Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.


Unii au patria
de iubit.
Eu n-am decât
poporul meu
necăjit
căruia îi port
necazurile
și furia…
M-am născut
în arborele lui
îndelung jefuit
în care flăcările
au ars ce e mai bun
din el
și din mine.
Însoțitor
de drum
o vreme
până când moartea
se va îndura
și mă va lua
de lângă el
și poporul meu
va rămâne singur
de el și de mine, biet
poet
refuzat
de la curtea
regalității lui
risipite…
 
(Poporul minimal)
Uneori, noaptea,
mă întorc la
căpătâiul poeților defuncți,
în țara lor firavă.
Poeții defuncți
cu poporul lor
minimal,
unde cei egali
sunt cu toții
aleși,
iar
opera lor
încape toată
într-o singură
poesie.
Dacă există un rai
al lor, acesta este
acolo unde s-au refugiat,
izgoniți mereu
cu sudalme și
onoruri
de pe întregul pământ.
Altfel, între nemântuitele
defecte ale
blestemului de a trăi
pe pământ,
poeții…

Scrie, poete,
sustrage-te timpului
tău, ascultă-ți
zborul.
Fii pasărea
cuvintelor
libertății
tale și
arată oamenilor
poezia ta,
ca o cheie
ce deschide
zăvoarele paradisului.
Scrie, poete,
sufletul asurzit
așteaptă să
se înalțe iar
trilul tău…
 
Pentru cine îmi scriu
poeziile?
Unele vor fi mai bune,
altele
nu vor
fi.
Pentru cine
îmi scriu
poeziile
dacă poporul
lipsește?
Lanțul i s-a
prins de gât
ori de gleznă, dar
nu de inimă
și de suflet.
Pare liber
dar e un sclav
înlănțuit
înăuntru!
 
Sunt zile când
mă gândesc
ce înseamnă
să fi fost cândva,
să
fi scris
așa cum scriu acum, să
fi apus soarele
direct din
dimineața
în care încă trăiesc
ca o umilă prelungire
a lumii. Așa
supraviețuiește
creația, din
umbra ei tot
mai diluată
în lumină!
De aceea
poetul,
cântăreț al
brațelor sale
tăiate, rugându-se
la clipele
ce i se vor scurge
printre degetele
noduroase,
singur
cu gongul neauzit,
voce sau
ecou al său, și
între ele,
descompuse,
amestecate,
ireductibile și
de neînțeles,
hieroglife scrise
pe pâcla aerului,
tatuaje pe
vânt, fără de putință,
cuvintele…

Ce tristețe!
Când tu
îți ții ferestrele închise
spre grădina
cu sfinții
ce s-au jertfit
pentru tine,
o, Patrie, chiar
și dragostea
obosește!
Îmi bate inima.
Poate mor. Poate
iubesc. Prefer
să iubesc.
O femeie simplă
e mai potrivită
decât moartea
care mă dorește. Ea nu-mi
cere
decât iubirea,
moartea vrea
totul.
Pentru
tine am scris,
femeie
mai presus
decât moartea!
Și aș mai vrea
să nu uiți
munca
dragostei
mele.
Căci grădina va
crește
singură…
 
 
 
Tot ce am pierdut
las în urma mea,
testament de cenuși
ce se sting
pe rând. Doar
tu nu știi
ce am trăit,
ce am urât, ce am
iubit
în spasmii lungi
hrăniți
de neodihnă…
 
 
Iubesc copiii
de care ne-am îndepărtat
atât de mult.
Numai ei nu au
obrazul
timpului nostru.
 
 
Versuri cât mai simple
pentru a putea scrie
ca un copil
care se joacă:
Efemerul
e veșnic!
Miracolele
sunt cele
pe lângă care trecem
mirându-ne! E
respirația noastră
ori a îngerului clipei
care ne îndeamnă
 pe dinăuntru?
Așa mi-am trăit
copilăria,
învins de miracole.
Și deodată
am scris,
îngropându-le!
Dar nu poți imita nimic
din ce nu-ți
aparține…
O vacanță arestată
în suflet, ori merinde
pentru mult prea târziu…
 
 
 
Fericirea mă
stânjenește.
Nu e toată
a tuturor, nu
e toată
a mea, câți
ți-au văzut
cuvintele,
o, mare!
 
 
Unde ești, suflet
al meu,
rătăcitor
în afara mea? Când
mă chemi nu
te caut, dragostea
înseamnă și
teama
de a te pierde,
gingașă rândunică
de iarnă,
rămasă credincioasă
verilor
trecute
în care ți-am
vegheat
amintirile. Unde
e adânca
respirație
însuflețind așternutul
unei vele sfâșiate
pe o mare în pericol?
Ți-am
surprins
suspinul
înfiorând
sufletul
și în părul
tău
au apărut mărgele
de întuneric
și în trupul tău,
atins de al
meu, s-au
ivit surâsuri
nesăbuite. Și
apoi, numele
tău, o
silabă, un
geamăt al atingerii
sângelui de sânge, și
țipătul înalt
al pleoapelor,
grele
cupole răsturnate
peste turnul de
patimă!
Unde ești,
suflet al meu
îndrăgostit
de o dragoste
niciodată
înstrăinată?
 
Unde e femeia
bărbatului
care te pândește
din mine? Pentru
împreunare, pentru
nuntă, pentru
nașterea fericirii,
cu zbateri de căprioară,
nimfă surprinsă
la scăldat
în crângul
privirilor
care te aud.
Unde  este
flacăra uitării
la care, trist,
îmi ard pe rând
poemele, amintirile
și
tăcerile?… 

Mă trezesc. Grecia
e lângă
mine. O
dragoste
cu trup
sfânt.
Privirea mea
cerșește
îngăduință
pentru poetul
bătrân
care a ajuns
prea târziu
la izvoarele sale. De
ce, iubito,
mă mai chemi,
chiparos
cu vântul
frânt?
De ce aș ispiti-o
dacă fructele îi sunt
căzute și iarba uscată
le-a înghițit
pe rând? De
ce ar ofta pofta
mea alături
de fecioarele
care urcă
spre schitul
cu ferestre
ofilite?
De
ce mi-ar fi dor
de foșnetul măslinilor
care plâng
la marginea cimitirelor?
De ce-aș atinge
cu degetele
care au scris
ceea ce
nu s-a născut
niciodată
sânul
inocent
al
tinerei
ciobănițe
care-și mână
aleanurile
la păscut?
Patima nu e decât
a sângelui hrănit
de izvorul
tulburat
al Elladei, ce
caută îmbrățișarea,
sărutul,
gemătul nopților,
zvârcolirea așternuturilor
a două alge vorace
ascunse în trupul
dragostei?
O, Grecie, veșnic
ispititoare
pentru poeții
prea  bătrâni
care ți-au depus
poemele de vâsc
la picioare…

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței
Poesia – II

Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English