Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…
Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.
La capătul vieții
poetul
se oprește
și versurile scrise
vin
să își ia
rămas bun!
De aici înainte
vor rămâne singure,
rostite de respirații
străine,
respinse, uitate ori
iubite,
suflete
de abur
ale trăirilor
trecute,
epuizate
pe rând.
La capătul vieții
poetul
se oprește
și așteaptă,
surâzând
tăcerii
care
l-a și ajuns
din urmă.
Pentru mine
cuvintele
sunt vertebre,
surâsuri,
nervuri, șoapte
ce insuflă
fericire
unor trupuri
străine, marea
și gândul ascuns
în scoica lui…
Pentru mine ele
sunt dimineața,
pasiunea,
speranța,
suspinul,
dezlănțuirea pură
a zborului
și căderea mortală
a uliului
peste cuibul
gureș
al rândunicii.
Pentru mine, cuvintele
sunt repirația ușoară,
tăcerea, întunericul,
câmpia cerului
înstelat, lanul
cu grâu, mărăcinii,
umbra
furișată
a vulpii
înșfăcând
puiul prepeliței,
vântul
din larg
și soarele,
izvorul
tumultuos
de lumină
sub care ființa
este o umbră
ce-și așterne
arabescurile
pe nisipuri.
Pentru mine, cuvintele
sunt făpturi,
fenomene,
absențe, mărturii
ori chemări
ale unor prevestiri
dispărute.
Poetul
le rostește
și se culcă
apoi
în palma lor
ca pe coasa
unui curcubeu ațipit.
Dumnezeu
când a făcut
lumea n-a avut
la îndemnă
cuvinte care
să o numească,
doar ființe
pe care le-a hrănit
îndelung
din iluzia Sa!
Și cum nici Eva, nici
Adam
nu știau să
vorbească,
au apărut
pe lume
cuvintele…
Mi-ar fi plăcut
să fiu italian
ca să cânt
Mediterana
cu cuvintele
lui Montale!
Mi-ar fi plăcut să fiu
chilian
ca să iubesc
sălbăticia
femeii,
negru de noapte
și alb de sudoare,
ca Pablo Neruda!
Mi-ar fi plăcut să fiu
grec
ca să trăiesc fiorii
libertății
în închisorile
spaimei
și lăcomia de viață
cu senina împăcare
cu destinul
fără milă
al Greciei.
Mi-ar fi plăcut
să fiu,
pe rând,
Elytis, Ritsos
Seferis,
și alături de ei
să aprind
torța
speranței
peste
sumbra istorie.
Mi-ar fi plăcut să fiu
român, ca
să pot scrie
despre
suferințele
lumii
în limba lui
Eminescu!
Și sunt!
Deci tac,
rătăcit
în muțenie,
caut calea, culmea,
erupția
viitorului
în tăcerea sumbră
a trecutului.
Mi-ar fi plăcut
să fiu
ce pot fi!
Fericirea interzisă,
patima ascunsă.
Umilitate…
Actele de divorț
dintre lume și geniu
au fost depuse
în groapa comună a cimitirului
din Viena
unde, spre
gloria ei, lumea
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic
al uitării din urmă.
Și de atunci scena
se tot repetă.
Izvoare aeriene
hrănind frunzele
grase
ale văzduhului, minuni
ce se trezesc
în privirea
ce nu-și pierde
vârsta. Un
haikú e viața.
Lacrima curge
pe umbra marmorei,
fulgerată
de emoție, dar
nu suntem acolo
să-i sorbim
mierea.
În luna martie
chiar și moartea
este un cireș
înflorit.
Geniul e singurul care
știe
ceea ce noi
abia întrevedem,
fisura
prin care
spionăm
deliciile raiului
în care
umbre regale
se joacă
de-a omenirea.
Geniul
e o scăpare
a acelui secret
care, când nu e
interzis,
nu ne e de folos.
Între lumina
apăsată de beznă
și bezna
sfârtecată
de lumini,
geniul!
Este
încă atât de îngust
culoarul.
În puține voci
am găsit
ceea ce m-a
căutat, frumusețea
virilă
a chemării umane!
Dacă Orfeu te-ar fi auzit,
dacă
ar fi ascultat
glasul tău,
malițioasele sirene
ar fi tăcut!
Muzica este spiritul
atins ca o
harfă.
Acolo unde
cuvintele se opresc,
muzica le
continuă
misiunea.
Omul e mai puțin
om
când nu-și poate cânta
tristețea și
bucuria.
Fără muzică, oare
cum ar mai vorbi Dumnezeu
unei lumi altfel
surde?
De aceea cântărețul
este un
Trimis
între Om
și destinul său
schimbător.
Dar puține voci au fost
rânduite
cu sacerdoțiu imnic
ca aceea
a lui
Dan Iordăchescu!
Învestirea maximă
a geniului slujitor
este totdeauna
oferită
celui care
Este,
deși nu
știe!
Iubitei mele
ascunse în cutele
sufletului meu,
îngerului cu palmele
acoperite de
rănile mele
vindecate, ea
din el,
darul de
Împlinire, însoțitoare
prin umbra vieții
și strălucirea
mistuitoare
a eternității, fântână
a îngerilor mei
genuini, ctitoră
sfioasă
a fericirii
mele, dar nespus
al minunii de a
trăi
în lumea de cenușă,
blândă încurajare
ce mi-a înviat
cuvintele,
credință
greu încercată,
înspinat surâs
speriat, umbră
a căprioarei
care se lasă
prinsă, și ultimul
chip
în care
mă odihnesc
fără spaimă,
și ultimul
bun rămas!
Dacă i-aș putea
restitui
ceea ce prin tine
Dumnezeu
n-a luat, ci
a dat!
De-aș putea atinge
iubirea
rugurilor blânde
din privirea ta,
dacă
aș îmblânzi moartea
ce așteaptă
la gura
podului
cu scara
din salcie înflorită,
dacă te-aș chema,
poezie,
să-i
săruți
tâmplele,
rostind
ușor,
ca pentru
noapte,
descântece
de împlinire.
Dacă
n-ai fi fost,
ce ar fi fost
lumea
fără
de tine,
tu, neasemuită
Cristina?
Plânsul
pentru mult prea
târziu…
Doamne, de ce te-ai ascuns în creația ta?
În odihna morții ajungem
cândva,
când larma va înceta
și odată cu ea și
roiul
amintirilor
voioase,
lacrimi, îmbrățisări, surâsuri
și strigăte
șoptite, împreună, rostind
cu frenezie:
trăiesc!
până când Dumnezeu
va îmblânzi
cuvântul
și ne vom întoarce,
împăcați,
în vis,
în cel din urmă
vis,
în care vom uita
cu totul
ce-a fost o dată:
copiii-fluturi
ce zburdă veseli
printre
morminte.
Doamne!
de aș putea alege
locul
uitării,
aș vrea să fiu
aproape
de
respirația
zăpezii
stinse
la gura
Îngerului ce
veghează,
tăcut,
somnul
fără margini
al dragului nostru
Mozart!
Scriind pentru lume
a sfârșit
prin a scrie
pentru îngeri.
Ca să înspăimânți
mediocritatea
e destul să
rostești: „Mozart!”
Copilul umanității,
căreia i-a grăbit
maturitatea,
linia de interferență
între Creator
și ființa Sa
ce nu-i seamănă
decât
atunci
când Îl amintește.
Între dionisiac
și apolinic, Flautul
și Recviemul,
ultimul ou
depus în coșul
culegătorului.
Viața alege
dintotdeauna
parfumul
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
tânăr
ținând în
mâna sa de dantele
tremurânde
ultima operă…
Dacă
mi-aș dori s-o șterg,
acum aș face-o,
lăsând
în urmă,
cu sufletul
împăcat,
grădina incendiată.
Inimă crispată, blocată,
exoftalmică,
numai tu m-ai ajutat
să rezist
sub clopotul
în care
bubuie lumea.
Nu te-am văzut
și nu te voi privi
niciodată,
floare de sânge
ce palpită
ca o planetă
în oceanul interior
în care cândva
ne vom îneca
Împreună…
Singurătatea îmi restituie
leagănul
în care am fugit cu tine
în săruturi furișate,
îmi redă amintirile
ce însuflețesc
clipele
pe care le-am atins
cândva,
cu sfială,
îmi restituie
întâile dezmierdări
cu trupul tău,
un delfin
zburdând
în sângele nostru.
Singurătatea,
cea care adună
hergheliile
despletite, care numără
stelele din părul tău
când ploaia îți piaptănă
surâsurile,
miere amară
scursă
din răni nevăzute
care curg spre
nevoia de tine,
tu,
însoțitoare
a vieții suave ce mi-a fost
aproape o umbră.
Și atunci
când îmi amintesc lumina
ochilor tăi, și atunci
când îți ascult palmele
ce îmi dezmierdau cu blândețe
ridurile, și
atunci
când
ai acceptat să iubești
un călător sleit de bucurii
ca mine…
Îți mai amintești
numele meu, mirosul
meu, căci
eu îmi amintesc
respirația șoaptelor tale înfiorate și a cuvintelor
nespuse încă
în patul cu plăceri?
Îți mai amintești,
iubito, ce
ți-am șoptit atunci
în căușul urechii, tu,
care ai plecat apoi
lăsându-mă captiv
absenței tale,
funebrei solitudini!
Tu,
astăzi nu mai știu
cine ești, nu
mai îmbrățișez decât
amurgul
în care ți-ai ascuns
privirea,
poate
pentru totdeauna…
Iar tu
so-li-tu-di-ne,
loială umbră
a umbrei mele
măcinate
la marginea timpului,
geamănă a iubitei mele
abia ivite și deodată
pierdute, dragostea
ta nu-mi ajunge! Voi
pleca curând
după năluca ei pieritoare,
chemând-o
tot mai stins
cu nostalgia mea
amuțită…
Adevărata
singurătate
este locuită
de umbre.
Claudiu Iordache – Nervurile transparenței
Poesia – II