat, priveau, pe rând, apusul soarelui printr-unul din numeroasele geamuri. Gough privi, la rândul său, afară și, coborându-și ochii, îl zări pe Finch intrând pe scara F. Într-o fracțiune de clipă, Gough își reaminti coridoarele întortocheate și liftul capricios și, spre a nu-l pierde pe Finch și scara F, escaladă fereastra și se lăsă să alunece în jos pe burlan. După o clipă de nedumerire, locuitorii de pe scara V escaladară, la rândul lor, fereastra și coborâră pe rând, în desăvârșită ordine, urmându-l pe Gough pe scara F.

Incidentul avu urmări neplăcute. După ce locuitorii de pe scara V au invadat scara F, cei de aici fură obligați să treacă pe scara D. Aceștia, după o scurtă rezistență, ocupară scara Y etc., etc., etc.

Cu toate că, în general, ordinea a fost păstrată, s-au semnalat, totuși, și accidente, unele chiar mortale.

Dar totul trecu. A doua zi, Gough fu văzut ieșind de pe scara F – se pare că mergea la baia comunală – și cei de pe scara V, frumos încolonați, s-au întors la vechile lor apartamente. Acest lucru a făcut posibilă și revenirea celor de pe scara F și, în curând, toată lumea se afla din nou acasă. Doar coreenii și-au reținut un apartament și un W.C. de la canadieni, iar grecii încă două balcoane de la locuitorii Marelui Ducat de Luxemburg.

Marele erou

“Să nu alegeți primejdia cea mai mare, ci misiunea cea mai folositoare.” – André Malraux, Speranța, 376.

Gough a fost, indiscutabil, persoana cea mai celebră din istoria localității. O tăbliță comemorativă săpată în marmură – asemenea unei pietre funerare – adeverea, pentru oricine trecea prin fața bătrânei case, că la data de 17 XII 1786 în clădirea aceea și-a terminat marele fiu al târgului opera capitală, „Unele aspecte ale patologiei albinelor și importanța economică a faptelor observate”. Deci, în vreme ce oamenii din alte locuri pregăteau revoluția din Franța sau se omorau reciproc în nesfârșite războaie de apărare, Gough, indiferent la toate cele lumești, își vedea de misiunea sa istorică.
La numărul 29 al aceleiași străzi, a locuit între 1861 și 1885 Finch, exegetul cel mai valoros al lui Gough. Finch n-a fost un localnic. El a venit de undeva din răsărit și, atrasa ca de un magnet de personalitatea fascinantă a lui Gough, s-a stabilit în preajma fostei locuințe a maestrului și, stând seara la geam, vedea aceeași lună, același copac secular și aceiași munți pe care, desigur, i-a admirat și savantul în momentele-i de inspirație divină. În lucrarea sa în opt volume mari și o anexă, „Gough, omul și opera”, scrie: “Combătând cu asemenea argumente infailibile, inepțiile din domeniu ale lui Bahadur, Gough a dovedit, fără putință de tăgadă, că albinele nu-și folosesc energia în ziua a 243-a a anului în lupta împotriva răcelii, ceea ce le face în perioada respectivă vulnerabile. Sigur, recomandările sale pentru contracararea acestei situații sunt ușor utopice, dar ideea rămâne”. (Op. cit., vol. VI, p. 615). Pornind de la asemenea aserțiuni, pline de bun simț și de umanism, a fost ușor de tras concluzia că, în fond, indiferent de specializare, toți marii iluminiști ai vremii au pregătit revoluția franceză. Dacă au fost insensibile la avatarurile și mizeriile harnicelor albine, clasele exploatatoare dezumanizate n-au putut pricepe nici suferințele oamenilor nevoiași. Într-una din lucrările din tinerețe, puțin cunoscută, titlu necuprins în clasicele volume de “Opere”, Engels apreciază că autorul “Unor aspecte ale patologiei albinelor…” ar fi, prin mesajul lucrării sale, printre cei mai importanți precursori ai “Marii Revoluții Franceze”, dar chiar și ai “Marii Revoluții din Octombrie”. Este ciudat că această premoniție extraordinară a lui Engels n-a atras atenția, ea fiind unica anunțare a evenimentului pe care, autorul ei n-a mai avut fericirea să-l trăiască.

Lenin, Buharin, Troțki și Zinoviev îl citează cu admirație pe Gough, dar Stalin și Che Guevara îl consideră revizionist, Stalin chiar împușcînd 36.283 goughiști înrăiți (sau “albiniști”) care ar fi încercat să pactizeze cu imperialismul american împotriva lui Hitler și (mai apoi) cu Hitler împotriva Danemarcei.

După reconsiderarea istoriei, în a doua jumătate a deceniului VI al secolului XX, Gough a fost reabilitat, publicându-se numeroase studii despre personalitatea sa. Problema, apărută în mod cu totul neașteptat, a fost aceea că Finch (după cum demonstrează absolut convingător Ahbar) n-a avut cum să combată ipoteza lui Bahadur, întrucât Bahadur nici n-a existat, el nefiind decât un personaj al unui autor îndoielnic. Extrăgându-l pe Bahadur din demonstrație, tot castelul de cărți de joc s-a prăbușit instantaneu. Finch a mai făcut și alte gafe, iar povestea cu Engels s-a dovedit a fi fost un fals ordinar, slujindu-i unui tânăr impostor la o teză de doctorat. Nici cei 36.283 de goughiști împușcați de Stalin n-au mai fost reabilitați, întrucât obiectul sentinței procesului lor nu se susținea. Așa că s-a hotărât ca memoria lor să fie pur și simplu ștearsă din istorie. Ceea ce rămâne este minunata amintire a lui Gough și placa sa memorială. Gough a fost, indiscutabil, persoana cea mai celebră din localitate.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

The end of war Ministers

„It’s impossible not to be upset if one lives in a town or in a house and has connections with people.” Socrates, on Stobaeus, Flor. 99, 35.
but
„Who was able to erase what was once written on his forehead by destiny?” Bhartrhari, Nir., 84.

Gough lived on the top floor of the large concrete and glass block. On the ground floor were shops, estate agents, a bakery, and a tourist office. The first and second floors were occupied by the Strugglers’ Club, and the third and fourth floors by the War Office. The rest of the block was divided into studios and private apartments, except at the ends of each corridor, where some merchants had set up a few shops. On the top floors, there were no more of these little shops. Here lived only petty servants, jockeys, students, writers and, well, whoever else happened to be around. „The dregs of society”, as they say.

Up to the fourth floor there was an escalator. From the tenth to the twentieth floor there was only one common lift, and from there upwards you went by stairs. They even forgot to finish the stairs on the top floors, so everyone was walking on some kind of plastic marine ropes (the ones for going up were red and the ones for coming down were a genuinely nice sky-blue). Unfortunately, the ropes were a bit uncomfortable and a bit too few. Because of this, it happened that someone wanted to climb up while someone else was going down on the same rope (defying the color!) and then one was forced to give up. Instead, once up, you had a splendid view, except that on the roof there was a lot for those who wanted to learn how to drive, and the poorly tuned engines made a hell of a noise.

Gough was tired. He’d been on the road for half an hour and still hadn’t made it upstairs. On the escalator there was no problem, but a large crowd had gathered in front of the clubhouse to celebrate the record-breaking performance of a member whose perseverance and talent had achieved a great result. It was not known exactly what the result was, but it was rumored that he had succeeded in making a model of the whole block, with its interior and everything else in it, out of matches. Then the elevators were also terribly busy because a secret military treaty was being worked on at the ministry, so about this crowding you couldn’t even complain out loud. Then he had to change the lift three more times, climb four hundred and twenty-nine more stairs on the floor, and in the end, he couldn’t find a single free rope.

He stood waiting for a lady to come down one of the ropes, while behind him a nice queue had also formed, and a lady was making smashing approaches about the smallest rules of civility and respect.
Gough was tired and depressed. Suddenly, a shattering rage took hold of him. He rushed down the stairs, shoved people, elbowed his way into the elevators, and stormed to the fourth floor, where the secret alliance was about to be signed. But that never happened. Gough throws the minister of war down the stairwell, declaring a military mutiny and occupying the whole block. He became a fierce and righteous dictator. Under his jurisdiction you were no longer allowed to climb the red ropes, only the blue ones, instead you were forced to climb down the red ones. Gough sentenced ten men to death every day and pardoned them on Fridays and Mondays. Afterwards, they were a long time grateful.

He ruled for seventeen months, after which he was thrown down the stairwell. He fell, however, less than his predecessor, who had narrowed the distance by his own body.

Seventy-four years later, the stairwell was filled with the corpses of former war ministers. With nowhere to dump them, they disappeared as office. And with them, the wars. People now crowded more cheerfully into the streets or into coffee shops. Or in grocery stores. Or in estate agents. Or in the tourist office, except on Thursdays and Saturdays, when that too was closed. Except that from the former stairwell, from time to time, a heavy stench would rise.

The Salami

„To die well is to avoid the danger of living badly.” Seneca, Epistles, 70, 60.

Gough met with Poolo. Which was the last thing he could have wanted: after all, Poolo had been banned by the communist censors, and it was Gough who took his place. So Poolo could very well have reprimanded Gough, made him „a product of the Securitate”, proved – why not? – that Gough had been „parachuted” into Romania under a foreign, „imperialist” name by the KGB etc. From all these so-called dissidents you can expect anything!

Poolo didn’t take any notice. Which made Gough even more anxious. He was the guy who said everything he really thought and what he disliked most and most in life was the hypocrisy of the others. So, he thought he’d make a deal with the guy. When he meets him again, he points out that he, Gough, is a straightforward, grassroots man who is not used to small talk, gossip or cheap philosophies. (And, what, philosophers aren’t cheap? he winked at the shameless man. Who, of course, understood nothing.) Gough was not intimidated by such impertinence and spoke bluntly:

– How long do you want to keep quiet?

Poolo looked at him, told him „It’s a mix-up” and went on his way.
Yes, but only a few days later, Gough spotted Poolo again. And after another day, again. These can’t be mere coincidences! No, no… Gough tried to offer the dissident a larger sum. Again: no result.

Gough was a straight man and, taking advantage of the dark of night and the fact that they were alone on the street, he killed him. („One more time,” today’s intransigent old farts would say.) How did he kill him? They met by chance, just as Gaugh came out of the grocery store. („By chance”? Come on!) Gough was holding the salami roll he’d just bought from his miserable pension. He couldn’t stand it any longer, saw the deserted street, and punched the miserable man pointedly in the head. A good shot, indeed! Rather than let another kill you for days, wouldn’t it be better if you killed him first? Especially if you can’t get along with the good word… (That’s what the wise man meant in the quote after the title.)

After a few hours, eating a piece of salami (of that salami!), Gough somehow got the impression that he was eating Poolo. (Again?) Which was, however, too much, even for a common man, used to eating, as a child, who knows what. Because such were the old days. This time he was so disgusted – but so disgusted! – that he turned red, blue, purple. He died. According to the good, ancient custom.

„The salami was rotten” the investigation proved beyond doubt. But the manager had enough money to pay a modest fine and turn his criminal prosecution into a poor administrative penalty. And everyone was happy. Because we’re human.

After that, no one remembered Poolo or Gough. The next salami intoxicated was Silar. Two days later, Finch’s lifeless body was found. Only Finch was never even identified.

The question that arises is: how could the same piece of salami have poisoned Silar and Finch… bought by Gough? They couldn’t have robbed the dead man! And, from that grocery store, enough people bought, honest people of the neighborhood… Why them?

If a serious detective, a famous detective, and not just some ordinary rascal interested only in tips and women, had investigated the case, a great detective novel might have resulted. Even a serial movie! How did all of these and only these die from the same piece of salami? But what if behind the terrible story is the hand of occult forces or – even worse – the long arm of the secret service? Perhaps that is why the whole case was covered up. More than likely!

Otherwise, it seems as if the whole thing was nothing more than nothing, a fact I don’t even know why I mentioned. Taking so many risks…

A Tangled Espionage Affair

„What is sought may be found; but what is neglected escapes.” Sophocles, Ced. Rec., 110 sq.

It so happened that just before the Second World War, counter-intelligence uncovered a large network of spies who communicated with each other in the places they thought most secure: public toilets.
Unnoticed by anyone, the spies descended into the latrines that identically ulcerate the various urban conglomerations, places where everyone, regardless of social status or nationality, is obliged to stop from time to time.

In a yellow envelope, tightly sealed and marked „top secret” throughout, Gough finds the assignment to identify the entire spy network. Such top-secret missions are conducted without training many collaborators. So, Gough himself hastened to draw up a plan to systematically cover the twenty-three public latrines, as well as the one hundred and twenty-three toilets in restaurant premises.

He worked hard and diligently. To cope with the delicate task honorably, he consumed as many fluids as possible, eliminating them gradually and economically – so that he had enough to go around.
Like any great secret police specialist, Gough did not have a specific plan for catching criminals, nor did he even outline the tactics by which he would identify them. In such cases, counterintelligence aces often rely solely on chance and professional flair. And the latter – his keen sense of smell – led him to recognize, only a few days later, an individual who was as diligent as he was wandering the latrines.
They disturbed each other a few times, barging into each other’s booths, which they often locked, after having once entered them and struggling to decipher a suspicious clue in the pornography on the walls. (Gough had even made himself a dictionary of the various inscriptions and, using an ingenious algorithmic system, was trying to put it to clever use in deciphering hypothetical hidden meanings. Sometimes he had managed to arrive at some unmistakable phrases, though he was only doing pioneering work). So they track down the suspect who was haunting the latrines and follow him discreetly for several days. The daily reports sent to his bosses became more optimistic, and the bosses, in turn, read the reports contentedly, delighted with the brilliant work everyone was doing.

From so much wandering around the toilets, Gough noticed, after a while, that people were beginning to bypass him and, after a little thought, the same unsuspecting flair whispered to him that he was beginning to spread the smell of the visited latrines around.
Although patience has always been Gough’s most prized weapon, this time the brave agent decided to get right to the point. Without hesitation. So the next day he stopped the unknown suspect, shoved his badge under his nose and took his first interrogation on the spot, in a booth where they huddled together, locking themselves inside.
The conversation lasted a long time and was carried on in whispers. No one could say with certainty what conclusion the interrogator came to and how many disclosures the other made. But one thing is certain: the identification code of the inscriptions on the walls seems to have been perfectly intuited. That’s why the drawings and inscriptions in the public toilets have since had to be changed. The old latrine wall signs have become a rarity – their value has increased over time. Their archaeological value, whereas their conspiratorial value had become zero to the subtle insiders.

Sadly, that same day, Gough was found murdered on duty in a closet of a fancy restaurant, and, as if by a miracle, all the public latrines became deserted. Gough was posthumously decorated, but since then people have preferred house gangs, cottages, cottages, preferring anything, even public opprobrium, rather than risk entering a municipal latrine.

Civilization threatened to destroy itself.
Epidemics broke out.
General mobilization was decreed.

The secret code of the wall inscriptions in the restrooms became a less and less known language even to the initiated. Later inscriptions cover up mysteries that risk being lost forever.

The war had begun.

The F Staircase

„Small events cause big events.” Demosthene, Lept., 506, 14.

Gough stopped in front of the large concrete and glass block. After checking the address once more, he made his way to the first entrance, looking for staircase F. On the door he had approached was visibly written C, but the next staircase was staircase L; staircases N, O, D, Y, S, E, R and V followed, with no logical sequence. After the V staircase, Gough found himself again in front of the C staircase. Someone came out of the door and Gough asked him how he could find the F staircase. More by gesture, he explained, smiling, that only Swedes lived on the C staircase. Gough decided to try his luck on the next staircase but found that only Argentinians lived there; then he was informed that only Koreans lived on N, Canadians on O, Czechs on D, English on Y, Japanese on S, Greeks on E and inhabitants of the Grand Duchy of Luxembourg on the small R staircase. On the V staircase, Gough could not get any information, waited in vain for someone to come out and finally decided to go in. In the lobby were a jukebox, a scale and a bar machine. Once in the elevator, he randomly pressed button 5, but the elevator stopped on the 9th floor. Here he found himself in a long corridor with a soft carpet, and flowerpots hanging on the walls. Still, the upstairs seemed uninhabited, and after the corridor made a right-angle turn, everything kept its appearance: walls, carpet, flowers. Finally, at another turn, he came upon several doors – which turned out to correspond only to balconies and one of them to a toilet. That’s a very good one too! The corridor intersected with other corridors and Gough was about to lose his way when he heard music somewhere, barely audible. He walked after it, came to a door, knocked, got no answer, entered.

He was still in a corridor, but the music was now clearly audible, and at another turn Gough stopped: a large terrace opened up in front of him, where a group in a line was doing gymnastics to the beat of a song… Others stood on the edges in a disciplined line, and when one of the gymnasts broke away from the column, the first in the queue of those waiting for him took his place. Gough watched for a while and was puzzled why they weren’t all doing gymnastics at the same time, the large area of the terrace easily allowing this. When one of the gymnasts came out of the column and began to get dressed, Gough approached him and asked him where he could find the F staircase. Still panting from the effort, the man looked at him in amazement, then spoke to him in a language Gough couldn’t understand a word of. Soon a circle of curious onlookers formed around them and a man with tinted glasses stepped forward, trying to talk to Gough. It seemed that the man with the tinted glasses was a scientist and they all looked at him with respect. In stilted Esperanto, the man informed Gough that he didn’t know where the F staircase was, but that everyone else was eager to get an autograph from the honored guest. Around them, a crowd of hands were spreading out pieces of paper, notebooks, scrapbooks, pens, pens, and someone was even trying to push a typewriter at Gough.
He gave autographs for a while, but then he got bored and so did his applicants, who now, neatly lined up, took turns watching the sunset through one of the many windows. Gough, in turn, looked out and, lowering his eyes, caught sight of Finch entering the F staircase. In a fraction of an instant, Gough recalled the winding corridors and the capricious elevator and, not wanting to miss Finch and the F staircase, climbed out the window and let himself slide down the drainpipe. After a moment’s puzzlement, the residents of the V staircase climbed out the window in turn and descended in perfect order, following Gough down the F staircase.

The incident had unpleasant consequences. After the residents of staircase V had invaded staircase F, the residents of staircase F were forced to move to staircase D. They, after a short resistance, occupied Y staircase, etc., etc., etc.

Although, in general, order was maintained, accidents were reported, some of them fatal.

But all passed. The next day, Gough was seen coming out of the F stairway – apparently on his way to the communal bath – and those on the V stairway, neatly lined up, returned to their old apartments. This also made it possible for those on F staircase to return, and soon everyone was home again. Only the Koreans retained an apartment and a toilet from the Canadians, and the Greeks another two balconies from the inhabitants of the Grand Duchy of Luxembourg.

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: