POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXXVIII) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 84 ● 8/2024 ▲▲▲

Îți place și poți ajuta?
DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

De ce a început războiul cu Marele Ducat de Luxemburg

Remediul nenorocirii este echilibrul sufletesc
– Syrus, 490

„Istoria s-ar fi scris altfel, dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai cârn” se spune, pe bună dreptate. Cu toate acestea, nasul doamnei Poyy, soția domnului Poolo, impiegat de mișcare într-o mică gară din Banat (România) n-a fost tocmai impecabil. Doamna Poyy fusese lovită la vârsta de șase ani în plin obraz de un cal și, de atunci, nasul i-a crescut strâmb. Aceasta s-a întâmplat când fusese doar o fetiță, însă la vârsta matură de 42 ani, doamna Poyy s-a sculat – cu nasul ei strâmb cu tot -, i-a pregătit micul dejun impiegatului și a confundat zahărul cu sarea, astfel că i-a preparat o cafea cu un gust neobișnuit soțului ei. Domnul Poolo, care a dormit și așa prost toată noaptea și care era cunoscut ca un mare ipohondru, a rămas cu convingerea că este purtătorul unei boli ascunse, probabil foarte grave și, tot îngrijorându-se de suferința sa, a greșit – pentru prima oară în 24 de ani de carieră – mersul trenului. Drept urmare, acceleratul 3208 a lovit din plin o garnitură de marfă și printre cele 265 victime ale cumplitei catastrofe s-au aflat și două persoane care au făcut Interpolul să lucreze din greu timp de patru săptămâni și probabil că munca ar fi continuat în subteran, dacă evenimentele n-ar fi evoluat atât de rapid, flacăra fiind puternic întreținută și de mass-media. Unul dintre morți s-a dovedit a fi Charles-Luc Druon, celebrul terorist din Luxemburg, iar un altul, excelența sa ambasadorul Gabonului în Bulgaria, împreună cu încă doi funcționari și trei oameni de pază din anturajul său. Un al patrulea om de pază, care a supraviețuit catastrofei, a declarat că serviciile secrete ale țării sale erau la curent cu un atentat ce se pregătea și nu excludea deloc o legătură între Charles-Luc Druon și cumplita nenorocire feroviară. (Mai ales că nici cele mai moderne tehnici de investigare n-au reușit să stabilească în mod cert motivul catastrofei.)

Un ziar francez a lansat o ipoteză provocatoare asupra întregii întâmplări, și drept urmare, țara unde a avut loc cumplitul eveniment a supralicitat faptele și a adus în prim plan până atunci obscura rețea „Crocodilul galben”, stabilind că acel Charles-Luc Druon n-a lucrat pe cont propriu și că oficialitățile statului său nu erau deloc străine de acțiunile organizației teroriste. Gabonul a solicitat explicații ambasadorului Luxemburgului la Libreville și întrucât răspunsul a fost considerat insuficient, statul african a cerut sprijinul Consiliului de Securitate. Din păcate, mecanismele O.N.U. – ca de atâtea ori – s-au mișcat foarte încet și scandalul, ajuns pe prima pagină a ziarelor nu numai din România, ci din întreaga lume, a precipitat din nou evenimentele. După cum își mai aduc, poate, aminte cititorii, relațiile dintre Marele Ducat de Luxemburg și Gabon s-au deteriorat vizibil în ultimul deceniu și nu este de mirare că o grupare agresivă a Frontului Național al Leoparzilor Neîmblânziți a realizat trei atentate cu bombe în Luxemburg, iar la 4 septembrie, Gabonul, unde s-a creat o adevărată isterie de masă împotriva „unui anumit stat din Benelux”, a lansat primul raid de aviație la est de Esch sur Alzette. Riposta statului european a fost pe măsură și bombardamentele succesive din 6 și 7 septembrie au provocat importante pagube materiale, în special tribului Ngunga, principalul fief al Leoparzilor Neîmblânziți.

Conflictul risca să se generalizeze mai ales că s-a dovedit că atât aparatele luxemburgheze, cât și cele africane decolau de pe aceeași bază a unui stat central-est-european. (Ce scenă curioasă trebuia să fi fost aceea când, în cel mai mare secret, doi aviatori ai forțelor beligerante își făceau cu mâna, urcau fiecare în avionul său și plecau în direcții opuse, pentru ca, după ce și-au lansat bombele, să revină în același loc și să servească politicoși cina la cantina comună și, din pricina aglomerației, uneori la aceeași masă și folosindu-se de același coș de pâine.)

După toate astea, s-a hotărât o conferință de pace la Lugoj (Europa, România), în apropierea locului unde a avut loc nefericitul accident feroviar.

Domnul Poolo, nici o clipă incriminat pentru cumplitul eveniment, întrucât Interpolul a constatat cu probe irefutabile că garnitura a părăsit terasamentul în urma unui sabotaj al organizației criminale „Crocodilul galben”, s-a trezit dis de dimineață, a fumat o țigară și s-a apucat de lucru, deoarece în jurul Lugojului (Banat, România) toată suflarea era în stare de alarmă maximă în vederea sosirii delegațiilor la conferința de pace. O rețea de ochi ageri sticlea de după fiecare copac și agenții speciali ai diferitelor servicii de securitate s-au travestit în te miri ce plante și obiecte aparent inofensive. (Domnul Poolo, de pildă, nici nu sesiză că fântâna casei sale era substituită de o patrulă B.S.S., care reușise să ia forma fidelă a obiectului familiar.) Doamna Poyy – cea care primise o copită în nas, pe când nu fusese decât o fetiță – n-a mai confundat în dimineața aceea sarea cu zahărul și i-a preparat o cacao delicioasă soțului ei. Acesta, la rândul lui, ajută trenurile ordinare și cele speciale să străbată impecabil rețeaua feroviară atât de încărcată din jurul Lugojului. Diplomații au sosit cu bine, conferința a avut succes și, două zile mai târziu, s-a semnat tratatul de pace și colaborare între Marele Ducat de Luxemburg și Republica Gabon. (În tratatul de bază, semnat doar două luni mai târziu, s-a subliniat prietenia de veacuri dintre cele două popoare frățești și s-a exprimat regretul pentru scurta și nedorita neînțelegere survenită).

STRICT SECRET
„Concluzii și recomandări:
Părțile vor recomanda profesorilor, de istorie din țările respective să amintească de războiul cunoscut sub sintagma „regretabilele evenimente” cu maximă precauție. In loc de aceasta, în programele analitice din cele două țări se va pune accentul pe epoca bronzului și pe creșterea cu atâta succes a producției prelucrării acestui metal în ultimele două decenii.

Dna. Poyy își va ține întotdeauna, începând cu data semnării actului adițional, sarea și zahărul în două recipiente de culori diferite.
O comisie internațională va supraveghea periodic ducerea la îndeplinire întocmai a punctului 1.

Marele Ducat de Luxemburg va debloca (cf. Tratatul, Anexa 8) suma de 15 milioane dolari pentru consolidarea infrastructurii din Gabon și va realiza în comun cu partea gaboneză o fabrică strategică de mingi de tenis de masă.

Câinele mov

„Lung e timpul morții pentru noi și trăim un mic număr de ani în chip mizerabil” – Semonides, Iambi, 3.

Era o zi superbă și domnul Poolo hotărî că a sosit timpul să-și mai viziteze părinții. Ceea ce era destul de complicat și cerea multă imaginație și perseverență.
Părinții domnului Poolo – nu e nici o rușine s-o spunem – au fost niște oameni umili, dar cinstiți și harnici. Ei n-au cunoscut niciodată sălile sordide ale tribunalelor și nici n-au ajuns să ceară de la vecini o bucată de pâine. (Mai bine s-ar fi culcat flămânzi!) Însă ca el, Poolo, să n-aibă o bucată de pâine pe masă, mulțumită Celui de Sus, n-a avut să se întâmple decât foarte rar. Cu atât mai lăudabilă a fost reușita celor trei copii ai familiei, plecați de jos, dar primul ajuns funcționar la cadastru, al doilea – dl. Poolo însuși – director adjunct la Primărie, iar fata – una dintre cele mai respectate învățătoare din târg și soția medicului veterinar.

Părinții domnului Poolo au fost toată viața îngrijitorii Cimitirului Vechi și se poate afirma, cu toată răspunderea, că puține necropole din țară arătau atât de îmbietoare ca aceea gospodărită de personajele noastre. Acestea au introdus măsuri cu adevărat revoluționare în domeniu: au pietruit aleile cimitirului cu cioburi de rocă de diferite culori, astfel încât soarele se răsfrângea cu bucurie în adevăratul curcubeu de jos. Apoi, au fixat tăblițe la capătul aleilor, asemenea celor de pe străzile orașului, iar fiecare mormânt a primit câte un „număr de casă”. (Din păcate, proiectul inițial ca numele străzilor din cimitir și numerele aplicate la morminte să corespundă cu adresele din traiul civil al decedaților nu s-a putut aplica din mai multe motive ce s-au arătat, până la capăt, insurmontabile: o dată, pentru că oamenii se mai mutau dintr-un loc în altul în viață fiind, lucru ce nu era legal posibil odată ajunși în sicrie; a doua oară, fiindcă o dată stinsă în traiul lumesc o familie, pe locul respectiv se muta alta, încât nu aveai cum să rezolvi situația postumă decât prin supraetajarea cronologică a mormintelor, lucru din nou oprit de lege și de riturile anchilozate ale autorităților și, pe urmă, au apărut proteste de la câțiva vecini certați între ei și care pretindeau că le ajungea să fi fost obligați să stea o viață alături de niște dușmani înrăiți și voiau să-și petreacă măcar odihna veșnică scutiți de proximități neplăcute. Sigur, asemenea argumente se puteau aduce cu nemiluita, la fel cum orice inițiativă se lovește întotdeauna de conservatismul și invidia din jur. De data asta, rațiunea ca decedații să se simtă la cimitir în continuarea vieții lor publice a fost spulberată de autorități cu argumentele cele mai birocratice posibile.

Păcat! Se vede că invidia lucrează și acolo unde concurența nu este excesivă. O idee profund umanitară a fost – vai! – din nou spulberată de istorie din pricina birocrației și a ignoranței. Însă, în afara acestui eșec – pentru care au mai avut cumplit de pătimit – părinții lui Poolo s-au bucurat numai de succese în activitatea lor profesională, dovadă că talentul și perseverența, vocația și sacrificiile personale inerente nu pot fi înfrânte de răutatea și ignoranța nimănui. Printre marile lor realizări se numără, fără îndoială, și bicicletele puse la dispoziția vizitatorilor pioși, introducerea apei curente și a robinetelor respective la fiecare strat de flori sau vază de pe morminte, amenajarea inițial a unor adăposturi pentru intemperii, dedicate vizitatorilor, apoi transformarea acestor simple refugii în clădiri cu utilitate punctuală, menite ca oamenii să nu-și piardă inutil vremea până a trece furtuna și înființarea „bibliotecii cimitirului” (unde se găseau din abundență lucrări despre slujbele religioase de profil, despre topografia locului, FIND FAST pentru cei ce nu erau localnici, precum și scurte biografii ale răposaților – pe baza unor CV-uri pe care toată lumea trebuia să le pregătească din timp). Am fi nedrepți dacă am arăta numai necazurile pricinuite de invidia cu care au trebuit să se confrunte minunații cei mai mărunți edili ai orașului de după moarte.

Tatăl domnului Poolo a fost de două ori decorat, o dată de însuși domnul Prefect, cu ocazia vizitei făcute în târg, iar într-un ziar central și chiar și pe un post de televiziune au apărut reportaje extrem de elogioase, atestând munca de o viață a unor slujbași modești și harnici. Răzbunarea a venit pentru domnul Poolo senior postum. După ce a murit, după o scurtă suferință, în al optzeci și doilea an al exemplarei sale vieți, soției sale i-a fost dat să afle cu groază că tocmai bărbatul ei, părintele spiritual al necropolei, pe care a slujit-o cu nețărmurită abnegație până la capăt, n-a primit încuviințarea de a fi înhumat în Cimitirul Vechi din pricina nu știu cărei ordonanțe municipale, în care – vezi, Doamne! – nu se încadra. Cum decesul a survenit exact atunci când domnul Primar se afla într-o vizită oficială – importantă! – în străinătate, la Congresul Edililor Social Democrați Liberali, funcționarul rău intenționat, fluturând cu satisfacție hârtia atât de nepotrivit interpretată, a avut câștig de cauză și nici chiar fiul defunctului, deși lucra și el în Primărie (însă pe timpul tristului eveniment nu era încă director adjunct) n-a reușit să împiedice grozăvia strigătoare la Cer. Ce era de făcut? Cu nebunii n-ai cum să te pui, iar mortul trebuia înmormântat, mai ales că plana o căldură cumplită peste târg. N-aveai cum să-l aștepți pe Primar să se întoarcă de la importantul congres, mai ales că și feroviarii amenințau cu iminenta întrerupere a circulației trenurilor. (Faza grevei de avertisment era deja trecută.)

Bineînțeles că, după ce reveni Şeful la Primărie, funcționarul răutăcios fu aspru pus la punct, alegându-se și cu o mustrare scrisă, iar tatăl domnului Poolo fu repus în drepturile-i firești, permițându-i-se să fie așezat pentru odihna de veci în cimitirul pe care l-a înnobilat cu devotamentul său, timp de o viață. („Pot să spun față de oricine că, fără aportul acestui bărbat de două ori decorat, cimitirul nostru n-ar fi devenit mândria orașului și a întregii regiuni”, nu uită să afirme public Primarul.) Numai că, spre a fi deshumat și reînhumat, bătrânului îngrijitor i-ar fi fost necesară o Ordonanță de la Tribunal, iar acolo s-a precizat că nu există o bază legală pentru emiterea documentului atât de trebuincios. Şi, astfel, după ce întreaga-i viață fusese un om cinstit, care nici măcar n-a știut cum arată clădirea Tribunalului pe dinăuntru, iată că, după moarte, Poolo Senior trebuia să facă nenumărate demersuri, să angajeze – desigur prin urmașii legitimi aflați încă temporar în viață – mai mulți avocați, să aibă răbdare cu termenele lungi de judecată și să nu poată dovedi, în doi ani, nimic. Asta o făcu și pe mama domnului Poolo să moară de inimă rea. Acum, e drept, lucrurile s-au schimbat, domnul Poolo era deja director adjunct la Primărie și, oricum, după cele întâmplate și după intervenția hotărâtă a mass-media și a societății civile, nimeni nu mai era tentat să repete măgăria – cum să-i zicem altfel? – de mai înainte. Mama domnului Poolo fu depusă (?) în mormântul pe care cei doi l-au pregătit din timp. Un mormânt nu ostentativ – oamenii aceia, așa cum am repetat, erau modești și-și știau lungul nasului – însă era un mormânt decent și ornat cu flori tradiționale dintre cele mai frumoase. Singurul lux pe care și l-au permis și de care, am adăuga, erau cu totul îndreptățiți – era un câine din marmură mov pus de pază pe tăblia din marmura de aceeași culoare. Un mic magazin de plante decorative era chiar alături, iar chioșcul cu dulciuri nu se afla nici el departe. Dar tocmai atunci criza s-a adâncit și mai mult: cum poți să desparți doi oameni după moarte numai fiindcă un slujbaș răutăcios a făcut, cu doi ani în urmă, o nedreptate flagrantă? Pe de altă parte, nici Justiția n-avea cum să dea un aviz de dezhumare, oferind un precedent primejdios numai fiindcă un nătărău și-a făcut cândva de cap. Ce era de făcut? Administrația Cimitirului Nou se simțea și ea vexată: tot tărăboiul iscat nu făcea decât să pună într-o lumină nefavorabilă instituția. Nu pretindea nimeni că răposatul domn Poolo ar fi fost de vină, însă, după tot tămbălăul făcut, mușteriii migrau cu mic cu mare spre Cimitirul Vechi. Şi asta deși acolo, după moartea soților Poolo, lucrurile nu mai mergeau atât de bine, iar noii administratori cereau sume nerușinate drept mită, spre a le mai găsi doritorilor un loc cât de cât onorabil în necropola supraaglomerată. Şi iarăși: ce era de făcut? Cu cât se înverșunau mai mult cei trei onorabili urmași ai răposaților îngrijitori despărțiți abuziv după moarte, după ce invidiile și răutățile vieții nu i-au putut urni pe unul de lângă celălalt, cu atât mai mult creștea și rezistența oficialităților, devenite surde la orice argument rezonabil. Chiar și domnul Primar începea să fie agasat de întreaga poveste. „Justiția trebuie să-și urmeze cursul și oricine, ORICINE!, este obligat să i se supună. Altfel, am crea drum liber anarhiei!” Dar cum să pună liniștiți capul pe pernă cei doi fii și fiica învățătoare a bătrânilor segregați, când vedeau cum părinții lor nu se pot revedea? Cum? Nu știm cât temei se poate pune pe zvonuri, însă despre toate astea s-a vorbit mult. Prea mult.

De pildă, că domnul Poolo ar fi ratat de două ori avansarea firească la funcția de director plin numai pentru că a început să-și obosească superiorii – și în momentele cele mai nepotrivite! – cu vechea lui problemă personală. Se mai spunea că fratele care lucra la cadastru ar fi fost sancționat pe linie administrativă tot din aceleași motive, deși existau și dovezi că omul ar fi greșit într-adevăr câteva planșe. Şi chiar dacă populația era divizată în aprecierea acelor fapte (și a multor altora de aproximativ același soi), unii fiind cu totul de partea moștenitorilor soților Poolo, dându-i drept exemplu propriilor copii de iubire filială și perseverență pentru o cauză bună, în vreme ce alții au început să se sature de subiect și să se plângă de faptul că presa și oficialitățile își pierd vremea cu „fleacuri”, în loc să rezolve problema mult mai urgentă a înmulțirii peste măsură a rozătoarelor. Iar Justiția, bazându-se pe articole și pe paragrafe, amâna cauza de la un anotimp la altul.

Până ce domnului Poolo Junior, într-un moment de geniu, îi veni marea idee: făcu să ajungă la Parchet o plângere penală cum că tatăl său a fost furat („răpit în mod pervers și bestial”) și că în Cimitirul Nou mormântul e gol ori ocupat de altcineva. Ei, da! Asta nu mai era o joacă. În prezența Parchetului, a martorilor citați și a mai multor posturi de televiziune, bătrânul domn Poolo a fost scos din groapă, constatându-se că reclamația n-a fost întemeiată. După care n-a mai fost nici o problemă să fie reînhumat în mormântul pentru care avea aprobarea încă de la revenirea, cu șase ani în urmă, a domnului Primar de la Congresul Edililor Social Democrați Liberali. (E drept că, între timp, acel primar a fost înlocuit, prin alegeri libere, de un altul, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei unui bun câștigat.)

După toate astea, pacea n-ar fi coborât atât de repede în sufletul domnului Poolo Fiul, dacă nu și-ar fi luat toate măsurile de precauție posibile. În primul rând că sesizarea cu privire la inautenticitatea cadavrului din mormântul bătrânului domn Poolo din Cimitirul Nou a fost astfel ticluită încât să vină din străinătate și din partea unei Asociații special constituite, în urma unei hotărâri judecătorești și, drept urmare, să nu-l poată acuza nimeni pe domnul Poolo Junior că încearcă să influențeze în vreun fel un proces aflat pe rol. În al doilea rând, domnul Poolo Junior orchestră, tot din umbră, firește, o adevărată campanie de presă binevoitoare față de dreptatea care – în fine! – s-a realizat. Iar, în al treilea rând, ca să nu mai fie absolut nici o discuție, domnul Poolo cel Tânăr – care nu era nici el de azi, de ieri – continuă încă doi ani să plătească avocații, până ce un judecător luminat a constatat că mult mediatizata cauză nu mai are obiect.

În dimineața aceea atât de frumoasă, despre care am început să relatăm, dimineață în care domnul director adjunct se pregătea să meargă să-și vadă părinții, lucrurile păreau să intre pe un făgaș cât se poate de favorabil: cu puțini ani înainte de pensie, domnul Poolo Junior urma să fie avansat, sora lui beneficia de o distincție didactică, iar fratele mai mare se îmbogățea printr-un birou particular de cadastru, birou pe care-l conducea cu multă sârguință și cu ajutorul a șapte angajați. Dar când am prevăzut că o vizită la părinții domnului Poolo nu era un lucru atât de lesnicios, nu am exagerat cu nimic. Fără să știe nimeni, obosită de tergiversările nesfârșite ale Justiției, într-un moment de dor și de inconștiență, de disperare extremă, mama domnului director adjunct, a funcționarului de la cadastru și a învățătoarei făcu un testament prin care solicita să fie îngropată cu discreție alături de iubitul ei soț legitim… în Cimitirul Nou. Lucru despre care urmașii ei au aflat abia mult mai târziu. Așa că, tot într-un mod cât se poate de discret, copiii o vizitau (și) la adevărata adresă a locului ei de veci.
Riscând totul pe o carte, carieră și chiar libertate, copiii bătrânilor Poolo se pregătesc să organizeze o mutare clandestină a mamei lor lângă soțul ei legitim. Lucrurile ar trebui să aibă loc în noaptea de mâine spre poimâine, noapte fără lună și într-un moment când lumea va fi ocupată cu stingerea marelui incendiu ce va izbucni la Postul de Pompieri al orașului. Chiar la Postul de Pompieri! Ce spectacol!

Iar poimâine… Poimâine copiii vor sărbători, la mormântul adevărat, cel de pe strada Lalelei din Cimitirul Vechi, recăsătoria părinților lor, uniți o dată și pentru totdeauna, până ce nici moartea nu-i va mai despărți. Desigur, și aceea va fi tot o ceremonie discretă, discretă așa cum a fost și viața de pe pământul acesta a bunului cuplu atât de cumsecade.

Mulțumiți, copiii parcă-i auzeau spunând: „Ce bine-i să fii iar acasă! Aici nu ne lipsește nimic: avem apă suficientă pentru flori, iar dacă acestea se vor ofili, la doi pași se găsesc altele de vânzare. Şi nici chioșcul de dulciuri nu e departe…” Iar câinele din marmură mov rămâne, orice s-ar spune, un însemn dintre cele mai nobile.
Chiar dacă nu mai e ce-a fost, Cimitirul Vechi rămâne, totuși, cel mai ispititor loc al târgului.

*Se știe că orice măsură cu adevărat revoluționară, indiferent de domeniu, contravine legilor trecutului.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

Why Did the War with Luxembourg Start

The remedy of misfortune is the balance of the soul. Syrus, 490

„History would have been written differently, if Cleopatra’s nose had been a little more hooked,” they say, and rightly so. However, the nose of Mrs. Poyy, the wife of Mr. Poolo, a moving clerk in a small railway station in Banat (Romania) was not exactly impeccable. Mrs. Poyy had been hit in the cheek by a horse at the age of six and her nose has grown hooked ever since. This happened when she was just a little girl, but at the ripe old age of 42, Mrs. Poyy got up – crooked nose and all – made breakfast for the clerk and mistook sugar for salt, so she made her husband an unusual tasting coffee. Mr. Poolo, who slept badly all night as well and was known to be a great hypochondriac, was left with the conviction that he was the carrier of a hidden, probably profoundly serious disease and, still worrying about his suffering, he mistook – for the first time in his 24-year career – the train’s path. As a result, the express 3208 slammed into a freight train and among the 265 victims of the terrible catastrophe were two people who kept Interpol hard at work for four weeks, and work would probably have continued underground if events had not moved so quickly, with the flames also heavily fueled by the media. One of the dead turned out to be Charles-Luc Dr. uon, the notorious terrorist from Luxembourg, and another, His Excellency the Gabonese Ambassador to Bulgaria, along with two other officials and three security men from his entourage. A fourth security guard, who survived the disaster, said that his country’s intelligence services were aware of a planned attack and did not rule out a link between Charles-Luc Druon and the terrible rail disaster. (Even the most modern investigative techniques could not establish the motive for the disaster.)

A French newspaper launched a provocative hypothesis on the whole affair, and as a result, the country where the terrible event took place overstated the facts and brought the hitherto obscure „Yellow Crocodile” network to the fore, establishing that Charles-Luc Druon was not working on his own and that the officials of his country were not at all strangers to the actions of the terrorist organization. Gabon asked the Luxembourg ambassador in Libreville for an explanation, and as the response was considered insufficient, the African state asked the Security Council for support. Unfortunately, the UN mechanisms – as on so many occasions – moved very slowly and the scandal, which made headlines not only in Romania, but all over the world, precipitated events once again. As readers may recall, relations between the Grand Duchy of Luxembourg and Gabon have visibly deteriorated over the past decade and it is no wonder that an aggressive grouping of the National Front of the Unbridled Leopards carried out three bomb attacks in Luxembourg, and on 4 September, Gabon, where a veritable mass hysteria against „a certain Benelux state” has been created, launched its first air raid east of Esch sur Alzette. The European state retaliated in kind and successive bombings on 6 and 7 September caused considerable material damage, particularly to the Ngunga tribe, the main stronghold of the Uninhabited Leopards.
The conflict was in danger of spreading, especially as it turned out that both Luxembourg and African planes were taking off from the same base in a central-eastern European state. (What a curious scene it must have been when, in utmost secrecy, two airmen of the belligerent forces waved, each boarded his plane and took off in opposite directions, only to return to the same place after dropping their bombs and politely dine in the common canteen and, because of the overcrowding, sometimes at the same table and using the same breadbasket).

After all this, it was decided to hold a peace conference in Lugoj (Europe, Romania), near the site of the unfortunate railway accident.

Mr. Poolo, who was never charged with the terrible event, as Interpol had established with irrefutable evidence that the train had left the railway embankment as a result of sabotage by the criminal organization ‘The Yellow Crocodile’, woke up early this morning, smoked a cigarette and set to work, as everyone around Lugoj (Banat, Romania) was on high alert for the arrival of the delegations to the peace conference. A network of keen eyes was peering out from behind every tree, and special agents of the various security services disguised themselves as you-know-what plants and seemingly harmless objects (Mr. Poolo, for example, did not even notice that the fountain of his house had been replaced by a B.S.S. patrol, which had managed to take the faithful form of the familiar object). Mrs. Poyy – who had received a hoof in the nose when she had been but a little girl – no longer confused salt with sugar that morning and made her husband a delicious cocoa. He, in turn, helped the ordinary and special trains run smoothly on the busy railway network around Lugoj.
The diplomats arrived safely, the conference was a success, and two days later the peace and cooperation treaty between the Grand Duchy of Luxembourg and the Gabonese Republic was signed. (The basic treaty, signed just two months later, underlined the long-standing friendship between the two brotherly peoples and expressed regret for the brief and unwanted misunderstanding that had occurred.)


STRICT SECRET
„Conclusions and recommendations:

Mrs. Poyy will always keep her salt and sugar in two different colored containers from the date of signing the additional act.
An international committee will periodically supervise the exact implementation of point 1.

The Grand Duchy of Luxembourg will make available (see Treaty, Annex 8) the sum of 15 million dollars to strengthen the infrastructure in Gabon and will set up jointly with the Gabonese side a strategic table tennis ball factory.

The parties will advise history teachers in the respective countries to recall the war known as the „regrettable events” with the utmost caution. Instead, in the analytical curricula of the two countries the emphasis will be on the Bronze Age and the successful growth of the production of this metal in the last two decades.

The Purple Dog

„Long is the time of death for us, and we live a miserable little number of years.” Semonides, Iambi, 3.

It was a beautiful day and Mr. Poolo decided it was time to visit his parents again. Which was quite complicated and required a lot of imagination and perseverance.
Mr. Poolo’s parents – there’s no shame in saying it – were humble but honest and hardworking people. They never knew the sordid halls of the courthouse, nor did they end up begging neighbors for a loaf of bread. (They’d rather have gone to bed hungry!) But for him, Poolo, not to have a loaf of bread on the table, thanks to the Lord, was a rare occurrence. Even more commendable was the success of the family’s three children, who left from the bottom, but the first became a land registry clerk, the second – Mr. Poolo himself – a deputy director at the Town Hall, and the daughter – one of the most respected teachers in the market and the wife of the vet.

Mr. Poolo’s parents had been caretakers of the Old Cemetery all their lives and it can be said, with all responsibility, that few cemeteries in the country looked as inviting as the one managed by our characters. They introduced truly revolutionary measures in the field: they paved the cemetery’s paths with different colored shards of rock, so that the sun reflected joyfully in the true rainbow below. Then they put plaques at the end of the alleys, like those on the city streets, and each grave was given a „house number”. (Unfortunately, the original plan that the names of the cemetery streets and the numbers on the graves should correspond to the addresses in the civil registers of the deceased could not be implemented for a number of reasons that proved, in the end, insurmountable: once, because people kept moving from place to place while still alive, which was not legally possible once they were in coffins; secondly, because once a family had died out in the world, another family moved into the place in question, so that there was no way of resolving the posthumous situation except by chronologically superimposing the graves, which again was prevented by the law and the ankylosed rites of the authorities, then came protests from some quarrelling neighbors who claimed they had had enough of being forced to spend a lifetime with sworn enemies and wanted at least to spend their eternal rest free from unpleasant surroundings. Of course, such arguments could have been made in abundance, just as any initiative is always met with conservatism and envy. This time, the rationale for the deceased to feel at the cemetery in the continuation of their public life was blown away by the authorities with the most bureaucratic arguments possible.

Too bad! It shows that envy works even where competition is not excessive. A profoundly humanitarian idea has been – alas – once again shattered by history because of bureaucracy and ignorance. But apart from this setback – for which they had to suffer terribly – Poolo’s parents enjoyed nothing but success in their professional work, proof that talent and perseverance, vocation and inherent personal sacrifice cannot be defeated by anyone’s malice and ignorance. Among their great achievements are undoubtedly the bicycles made available to pious visitors, the introduction of running water and the respective taps at each flower bed or vase on the tombs, the initial arrangement of weather shelters dedicated to visitors, and then the transformation of these simple shelters into buildings with punctual utility, so that people wouldn’t waste their time until the storm had passed, and the establishment of the ‘cemetery library’ (where there was an abundance of works on religious services, the topography of the site, FIND FAST for non-locals, and short biographies of the deceased – based on CVs that everyone had to prepare in advance). It would be unfair to point out only the trouble caused by the envy that the marvelously small-minded town councilors had to deal with after their deaths. Mr. Poolo’s father was twice decorated, once by the Prefect himself, on the occasion of his visit to the little town, and there were extremely complimentary reports in a central newspaper and even on a television station, attesting the life’s work of modest and hard-working servants. Revenge came for Mr. Poolo senior posthumously. After his death, after a short suffering, in the eighty-second year of his exemplary life, his wife was given to learn to her horror that her husband, the spiritual father of the necropolis, which he had served with unfailing self-sacrifice to the end, had not been given permission to be buried in the Old Cemetery because of some municipal ordinance, which – you see, my God – he did not fit into. As the death occurred just when the mayor was on an official visit – important! – abroad, at the Congress of Social Democratic Liberal mayors, the malicious official, waving with satisfaction the so misinterpreted paper, prevailed, and not even the deceased’s son, although he also worked in the City Hall (but at the time of the sad event he was not yet Deputy Director) failed to prevent the outrageous horror. What was to be done? You can’t mess with madmen, and the dead man had to be buried, especially as the heat was so hot. There was no way you could wait for the mayor to return from the important congress, especially as the railway men were also threatening imminent disruption of train services. (The warning strike phase was already over.)

Of course, when the Chief returned to the Town Hall, the mischievous official was severely punished, including a written reprimand, and Mr. Poolo’s father was restored to his natural rights and allowed to be laid to rest in the cemetery he had ennobled with his lifelong devotion. („I can say to anyone that without the contribution of this twice-decorated man, our cemetery would not have become the pride of the city and the whole region,” the mayor never forgets to publicly affirm). But to be disinterred and reburied, the old caretaker would have needed a Court Order, and there it was stated that there was no legal basis for issuing such a necessary document. And so, after having been an honest man all his life, who did not even know what the Court building looked like from the inside, Poolo Senior had to make countless arrangements after his death, to hire – of course through his legitimate heirs who were still temporarily alive – several lawyers, to be patient with long court terms and to be unable to prove anything in two years. This also made Mr. Poolo’s mother die of grief. Now, it’s true, things have changed, Mr. Poolo was already deputy director at the City Hall and, anyway, after what happened and after the determined intervention of the media and civil society, no one was tempted to repeat the dirty trick – how else to put it? – from before. Mr. Poolo’s mother was laid to rest (?) in the grave that the two had prepared in advance. Not an ostentatious grave – those people, as I said, were modest and knew their noses – but it was a decent grave and adorned with the most beautiful traditional flowers. The only luxury they could afford – and which, I might add, they were fully entitled to – was a purple marble dog guarding the marble headstone of the same color. A small decorative plant shop was right next door, and the candy kiosk wasn’t far away either. But just then the crisis deepened even more: how can you separate two people after death just because a mean servant had, two years before, done a flagrant injustice? On the other hand, there was no way the courts could give a notice of exhumation, setting a dangerous precedent, just because some idiot had once made a fool of himself. What was to be done? The administration of the New Cemetery was also vexed: all the fuss was only making the institution look bad. No one claimed that the late Mr. Poolo was to blame, but after all the fuss, the mourners were migrating in substantial numbers to the Old Cemetery. And this was even though things were not going so well there after the death of the Poolos, and the new administrators were asking for shameless bribes to find a more honorable place in the overcrowded cemetery. And again: what was to be done? The more the three honorable descendants of the deceased caretakers, who had been separated after their deaths, became angry, the more the officials, who had become deaf to any reasonable argument, became more resistant. Even the Mayor was becoming annoyed by the whole story. „Justice must take its course and everyone, ANYONE, is bound to obey it. Otherwise, we’d be giving way to anarchy!” But how could the two sons and the daughter of the segregated elders put their heads back on their pillows when they saw how their parents could not see each other again? How? We don’t know how much reliance can be placed on rumors, but there has been a lot of talk about all this. Too much.

For instance, that Mr. Poolo would have twice missed the natural promotion to full director only because he began to bother his superiors – and at the most inopportune moments! – with his old personal problem. It was also said that the brother who worked on the land registry had been sanctioned administratively for the same reasons, although there was also evidence that the man had indeed made a few mistakes on the plans. And even though the population was divided in their appreciation of those facts (and many others of about the same kind), some were totally on the side of the Poolos’ heirs, setting an example to their own children of filial love and perseverance for a good cause, while others began to get fed up with the subject and complained that the press and officials were wasting their time with ” small talk ” instead of solving the much more urgent problem of the overbreeding of the rodents. And Justice, relying on articles and paragraphs, is postponing the cause from one season to the next.

Until Mr. Poolo Junior, in a moment of genius, had a great idea: he had a criminal complaint filed with the Public Prosecutor’s Office that his father had been stolen („perversely and bestially kidnapped”) and that the grave in the New Cemetery was empty or occupied by someone else. Well, yes! This was no longer a game. In the presence of the Public Prosecutor’s Office, the witnesses summoned and several television stations, the elderly Mr. Poolo was pulled out of the pit and the complaint was found to be unfounded. After which there was no problem in his being reburied in the grave for which he had approval since the mayor’s return six years ago from the Congress of Social Democratic Liberal Mayors. (Admittedly, that mayor has since been replaced, by free election, by another, but that doesn’t change the facts of the matter of an acquired asset.)
After all, peace would not have descended so quickly in Mr. Poolo Son’s soul if he had not taken every possible precaution. First of all, the complaint about the inauthenticity of the corpse in the grave of old Mr. Poolo in the New Cemetery was so typed that it came from abroad and from a specially constituted Association, following a court order, and therefore no one could accuse Mr. Poolo Junior of trying to influence in any way a pending trial. Secondly, Mr. Poolo Junior is orchestrating, also from the shadows, of course, a veritable press campaign of benevolence towards justice which – after all! – has been achieved. And, thirdly, to make it absolutely clear, Mr. Poolo the Younger – who was no fool either – continued to pay the lawyers for another two years, until an enlightened judge found that the much-publicized case was no longer relevant.
On that beautiful morning, which we have begun to talk about, a morning on which Mr. Poolo Junior was preparing to go to see his parents, things seemed to be going as well as they could: a few years before retirement, Mr. Poolo Junior was to be promoted, his sister was to receive a teaching distinction, and his older brother was getting rich with a private land registry office, which he ran with great diligence and the help of seven employees. But when I foresaw that a visit to Mr. Poolo’s parents was not such a simple affair, I did not exaggerate. Unknown to anyone, tired of the endless delays of Justice, in a moment of longing and unconsciousness, of extreme desperation, the mother of the deputy headmaster, of the land registry clerk and of the teacher made a will requesting to be buried discreetly next to her beloved husband… in the New Cemetery. Which her descendants only found out about much later. So, again as discreetly as possible, the children visited her (also) at her real burial place.

Risking everything on a playing card, career and even freedom, the children of the Poolo elders prepare to organize a clandestine move of their mother to her legitimate husband. Things are supposed to take place on tomorrow night, a moonless night, and at a time when the world will be busy putting out the great fire that will break out at the town’s Fire Station. Right at the Fire Station! What a show!

And the day after tomorrow… The day after tomorrow the children will celebrate, at the real grave, the one on Tulip Street in the Old Cemetery, the remarriage of their parents, united finally, until death shall not part them. Of course, that too will be a discreet ceremony, as discreet as the life on this earth of the good couple has been.
The children seemed to hear them say: „How nice to be home again! Here we don’t lack anything: we have enough water for flowers, and if they should fade, there are more for sale just around the corner. And the sweet shop is not far away either…” And the purple marble dog remains, whatever one may say, a most noble sign.

Even if it’s not what it used to be, the Old Cemetery is still the most tempting place in the small town.

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: