POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.


Cum am mai spus! Pe
pământ singurătatea
a luat forma
oamenilor.
Ea pârjoleşte
pătimaşă firul
de iarbă, topeşte
cu palma-i fierbinte
fulgul de
zăpadă, stropeşte
munţii cu seceta şi
usucă oceanele.

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Singurătatea are un
nume, vorbeşte,
aleargă, se înmulţeşte
ca lichenul,
e blestemul
ce apasă asupra
sinelui ei.
În explozia bubuitoare
a existenţei,
singurătatea e
o cavernă. La
ea acasă
soarele
se stinge,
luna e un obraz
de cadavru, stelele
sunt ştirbe,
inimile sunt de
plastic şi omul
e făcut la comandă –
geamănul în neştire
al golului
care a luat măsura viului
pe pământ.
De aceea roşesc când
calc iarba,
când ridic privirea
de cearcăne
înspre cerul sub
care mă simt
curcubeul
unei străvechi conflagraţii
în care
Cel de Sus
a ratat încercarea
– deşi nu recunoaşte –
de a se avea
pe sine
în cel de jos!
Şi de aici
singurătatea
care seceră lucerna
lumii
cu coada
lui Antichrist,
strivind între
buzele de salpetru
o biată floare
albastră!


Ne-am aşezat la masă.
Noaptea e o catifea
de presimţiri.
O lumânare
pâlpâie între noi.
Şi vidul timpului
trecut
pe care l-am însufleţit
împreună.
Doar privirea ta,
oglindă care
mă mustră, şi
pentru prima dată
simt că moartea
e un păcat, un
viciu, o nemeritată
rană a timpului
celui rămas. Deasupra
noastră o ceaţă
fără stele
peste o fortăreaţă de
creneluri. În acest
oraş traversat
de vise,
ferestrele
în jurul tău
îşi aprind
nuferii negri.
De ne-am putea
întoarce,
de-am putea traversa
din nou
consimţirile,
grădinile,
îmbrăţişările,
naşterile, câte
aurore ale
bunei-vestiri, câţi
luceferi
am ars împreună?
Dar fericirea
are totdeauna
o frontieră. Întind
spre tine
mâinile
şi lacrimile
plătesc primele.
Cum să îmi împac
inima
cu Maria
sprijinită
în toiagul înflorit
al copiilor ei, albină
rămasă
singură
în închisoarea
de ceară obosită?
Abia respiră acum,
ritmează
moartea, sau
o dă din
calea mea
la o parte?

Te-am chemat de atât
de departe
doar pentru a
te privi! Doar
pentru a-ți săruta
surâsul
în care ți s-a strâns,
avar,
dulceața! Dacă
ai avea chip
te-aș recunoaște, dacă
ai avea gust ți l-aș
regăsi
printre sărutări de
miresme.
Dacă ai avea glas
aș așterne în
numele tău
leandri pe crustele tăcerii.
Dar tu exiști
în aura absenței tale
ca un duh blând
într-o icoană,
ca
un înger veghetor ce
se odihnește
într-o umbră, ca
o idee arzătoare
într-un nor de
seninătate. Spune-mi,
cine ești? De
unde vii? Ești ivirea dragostei
îndelung așteptate,
ori stupul viu
de miere
care mi-a înflorit
înăuntru? De-aș alege
din nou
o sută de ani fără tine
aș face-o pentru
a te întâlni iarăși,
la capătul lor! De-aș trăi
ca să te întâmpin
ca atunci,
aș îndrăzni să fiu
nemuritor. De-ar
fi să te iubesc fără
întoarcere
ți-aș deschide buzele cu
jurământul poemului
meu
de ierburi
transparente,
urme pieritoare
ale visărilor
mele.
Te-aș descrie dacă
mi-ar îngădui-o
cuvintele.
Te-aș picta dacă
m-ai lăsa, nestingherit,
să-ți mângâi aripile
cu priviri
inspirate, te-aș
cânta din
instrumentul
dezacordat al inimii
care-mi bate nebunește…
Oare simte apropierea
ta ori
plecarea mea
dintr-o viață
care fără tine
n-ar mai avea parte
de bucurie? Ori
aș muri un pic,
sperioaso
ce te apropii ca
umbra ciutei
de ciobanul cu
fluierul ațipit? Ori
aș rămâne dovada
singură
că ai fost, că
ai trecut pe aici,
iubita mea!
Și că apoi ai
plecat,
dezamăgită…

Te-am adus de
atât de departe doar
pentru a te iubi!
Iubește tu însăți
strădania
mea! Și poate,
cine știe,
din strădania
mea și absența ta
se vor naște primii
noștri copii…
Însoțitoare a
ultimului meu gând
ori iubita primului
meu vis amăgit
de tine? Tu, alege
ce sunt! Un poet
care-ți caută,
prin neant,
literă
cu literă, numele
tău netulburat
de femeie?

Dragostea e o plezanterie,
dacă nu-i vorbeşti
cu şoapta întunecată
a unui emir, dacă
nu îi scrii ca
un Luque Muñoz:
“Tu care mlădiezi
cu şoldurile tale
tăria furtunilor”
Numai tu dai un răgaz
patimii
care zace
în mine.
Numai tu întrevezi
în trupul
ce va rodi
ecoul
sângelui tău,
numai tu risipeşti
lumina
cu fervoarea unui astru
care străluceşte,
pe dinăuntru.
Dragostea
este însufleţirea unei
vieţi care altfel
se închide într-un mugur
uscat.
Dragostea
e rătăcirea salvatoare
într-un poem de strigăte
guturale, este
muzica
pentru sângele
a două râuri
ce se revarsă în peştele
strălucitor
ce-şi depune
icra
de taină
în cristalul
înnoptat.
Dragostea
este uluirea
morţii
întoarsă
din drum.
Dragostea nu e
prizoniera
transpirată
a două patimi
smulse dintr-un
singur suflet,
nu este
voluptatea ce
orbeşte bucuria,
nu poate fi înprumutată,
închiriată,
posedată, violată,
nu poţi forţa un curcubeu
să piară
într-un clasor, dragostea
e ceea ce
nu ştim,
ceea ce nu
posedăm, doar tainica
hemoragie, doar
darul strâmt
al unor mărturisiri
acceptate, doar
lumina picurând
din opaiţul
de la capătul patului
unde două umbre
îşi piaptănă tăcerea
cu fire lungi,
până la istovire.
În această viaţă
biruim
prin ea,
înainte de a fi învinşi
în cealaltă, care
ne va retrage
totul, mai
puţin sărutul,
dezmierdarea privirii,
descântul de nemurire
pe care-l împărtăşim, singurul
de care Dumnezeu
nu se atinge, căci
altfel El însuşi
ar pieri puţin.
Dragostea
e arborele ce
se întoarce,
însetat,
în sevele cu care
îl hrănim.

Dragostea,
într-un fior
scriu, despuind
cuvintele
în întâmpinarea
misterului ei,
tu, cu nume de
corabie
despletită,
trup al umbrei
şi fiică
a desăvârşirii,
scăldându-te goală
în acest
atât de
inuman golf
de
absenţă.
Dragostea e
înaintea
şi în urma morţii,
lumânarea sălașului
de Crăciun
unde nașterea
este încă o înviere…

Poezia vine aşa,
la capătul zilei
de sâmbătă
când se pregăteşte
pentru supliciul somnului
viitor. Când
draperiile nopţii
se dau la o
parte şi soseşte ea,
doamna singuratică,
mireasa tolerantă
cu bărbatul tomnatic
care o întâmpină
fără stăruinţă.
Poezia
este
ultima resursă feminină
a castratului
creator
care,
cu vocea de alto
a lui Orlando,
va cânta pentru
amândoi
aria
despre o libertate
imposibilă.
Poezia e
amanta inflexibilă
a poetului
care îşi aşteaptă moartea
în pat.
Poezia vine la căpătâiul
zilei de sâmbătă, când
poetul se pregăteşte
pentru somnul săptămânilor
viitoare, mireasă
tolerantă cu
bărbatul tomnatec
care o întâmpină
fără stăruinţă.
Poezia e ultima resursă
feminină a
sopranistului
pus să cânte
în templul bucuriei
Oda lui înjosită!
La ce bun poetul
dacă nu poate fecunda
pântecul de seve
al poeziei?
La ce bun
dacă nu-i ameninţă,
senin,
fecioria?
De n-ar fi decât atât
şi tot ar fi
destul,
nevasta virginală
care nu-şi cunoaşte
copiii
şi-i cheamă
adesea
cu numele poetului
refuzat…

Mi-e dragă poesia
ce-mi deslușește
țara întrevăzută
în călătoria
dintre primul scâncet
și un ultim suspin
depus în candela în care
aurul
vieții și
el apune. Mi-e
dragă poesia
aplecată
asupra mea,
biet cântec de copil
risipit
în grația-i nesfârșită.
O viață e destul
pentru a izbândi,
pentru
a fi alesul ei.
În adierea timpului
cad și mă ridic din nou,
împodobit
cu o cunună de lauri
tineri,
acum,
la
capăt de drum.
Și doar iubita
mi-o plâng,
cu părul curgând
pe câmp
ca o binecuvântată ploaie
sfințită…

Poetul îşi
cheamă totdeauna
ţara la înmormântare,
întâmpinând-o
cu buchetul de flori
smuls privirilor aprinse
ale câmpiei
în care a luminat
şi s-a stins.
Poetul restituie
totdeauna mai
puţin decât
primeşte, dar
e singurul
care ştie
asta. De aceea,
precaută,
moartea
nu-l ocoleşte.
El e mereu dobânda
creditului irosit,
chiar dacă şi-a
trăit Odiseea
ieftin
pe nava lui
de hârtie.

Te iubesc, Paris!
Oraș iluzoriu
al unor ritmuri veşnic
turmentate.
Iubesc Parisul, torța unei
memorii, imnul unor ispitiri
tulburătoare, numele unui seducător
care a vrăjit libertatea.
Iubesc Parisul, înălţat pe norii
marilor sale
promisiuni, străbătut
de menstra
unui fluviu femeie.
Iubesc, literă de literă, claritatea
glasului
care îmi vorbeşte
dinăuntrul dorinţelor
tale.
Îţi iubesc fastul, eroii, revoluţiile,
împătimiţii îndrăgostiţi
ai gloriei
unei excepţii de
care lumea
se leapădă astăzi
ca de un jurământ.
Iubesc Parisul, neantul
tău locuit
de atlanţi şi de muze,
staţia din urmă
a nostalgiei
exilată
din tăcerea cacofonică a
lumii
la margine de istorie.
Iubesc chemările
limbii tale îndrăgite
de zei dispăruţi
dar prezenţi în subtilele
graseieri
ale tot mai răguşitului glas
industrial
al timpului din urmă.
Iubesc în Paris coroana
pe care au purtat-o
reveriile mele
atunci când
am călătorit
cu flota regală a
numelor unor Proust,
ori Gadenne ori
Camus!
Iubesc irealitatea ta generoasă, stelele
de deasupra întunericului tău,
tu,
virilă protecţie
a galiilor septentrionale
ce ieşeau, din când
în când, cu numele tău
pe buze,
la suprafaţa visului
cuceritor,
fredonând
tes chansons amères
de la nostalgie…
Tu, Paris, eşti o enciclopedie
de prevestiri,
de avertismente ale
unor pierderi
irecuperabile, iubesc
trist
cum te stingi
în mareea vorace
care te acoperă dinspre
apus, cu un
ultim nor peste agonia
suferinţelor tale, ca
un blestem încheietor,
luându-ni-te
nouă, celor care te visăm
neomeneşte – cum
nici un parizian
nu o poate face – când
îţi întindem
inima
şi tu-ţi aprinzi în jurul ei
descântecul felinarelor…
Iubesc ceeea ce
nu cunosc, cu
intuiţia de diamant a
poetului care nu trăieşte
decât ce presimte!
Iubesc iubirea mea de Paris,
o ofrandă fără restituire şi
fără întoarcere.
Paris, efeb înaripat,
înger păzitor şi însoţitor
prin realitatea tulbure
a unei iluzii.
Nu ţi-am atins vreodată
trotuarele, nu ţi-am privit turlele
gotice din mansardele
poeţilor tăi blestemaţi, n-am
coborât în bistrourile
unde Franţa de rând se îmbată
cu alcoolurile existenţei!
Nu ţi-am îmbrăţişat prostituatele
şi nu mi-am atins
privirea
de timpanele înaltelor tale
picturi, ferestre
prin ceaţa sordidului.
Tu, Paris, eşti
fisura
prin care, abandonându-ne
prisosul clipei,
fugim la întâlnirea cu
o idee!
Paris, logodnicul etern
al dorului de
moartea
care ar putea sosi
într-o zi,
surâzătoare,
însoţită
de tine!
Tu, Paris!
Eşti ultimul liman
ori coarda încordată
a amurgului
vieţii
ce apune,
în noapte,
odată cu tine?
Je t’aime!

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței
Poesia – III

Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: