Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Vânătorul de subtilități

„Cel mai bine e să fii sănătos; al doilea să fii frumos; al treilea să fii bogat în mod cinstit.” – Platon, Gorgias, 7.

Într-o marți, pe la șapte treizeci (post meridian), dr. Poolo a observat că nevastă-sa îi șoptește ceva lui Ragnar, fiul lor mai mare. Era mai mult decât evident că mesajul se dorea confidențial. Greutățile îl silesc pe om să fie inventiv și să găsească soluții, așa că – mai ales după ce a observat și joi, pe la patru și douăzeci (post meridian) că din nou cei doi își șușotesc – dr. Poolo s-a hotărât să surzească. S-a plâns o zi că nu aude bine, s-a mai plâns o zi că iar nu aude, le-a povestit ailor săi că a fost la medic și că nu mai e nimic, dar absolut nimic, de făcut. Doar două săptămâni i-au ajuns să se declare surd bocnă. În felul acesta, cei doi nu mai vorbeau chiar tot timpul în șoaptă, și au început să-și spună acele lucruri cu voce tare, fără jenă, atunci când își aminteau că nu sunt auziți. Dar, desigur, dr. Poolo îi auzea și îi înțelegea foarte bine. (Cu excepția cazurilor când nevesti-si și fiului său mai mare, Ragnar, le venea din nou să șușotească.) Însă, în rest, se întâmpla, de multe ori, desigur, ca dr. Poolo să-i audă foarte bine, să înțeleagă fără nici un efort și într-un mod foarte comod tot ce-și spuneau ei.

Viața de surd nu i se părea lui Poolo chiar atât de grea, mai ales că – în cazul său – ea nu presupunea nici un fel de diminuare a acuității auditive. Ba, din contră, de multe ori se dovedea că e extrem de convenabil să apari astfel în lume, putând să afli în amănunte o mulțime de lucruri pe care, în mod normal, nu ți le destăinuiește nimeni. Şi, oricât ai fi de inteligent și ori cât ai avea de dezvoltat simțul deducțiilor – ceea ce pentru dr. Poolo era o condiție specială a performanței profesionale -, amănuntele, mai ales amănuntele, numai astfel le puteai depista în totalitate. Așa, în mare, lucrurile le mai poți intui, dar mai sunt și o mulțime de aspecte de finețe pe care – orice ai face – trebuie să le percepi doar de la sursă, riscând, altfel, să le primești  grav deformate. Iar, pentru un profesionist asemenea doctorului Poolo, tocmai finețurile originare și atât de intime sunt elementele atât de importante.

Într-o luni pe la cinci și cinci (post meridian), dr. Poolo a simțit cum soția lui și cu Bahadur, fiul lor mai mic, încep să-și facă semne pe la spatele său.* Voiau, probabil, să-și transmită niște lucruri esențiale și care nu sufereau nici un fel de amânare, de n-au mai avut răbdare să aștepte să fie singuri și de au uitat cu totul că el și așa nu-i poate auzi. Da, probabil că erau lucruri foarte confidențiale și foarte urgente, de vreme ce nu-și puteau vorbi nici în fața lui. Nu-i nimic! Resursele omului sunt mult mai mari decât ne place nouă să credem! Încă în aceeași seară, pe la opt și patruzeci de minute, dr. Poolo declară că parcă nu mai vede bine.
– Nu mai ești nici tu de douăzeci de ani, îl consolară ai săi.
Apoi, lucrurile se precipitară, când, numai după o singură săptămână, în prima duminică, după ce prânziseră și Ragnar plecase să caute un ziar cu anunțuri publicitare pentru scaunul din piele maro pe care și-l dorea atât de mult să-l aibă la birou, abia rămași în trei, mama și Bahadur începură din nou să-și facă semne pe la spatele șefului familiei. Pe loc, dr. Poolo repetă că nu mai vede bine, că ochii nu-l mai ajută de fel,…
–   Nu-i de mirare, îl consolă consoarta, toată ziua stai afundat în  hârțoage
…dar de fel, continuă el să se plângă. Așa că n-a mai fost nimeni luat prin surprindere când, vineri pe la șapte și zece (post meridian), consultul la oculist – unde, bineînțeles, nici n-a fost – i-a confirmat că e complet orb.

Din clipa aceea, soția sa și Bahadur își făceau – în cea mai mare parte a timpului – semne fără să se mai ascundă. Doctor Poolo le recepționa, însă nu zicea nimic. Era prea inteligent să se dea bătut cu una cu două.

Orb și surd, dr. Poolo își vedea mai departe de viață, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Doar că nu se mai despărțea de bastonul alb, cu măciulia rotundă din fildeș. În rest, pleca, la fel ca și până atunci, în fiecare dimineață, cu metroul de opt și douăzeci și două, distanță de două stații – avea acum loc rezervat la orice oră -, după care nu trebuia decât să traverseze strada pentru a ajunge la celebrul său birou de avocatură. Modest, ca pe tot timpul vieții sale, se încuia în cabinetul său sobru, burdușit de cărți frumos legate în piele, studia dosarele, lăsa asistenților instrucțiuni prin reportofon în legătură cu strategia și tactica pe care vor trebui s-o adopte la tribunal în cauzele cele mai încâlcite. (În mod cu totul de neînțeles, de când nu mai auzea și nu mai vedea, găsea cele mai bune soluții chiar și în cele mai grele procese. Mintea îi lucra brici – probabil ca o compensare pentru dublul său handicap – și câștiga absolut toate pricinile pe care le angaja și, foarte repede, faima i-a crescut atât de mult încât îi veneau solicitări – pentru onorarii pe măsură – de la cele mai importante corporații. Numai să obții să fii asistat de el și imediat ce începeau negocierile de înțelegere amiabilă, adversarii devenind dispuși la orice compromisuri, știind că nu prea mai au nici o șansă în instanță. Ceea ce nu l-a făcut pe dr. Poolo să-și schimbe felul de viață, să vină zilnic la birou cu metroul de opt și douăzeci și două, să lucreze la fel de nebăgat în seamă de nimeni, să-și savureze în liniște și fără a fi tulburat de nimeni țigara de foi, paharul de rom de Jamaica și să asculte, la un aparat cu căști, simfonia nr. 22, în mi bemol major, „Filozoful” de Haydn.

Nici nu era cine să-l deranjeze. Nimeni nu și-a pus vreodată problema ce face infirmul încuiat atâtea ore singur în biroul său de la etajul opt, cum studiază dosarele și cum se descurcă în hățișul nenumăratelor volume cu articole de lege, excepții și precedente. Oamenii săi erau mult prea ocupați să-și creeze o ierarhie proprie în mega instituția de avocatură, să încaseze comisioane grase pentru a obține pentru un ministru ori pentru un miliardar bunăvoința doctorului Poolo, cel atât de suprasolicitat. (Doar, câteodată, cu totul pe neașteptate, după ce maestrul asistase cum câte un șef de cabinet sau un asistent șef de secție mai neobrăzat vorbise urât despre el – convins, nenorocitul, că nu e auzit și văzut -, doar, câteodată, câte un funcționar neobrăzat se pomenea concediat pe neașteptate și irevocabil. Nu, nu era nimic de făcut, șeful nu se răzgândea niciodată.) Nimeni nu s-a obosit să-și pună vreodată problema cum de se descurcă atât de bine un om – oricât de inteligent – care nu vede și nu aude. Păi, nu și-au pus vreodată problema fiindcă nu erau și ei suficient de inteligenți, măcar atât de inteligenți pentru a-l putea cuprinde în întreaga sa măreție! Cum să poată ei aprecia toate finețurile la care doar un orb surd are acces? Nici scara lui de valori n-aveau cum s-o judece, modul ciudat, dar regesc, cum își recompensa el câte un angajat în armata sa de slujbași sau cum îl dădea afară pe altul.
Important rămâne că dr. Poolo a devenit patronul de necontestat a celei mai importante firme de avocatură și că până și Președintele mai apela din când în când la el. În timpul marii crize politice din februarie, populația chiar a vrut ca dr. Poolo să fie numit în fruntea țării, însă, până la urmă, plebea s-a mulțumit să-l știe gestionarul portofoliului justiției și telecomunicațiilor.

Se poate spune, fără teama de a greși, că dr. Poolo a fost cea mai misterioasă figură a istoriei noastre moderne. Iscusit, discret, doct, el se ferea din răsputeri să apară pe micul ecran și nici cei mai afurisiți paparazzi n-au reușit să-l descopere. (Deși le-ar fi fost atât de ușor… Nici în calitate de ministru, dr. Poolo nu și-a modificat obiceiurile, mergând în fiecare dimineață cu metroul de opt și douăzeci și două la biroul de avocatură și exercitându-și mandatul guvernamental de acolo, din spatele ușii capitonate mereu încuiate. Din când în când, istovit de atâta muncă, privea la televizor aceeași casetă deocheată. Dar simfonia lui Haydn a rămas și pe mai departe pe primul loc. Să revin, însă, la metrou: paparazzii ar fi putut să-l pozeze oricât ar fi dorit, însă nu aveau cum să știe că domnul acela cu mers hotărât, în ciuda bastonului cu măciulie de fildeș și a ochelarilor negri este personajul mult căutat.) Mai nimeni nu putea pretinde că știe ceva concret despre el. Cu atât mai mult, se colportau în popor și în mediile interesate tot felul de ciudățenii despre personalitatea marelui ministru. Neavând pretenții deosebite de la viață, dr. Poolo își compensa dubla deficiență cu o inteligență nemaiîntâlnită și cu un trai imaginar fabulos. Popularitatea îi era inegalabilă, întrucât nu puteai să-l acuzi de nimic: ce să-i impuți unui grav handicapat,** care nu cere de la nimeni nimic și, în același timp, dă dovadă de atâta iscusință în folosul celor mulți și amărâți? Despre dr. Poolo puteai spune absolut orice. Nimeni nu avea cum să te contrazică. Orice argument pro sau contra nu se putea baza decât pe speculații.

La fel cum nimeni nu știa că nu exista o plăcere mai mare pentru dr. Poolo decât să stea în fotoliul său uriaș din sufragerie – unde își primea și funcționarii favoriți spre a le da instrucțiunile punctuale -, părând că doarme, însă privind extrem de atent de după ochelarii săi cu lentile întunecate la tot ce se petrecea în jur. În același timp, pândea cu urechile ciulite discuțiile interminabile ale celor ce credeau că doarme. (Singurul lucru neplăcut era că, deși el era orb și surd, chiar și apropiații lui nu se puteau dezbăra să mai șoptească ori să-și mai facă semne. Probabil că nu pentru a se feri de domnul ministru, ci pentru a se ascunde de ei înșiși. Că altă explicație nu poate exista pentru un nărav atât de urât.)

Oricum, problema lui Poolo rămânea să poată îmbina acea atmosferă inimitabilă din biroul cu ușa capitonată veșnic încuiată pe dinăuntru, cu trabucul, paharul de rom de Jamaica, „Filozoful” lui Haydn, singura casetă, aceea cu filmul cu bulină roșie și observarea subtilităților celor din jur. Așa că a cerut să se pună camere de luat vederi în diferitele încăperi (spre a putea vedea semnele discrete) și microfoane puternice (pentru a auzi și șușotelile).

Totuși, tehnica rămâne tehnică. Atmosfera nu mai era aceeași ca atunci când se găsea el de față. Extrem de interesante lucruri poți afla doar dacă te prefaci că dormi, dacă te ascunzi după ochelarii negri și dacă nu dai semne că ai mai auzi ceva. Abia în timpul momentelor acelora lungi, când toți așteaptă să te trezești, poți sesiza toate finețurile, chiar dacă oamenii nu se pot dezbăra niciodată să-și facă semne pe la spate și să șușotească. Şi, amintindu-și de toate astea, poți să-ți savurezi altfel și țigara de foi, în timp ce privești caseta, pe muzica lui Haydn și sorbi din paharul de rom.
Chiar și când a murit – oh! mult prea devreme -, dr. Poolo asculta de pe catafalc șoaptele celor ce veneau să-și ia ultimul rămas bun de la el, le sesiza fără greș toate subtilitățile (și cele mai mărunte), fiind atent și la oglinda din tavan la toate semnele (oricât de discrete) ale celor din jur. Şi n-au fost puțini!

Aerul era îmbibat, din timp, cu fum gros de țigară de foi, iar, în fundal, se auzea discret simfonia nr. 22, în mi bemol major, „Filozoful”, de Haydn.

_______________
* Poate că ei procedaseră astfel şi înainte, dar surzii, se spune, au într-un mod aparte dezvoltate celelalte simţuri şi percep şi ceea ce noi, ceilalţi, nu percepem. Numai că, trebuie menţionat, dr. Poolo nu era lipsit de auz la fel ca toţi cei lipsiţi de auz. Ba, dimpotrivă, el auzea chiar foarte bine. Chiar mai bine decât noi, dacă ne gândim că era capabil să sesizeze şi acele fineţuri, despre care tocmai am amintit şi care sunt atât de valoroase în munca unui avocat. Prin urmare, se poate, totuşi, ca Bahadur să nu-şi fi făcut semne cu maică-sa pe furiş până atunci, fiindcă modul acela aparte de dezvoltare al celorlalte simţuri nu-i sigur să fi funcţionat şi în cazul  doctorului Poolo, acesta fiind un surd care, aşa cum am mai spus, percepea şi subtilităţile atât de importante.
** Poate că noi, ceilalţi, suntem handicapaţii, noi, cei ce nu avem acces la simţurile compensatorii, despre care se spune că dau cale liberă la aflarea atâtor subtilităţi.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

The Subtlety Hunter

„It is best to be healthy; second best to be beautiful; the third is to be honestly rich.”  Plato, Gorgias, 7.

One Tuesday, around seven thirty (post meridian), Dr. Poolo noticed his wife whispering something to Ragnar, their eldest son. It was more than obvious that the message was intended to be confidential. Difficulties force a man to be inventive and to find solutions, so – especially after he noticed on Thursday, around twenty past four (post meridian) that the two were whispering again – Dr. Poolo decided to be deaf. He complained one day that he couldn’t hear well, complained another day that he couldn’t hear again, told his parents that he had been to the doctor and that there was nothing, but absolutely nothing, to be done. Only two weeks were enough for him to declare himself deaf. That way, the two of them stopped whispering all the time, and started saying those things aloud, without embarrassment, when they remembered they couldn’t hear. But, of course, Dr. Poolo could hear and understand them very well. (Except when his wife and his eldest son Ragnar would whisper again.) But otherwise, it often happened, of course, that Dr. Poolo heard them very well, understood without any effort and in an extremely comfortable way everything they said to each other.

Life as a deaf person didn’t seem so hard to Poolo, especially since – in his case – it didn’t involve any kind of hearing loss. On the contrary, it often turned out to be extremely convenient to appear in this way in public, being able to find out in detail a lot of things that no one normally tells you. And no matter how clever you were, and no matter how well developed your sense of deduction – which for Dr. Poolo was a special condition of professional performance – the details, especially the details, were the only way to find out the whole story. So, in the main, you can still intuit things, but there are also a lot of fine points that – whatever you do – you must perceive only from the source, otherwise you risk receiving them seriously distorted. And, for a professional like Dr. Poolo, it is precisely the original and intimate subtleties that are so important.
One Monday around five past five (post meridian), Dr. Poolo felt his wife and Bahadur, their youngest son, begin to make signs behind his back.*  They probably wanted to convey some essential things to each other that could not be delayed, so they could not wait to be alone and forgot that he could not hear them. Yes, they must have been very confidential and very urgent things since they couldn’t talk to each other even in front of him. No problem! The man’s resources are far greater than we like to think! Still the same evening, at about eight forty minutes past eight, Dr. Poolo declared that he could no longer see clearly.

– You’re not even twenty anymore, his parents consoled him.
Then things got a bit hasty, when only a week later, on the first Sunday, after they had had lunch and Ragnar had gone to look for a newspaper with advertisements for the brown leather chair he so wanted to have in his office, the three of them barely three, mother and Bahadur again started to make signs behind the head of the family’s back. On the spot, Dr. Poolo repeated that he could no longer see well, that his eyes were no longer helping him any…

– No wonder, consoled his wife, all day long you’re stuck in paperwork…
…but not at all, he keeps complaining. So, no one was surprised when, on Friday around ten past seven (post meridian), his eye doctor’s appointment – where, of course, he never went – confirmed that he was completely blind.
From then on, his wife and Bahadur were – for the most part – making signs to each other without hiding. Doctor Poolo received them but said nothing. He was too smart to give up so easily.

Blind and deaf, Dr. Poolo went on with his life as if nothing had happened. Except that he never parted with his white cane, with its round ivory broom. Otherwise, he left, as before, every morning by the eight-twenty-two subway, two stops away – he now had a reserved seat at all hours – and then only had to cross the street to get to his famous law office. Modest, as he had been throughout his life, he would lock himself in his sober office, crammed with beautifully leather-bound books, study the files, leave instructions on the tape recorder for his assistants about the strategy and tactics they would have to adopt in court in the most tangled cases. (Quite incomprehensibly, since he could no longer hear and see, he found the best solutions to even the toughest trials. His mind worked brilliantly – perhaps as compensation for his double handicap – and he won absolutely every case he took on, and very quickly his fame grew so much that he was getting requests – for fees to match – from major corporations. Just to get him to assist and as soon as settlement negotiations began, opponents became willing to compromise, knowing they had little chance in court. That didn’t make Dr. Poolo change his way of life, coming to the office every day on the 8:22 metro, working as unobtrusively as he could, quietly and undisturbed, enjoying his cigar, his glass of Jamaican rum, and listening to Haydn’s Symphony No. 22 in E-flat major, „The Philosopher” on a headphone machine.

There was no one to bother him. No one ever questioned what the crippled man, locked up for so many hours alone in his eighth-floor office, was doing, how he was studying the files and how he was navigating the tangle of countless volumes of law, exceptions, and precedents. His people were far too busy creating their own hierarchy in the mega-lawyering institution, taking fat commissions to get a minister or a billionaire the goodwill of the overworked Dr. Poolo. (Only, sometimes, quite unexpectedly, after the master had witnessed how some more uncouth chief of staff or assistant chief of section had bad-mouthed him – convinced, the wretch, that he was not heard and seen – only, sometimes, some uncouth civil servant found himself unexpectedly and irrevocably fired. No, there was nothing to be done, the boss never changed his mind). No one ever bothered to ask the question of how a man – however clever – who can’t see or hear can do so well. Well, they never wondered because they weren’t smart enough, at least smart enough to comprehend him in all his greatness! How could they appreciate all the subtleties that only a deaf blind man can? Nor could they judge his scale of values, the strange but royal way in which he rewarded one employee in his army of servants or dismissed another.

The important thing is that Dr. Poolo has become the undisputed owner of the most important law firm and that even the President appeals to him from time to time. During the great political crisis in February, the people even wanted Dr. Poolo to be appointed as head of the country, but in the end the masses were content to know him as the manager of the justice and telecommunications portfolio.

It is safe to say that Dr. Poolo was the most mysterious figure in our modern history. Shrewd, discreet, learned, he was very wary of appearing on the small screen and even the most damned paparazzi failed to spot him. (Though it would have been so easy for them to do so… Even as a minister, Dr. Poolo did not alter his habits, riding the eight-twenty-two subway to his law office every morning and exercising his governmental mandate from there, from behind the ever-locked padded door. From time to time, exhausted from all that work, he watched the same cheesy tape on TV. But Haydn’s symphony remained in first place. But back to the subway: the paparazzi could have photographed him all they wanted, but they had no way of knowing that the grim-faced gentleman, despite his ivory-blasted cane and dark glasses, was the much sought-after character). No one else could claim to know anything concrete about him. Even more so, all sorts of strange things about the personality of the great minister were being spread among the people and the interested circles. Dr. Poolo, who had no particular claim on life, compensated for his double deficiency with an unparalleled intelligence and a fabulous imaginary living. His popularity was unparalleled, for you could not accuse him of anything: what could you accuse a severely handicapped  person** who asks nothing of anyone and at the same time shows such cleverness for the benefit of the many and the poor? You could have said absolutely anything about Dr. Poolo. Nobody could have contradicted you. Any argument for or against could only be based on speculation.

Just as no one knew that there was no greater pleasure for Dr. Poolo than sitting in his huge armchair in the living room – where he also received his favorite officials to give them their precise instructions – appearing to be asleep but looking extremely closely from behind his dark-lensed glasses at everything going on around him. At the same time, he was listening with his ears open to the endless chatter of those who thought he was asleep. (The only unpleasant thing was that, although he was blind and deaf, even those close to him couldn’t bring themselves to whisper or wave. Probably not to keep away from Mr. Minister, but to hide from themselves. That there can be no other explanation for such an ugly behavior).

However, Poolo’s problem remained being able to combine that inimitable atmosphere of the office with the padded door eternally locked from the inside, the cigar, the glass of Jamaican rum, Haydn’s „Philosopher”, the only tape, the one with the red-tinted film, and the observation of the subtleties of those around him. So he asked for cameras to be placed in the various rooms (so he could see the discreet signs) and loud microphones (so he could hear the whispers).

However, the technique is still technical. The atmosphere was different from when he was present. Extremely interesting things, you can only find out if you pretend to be asleep, hide behind dark glasses and show no signs of hearing anything else. It’s only during those long moments, when everyone is waiting for you to wake up, that you can pick up on all the subtleties, even if people can never get out of waving behind their backs and whispering. And, remembering all this, you can also enjoy your cigar in an unusual way, while watching the tape, to the music of Haydn and sipping from your glass of rum.

Even when he died – oh! far too soon – Dr. Poolo listened from the catafalque to the whispers of those who had come to say their last goodbyes to him, he unerringly picked up on all their subtleties (even the smallest), paying attention even to the mirror on the ceiling to all the signs (however discreet) of those around him. And they were not a few!

The air was thick with cigar smoke early on, and Haydn’s Symphony No. 22 in E-flat major, „The Philosopher”, played quietly in the background.

_______________
* Perhaps they had done so before, but the deaf, it is said, have a special way of developing their other senses and perceive what the rest of us do not. Only, it should be noted, Dr Poolo was not deaf like all deaf people. On the contrary, he heard very well indeed. Even better than we do, if we consider that he was also able to perceive those subtleties which I have just mentioned, and which are so valuable in the work of a lawyer. It may be, however, that Bahadur had not, by that time, made signs to his mother on the sly, for that particular mode of development of the other senses is not certain to have worked in Dr. Poolo’s case, for he was a deaf man who, as I have already said, also perceived the subtleties so important.
** Perhaps the rest of us are the handicapped, we who have no access to the compensatory senses, which are said to give way to the discovery of so many subtleties.

---

Did you like it?
DONATE, please!

THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English