POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXXIV) De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 80 ● 4/2024 ▲▲▲

Îți place?
POȚI AJUTA?

VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Tainele carismei

„Respectul nu suportă apropierea, ci se ține mai totdeauna departe¸ pentru că, în prezența celui respectat, el se topește ca untul la soare” – Schopenhauer, Par., 2, 242.

Poolo n-a fost pe tot timpul vieții sale o ciudățenie pentru cei mulți. Putem spune, fără teama de a greși, că, până la vârsta de patruzeci de ani, nu s-a vorbit în legătură cu el decât ca despre un domn cu totul respectabil, ca despre un om pe deplin realizat și cu perspectiva certă de a ajunge chiar și mai sus pe scara socială.

Dar tocmai după ce a fost numit șef de departament la Prefectură și se vorbea că asta n-ar fi fost decât trambulina pentru un post de subsecretar de stat la turism, distinsului personaj i-a crescut un deget în podul palmei drepte. Poolo s-a prezentat la medic, însă acesta nu l-a putut ajuta în mod eficient, ca înainte. (Cu tot secretul profesional, medicul i-a mărturisit doamnei Ingemar că a reușit, în răstimpul a patru ani, să-i opereze lui Poolo al doilea apendice, începutul unui nou stomac și un ficat micuț-micuț, apărut chiar sub inimă. De data asta, însă, degetul din podul palmei drepte era astfel concrescut, încât periclita însăși mâna cu care importantul personaj semna acte de cea mai mare însemnătate.)

Doamna Ingemar, o femeie foarte cumsecade, bună gospodină și excelentă bucătăreasă, a mai povestit cum cariera distinsului domn Poolo era presărată cu asemenea întâmplări neplăcute, astfel încât, odată cu fiecare avansare, îi crescuse și până atunci, ici-acolo, câte un nou organ. Totuși, până să fi fost vorba de a fi promovat chiar subsecretar de stat, aceste apariții se iveau în interiorul corpului, ferite de priviri indiscrete. Ceea ce se explica, în mod simplu, prin faptul că respectivele avansări nu priveau decât o comunitate restrânsă, în vreme ce un post atât de important în minister îl propulsa automat pe titularul său în atenția întregii țări.

Şi, într-adevăr, în capitală, Poolo se pomeni și cu o ureche crescută în creștetul capului, chiar acolo unde părul începea să i se rărească mai mult. Dacă se obișnuise să țină mâna dreaptă mereu strânsă pumn, pentru a nu i se vedea degetul ilicit din podul palmei, spre a-și ascunde cea de a treia ureche, își comandase o perucă. (Pe care a trebuit să și-o înlocuiască de mai multe ori, întrucât pavilionul acela tot creștea și tot creștea.) Însă, atunci când îi înmugurise un nas de toată frumusețea chiar în mijlocul frunții, demnitarul simți că trebuie să-și dea demisia. Nu mai era nimic de făcut. Cei mai buni medici i-au spus că, dacă îi vor amputa cel de al doilea nas, acesta va crește în formă dublă, mai înainte pe un obraz și apoi, prin simpatie, pe celălalt. Toată problema era că nu s-a putut prevedea cu certitudine pe care obraz va apărea primul nas din perechea anunțată. Deși al doilea nas părea să reprezinte o chestiune medicală deosebit de incitantă pentru specialiști, dovadă că s-au realizat mai multe teze de doctorat pe această temă și că o delegație academică l-a rugat pe domnul Poolo, în numele omenirii întregi, să accepte operația de pe frunte, spre a se vedea în mod practic pe care obraz îi va apărea cel de al treilea nas și pe care cel de al patrulea, punându-se, în felul acesta, capăt unei dispute științifice extrem de tensionate prin controversele pe care le-a declanșat, subsecretarul de stat îi refuză. Problema lui era cu totul alta: ministrul i-a atras, personal, în mod sever atenția în legătură cu ținuta pe care trebuie s-o adopte un înalt funcționar.

Dacă până ce a ajuns să fie numit la minister, Poolo se prezentase absolut întotdeauna impecabil la serviciu, sobru și perfect adaptat la situațiile cărora era, de fiecare dată, gata să le facă față atât de strălucit, acum afișa o perucă tot mai excentrică, mănuși din piele de căprioară chiar și în timpul consfătuirilor, iar, mai nou, își prindea fruntea într-o banderolă cu steagul național. Mai ales acest ultim aspect începuse să îngrijoreze sferele înalte, existând temeri serioase că Poolo ar fi intenționat să înființeze un partid naționalist, apt să pună în dificultate complicatul caleidoscop politic al momentului. Așadar, sau va renunța domnul subsecretar de stat să-și acopere fruntea cu însemnele drapelului național, sau va fi demis din funcție. Bietul Poolo ar fi fost dispus să renunțe la orice, dar cum să apară în public cu un nas deasupra ochilor. Mai ales atunci când era răcit… Ezitarea îi fu luată drept argument de negociere și i s-a propus un post de secretar de stat la agricultură. Poolo acceptă să înlocuiască bentița cu culorile naționale cu o alta, din mătase neagră, sobră, fără nici un însemn, însă și această transformare putea fi considerată baza unei noi fracțiuni politice. Mai ales că metamorfozele amplu mediatizate ale ciudatului personaj au prins, cu totul neașteptat, extraordinar la public, iar Poolo crescuse în preferințele electoratului la niște cifre apropiate de cele ale șefului partidului și al guvernului. Nonconformismul său atât de evident cucerise populația într-o perioadă în care, din pricina inflației, funcționarii cu gulere albe se bucurau de tot mai puțină trecere.

Ascensiunea fulgerătoare a carismaticului nou lider devenise subiectul principal al mass-media, dar și al speranței de mai bine a națiunii. Cu totul alta era problema lui Poolo: nasul din frunte îi creștea atât de repede, încât o simplă bentiță nu-l mai putea ascunde. Pe deasupra, oamenii de știință nu încetau să insiste să se lase operat, spre a se elucida una dintre ipotezele contradictorii ale priorității obrazului pe care se va ivi cel de al treilea nas, înainte de a apărea, prin simpatie, și cel de al patrulea. Şi, cum știința nu cunoaște morala, savanții au sfârșit prin a-l înștiința că vor face public ce ascunde iubitul om politic sub acoperământul frunții sale.

Poolo fu nevoit să cedeze. Ce era să facă? Se lăsă operat, o echipă formată din opt medici, dintre care cinci academicieni și doar trei simpli profesori, îi ampută nasul de pe frunte. Subsecretarul de stat renunță la banderola incriminată, dar guvernul nu se ținu de cuvânt nici de data asta și nu numai că nu-l promovă la agricultură, ci-l suspendă și din funcția avută. Numai că domnul premier nu știa cu cine are de a face… (Nu funcțiile le obținea omul nostru prin formațiunile ce-i concreșteau pe corp, ci aceste apariții se iveau ca o premisă a avansărilor sale. Nici domnul prim-ministru și nici consilierii domniei sale nu bănuiau acest lucru! Ei porneau de la poveștile doamnei Ingemar, o femeie deosebit de cumsecade și de săritoare, însă lipsită de adevărate cunoștințe de specialitate medicală.)

Peste doar două luni, enigma medicală fu rezolvată, fără nicio posibilitate de tăgadă: cel de al treilea nas îi miji lui Poolo pe obrazul stâng și nu pe cel drept, așa cum a pretins, cu destule argumente savante (însă fără bază experimentală), echipa condusă de academicianul Ragnar. Spre disperarea căruia, nesuferitul dr. Bahadur, celebrul laureat al Premiului Nobel, avusese iarăși dreptate – ca mai de fiecare oară. Poolo reveni în guvern, bineînțeles nu ca simplu secretar de stat, ci ca viceprimministru. Apoi, când inflația n-a mai putut fi oprită și lui Poolo îi crescuse și cel de al patrulea nas, de data asta, prin simpatie, pe obrazul drept, îi fu încredințată formarea noi echipe guvernamentale.

Noul premier avea niște favoriți uriași, pe care și-i ștergea mereu cu batista-i atât de caracteristică, mai ales în timpul marii epidemii de gripă din februarie.
Guvernul Poolo a supraviețuit timp de șase ani. O adevărată performanță record. Abia atunci când excelenței sale i-a crescut și o mână din omoplatul drept, omul și-a dat, pe neașteptate, demisia și s-a retras în orășelul natal, pe care l-a făcut atât de celebru.

Şi-a scris memoriile și s-a ascuns într-o binemeritată sihăstrie aproape completă, respectată pe deplin de concetățenii recunoscători. Treptat, i-au dispărut toate concrescențele. Însă, în memoria colectivă, el a rămas așa cum l-am văzut cu toții, de atâtea ori, pe micul ecran, în calitate de prim ministru. Chiar și doamna Ingemar, după ce s-a complăcut să bârfească o viață întreagă, s-a stins în cel mai deplin anonimat.

Pe cetățeanul tuns și ras – care acum se plimbă seara pe ulițele străjuite de salcâmi – nu-l mai recunoaște nimeni. Ar fi și o impietate la adresa celui mai celebru fiu al târgului.

Recalcitrantul

“Nu-i niciodată prea târziu ca să te îndrepți.” – Hieronymus, Epist., 107, 3.

Finch, fiul cel mai mare al lui Gough, refuza sistematic și cu încăpățânare să intre în rândurile oamenilor. Degeaba îl sfătuiau bătrânii săi părinți, degeaba îi spunea toți, ba, o dată, a mai fost criticat și în ședința sindicală… Dar el refuza să-și bage mințile în cap.


– Finch, iubitule, îi spuse prietena sa deznădăjduită, cum crezi tu că o să mă căsătoresc eu cu un om ca tine? Ar râde și curcile de mine! Măcar de dragul meu ai putea să te întorci la calea cea dreaptă!

Iubita lui Finch era o fată frumoasă și deșteaptă și, deși nimeni nu s-a putut dumiri vreodată ce a găsit la dânsul, se vedea de la prima privire cât îl iubea. Dar Finch n-a știut să aprecieze sentimentele ei și odată, pe când se aflau la o conferință urmată de o reuniune artistică, mai bine-zis, pe când se aflau de acuma la partea cu dansul, ea l-a părăsit în favoarea – lesne de înțeles – unui tânăr plin de calități, purtător al insignei “Prietenii cărții” și câștigător al locului trei pe faza județeană a spartachiadei de iarnă a tineretului la trântă.

A fost o lovitură grea pentru Finch, dar meritată, și ea trebuia să-i slujească drept serios prilej de gândire. Însă junele refuză și pe mai departe să se îndrepte. Atunci, societatea trecu la cel de-al doilea avertisment: fu sancționat cu retrogradarea în retribuția muncii și scos din lotul de fotbal al întreprinderii. După asta, toată lumea i-a întors spatele. Dar Finch, în loc să-și bage mințile în cap, mai rău a recidivat.
Văzând că nu mai merge nicicum cu Finch, soarta a hotărât să mai facă o ultimă încercare, luându-l cu binișorul. Că, vorba poetului, „Din rău la mai rău, din bine la mai bine”. Așa că Finch a câștigat la loterie un automobil albastru*.

(Aici e cazul să arătăm că niciodată nu a putut fi văzut – o dată măcar! – automobilul albastru al lui Finch transportând verdeață pentru singura capră a vreunei femei sărmane sau, cel puțin, să fi cărat vreodată într-o frumoasă excursie de agrement în jurul județului vreo trei-patru copii orfani dornici să vadă monumente istorice și cascade susurătoare. Nici pomeneală de așa ceva. Nenumărații martori pot declara, în deplină cunoștință de cauză, că Finch nu și-a folosit mașina decât în scopuri strict personale.)

Acum, ultimii credincioși, cele din urmă vestigii ale trecutului retrograd, puțini la număr, e drept, dar și numeroșii habotnici ai viitorului luminos, cu toții au hotărât că Dumnezeu de aia i-a dat lui Finch mașină pentru a-l pedepsi cu metode moderne, la pas cu tehnica, sperând ei că recidivistul nostru – mă refer la Finch – se va tampona cu un pom sau va depăși serpentina, prăbușindu-se în prăpastie. Se vede, totuși, că Dumnezeu nu și-a dat destulă osteneală să facă asemenea râpe și în județul nostru numai și numai spre a cădea Finch în ele, așa că acesta risca să rămână din nou nepedepsit, fără să-i treacă măcar prin cap că trebuie să se îndrepte.

Dar „ulciorul nu merge de multe ori la apă”, spune zicala veche și plină de înțelepciune („deși tocmai pentru aceasta a fost hărăzit”, zic cei de teapa lui Finch).

Într-o frumoasă zi de toamnă târzie, Finch hotărî brusc să se îndrepte. Imediat i s-a întors și iubita, mai ales după ce a aflat că netrebnicul pentru care l-a părăsit nu a obținut insigna “Prietenii cărții” în condiții tocmai cinstite și că locul trei la spartachiada de iarnă la trântă era o pură invenție. Şi sindicatul a propus să i se ridice lui Finch sancțiunea pe linie administrativă și l-a lăudat în două rânduri pentru contribuția pe care și-a adus-o la stimularea activității gazetei de perete, el fiind cel care o citea, zilnic, de două ori.

Așa s-a terminat acest capitol trist din viața lui Finch, mai ales că, a doua zi, a intrat cu mașina lui albastră într-un gard din care n-a mai reușit să iasă în întregime, însă nu-i nimic, asta nu contează, principalul e că a murit ca un om integru, pentru că “mai bine la urmă decât niciodată”.

* După acest eveniment, ateismul a mai crescut cu 3,08% pentru că oamenii l-au judecat aspru pe Dumnezeul care, în loc să-l răsplătească după faptă pe numitul Finch, l-a mai făcut și posesor de automobil (albastru). (cf. Colectiv, “Cauzele Științifice ale ateismului în România tradițional socialistă”, Buc., 1984. Dar vezi și Colectiv, “Cauzele Științifice ale iubirii de Dumnezeu în România tradițional credincioasă”, Buc., 1993, același capitol.)

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

The Mysteries of Charisma

„Respect does not bear approach but is always kept away¸ because in the presence of the respected it melts like butter in the sun” – Schopenhauer, Par., 2, 242.

Poolo has not been an oddity to many throughout much of his life. We can say, without fear of being wrong, that until the age of forty he was spoken of as nothing more than a thoroughly respectable gentleman, as a man fully accomplished and with the certain prospect of reaching even higher up the social ladder. But just after he had been appointed head of department at the Prefecture, and there was talk that this was merely a steppingstone to a post as undersecretary of state for tourism, the distinguished character grew a finger on the palm of his right hand. Poolo went to the doctor, but he could not help him as effectively as before.

(With all professional secrecy, the doctor confided to Mrs. Ingemar that he had managed, over four years, to operate on Poolo’s second appendix, the beginning of a new stomach and a tiny little liver, which had appeared just below his heart. This time, however, the finger on the palm of his right hand was so badly impacted that it endangered the very hand with which the important man signed documents of the utmost importance).

Mrs. Ingemar, an exceptionally good woman, a good housewife and an excellent cook, also told how the career of the distinguished Mr. Poolo was full of such unpleasant events that, with each promotion, he had grown a new organ here and there. However, before he was even promoted to Under-Secretary of State, these occurrences were within the body, hidden from prying eyes. The simple explanation for this was that the promotions were only for a small community, while such an important post in the ministry automatically propelled its holder to the attention of the whole country.

And, indeed, in the capital, Poolo also found himself with an ear growing out of the top of his head, right where his hair was beginning to thin more. If he had got used to always holding his right hand in a tight fist, so that the illicit finger on the palm of his hand would not be seen, he had ordered a wig to hide his third ear. (Which he had to replace several times, as that pavilion kept growing and growing.) But when he sprouted a beautiful nose right in the middle of his forehead, the dignitary felt he had to resign. There was nothing more to be done. The best doctors told him that if they amputated his second nose, it would grow double, first on one cheek and then, by sympathy, on the other. The whole problem was that it could not be predicted with certainty on which cheek the first nose of the announced pair would appear. Although the second nose seemed to be a particularly exciting medical question for specialists, as evidenced by the fact that several doctoral theses had been written on the subject and that an academic delegation had asked Mr. Poolo, on behalf of all mankind, to accept the operation on the forehead, in order to see practically on which cheek the third nose would appear and on which the fourth, thus putting an end to a scientific dispute that was extremely tense because of the controversy it had triggered, the Under-Secretary of State refused. His problem was quite different: the minister personally drew his attention severely to the dress code for senior civil servants.
If before he was appointed to the ministry, Poolo had always presented himself impeccably at work, sober and perfectly adapted to the situations he was always ready to face so brilliantly, now he wore an increasingly eccentric wig, deerskin gloves even during the conferences, and, more recently, he pinned his forehead in a national flag armband.

This last point in particular was beginning to worry the upper echelons, as there were serious fears that Poolo intended to set up a nationalist party, capable of challenging the complicated political kaleidoscope of the time. So, either Mr. Undersecretary of State will give up covering his forehead with the insignia of the national flag, or he will be removed from office. Poor Poolo would have been willing to give up anything, but how to appear in public with a nose above his eyes. Especially when he had a cold… His hesitation was taken as a bargaining point, and he was offered a post as Secretary of State for Agriculture. Poolo agreed to replace the headband in the national colors with a sober black silk one, without any insignia, but even this transformation could be considered the basis of a new political faction. Especially as the widely publicized metamorphoses of the strange character had unexpectedly caught on with the public, and Poolo had risen in the electorate’s preferences to numbers close to those of the head of the party and government. His obvious non-conformism had won over the population at a time when, due to inflation, white-collar officials were enjoying less and less popularity.

The meteoric rise of the charismatic new leader had become the focus of the media and the nation’s hope for the better. Poolo’s problem was quite different: the nose on his forehead was growing so fast that a simple headband could no longer hide it. On top of that, scientists kept insisting on having surgery to elucidate one of the contradictory hypotheses of the priority of the cheek on which the third nose would appear, before the fourth would appear, by sympathy. And since science knows no morality, the scientists ended up informing him that they would make public what the beloved politician was hiding under the cover of his forehead.

Poolo had to give in. What could he do? He allowed himself to be operated on; a team of eight doctors, five of them academics and only three mere professors, amputated his nose from his forehead. The Undersecretary of State gave up the offending armband, but the government didn’t keep its word this time either and not only didn’t promote him to agriculture, but also suspended him from his post. But the Prime Minister didn’t know who he was dealing with… (Our man didn’t get his positions through the parties that were on his body, but these appearances were a prerequisite for his promotions. Neither the Prime Minister nor his advisers suspected this! They were starting from the stories of Mrs. Ingemar, a very good-natured and dependable woman, but without any real medical knowledge).

Just two months later, the medical enigma was solved beyond any doubt: the third nose was on Poolo’s left cheek and not on his right, as the team led by Academician Ragnar had claimed, with plenty of scholarly arguments (but no experimental basis). To whose dismay, the infamous Nobel laureate Dr. Bahadur was right again – as usual. Poolo returned to the government, of course not as a mere secretary of state, but as deputy prime minister. Then, when inflation could no longer be stopped and Poolo had grown a fourth nose, this time sympathetically on his right cheek, he was given the task of forming a new government team.

The new prime minister had some huge favorites, which he always wiped off with his characteristic handkerchief, especially during the great flu epidemic in February.
The Poolo government survived for six years. A real record achievement. It was only when his Excellency grew a hand from his right shoulder blade that the man unexpectedly resigned and retired to the small hometown, he made so famous.

He wrote his memoirs and hid himself away in a well-deserved almost complete seclusion, fully respected by grateful fellow citizens. Gradually, all his concrescences disappeared. But in the collective memory, he remained as we have all seen him, so many times, on the small screen as Prime Minister. Even Mrs. Ingemar, having indulged in a lifetime of gossip, died in complete anonymity.

No one recognizes the shaven and clean-shaven citizen – now strolling in the evening through the alleys lined with acacia trees. It would also be an insult to the most famous son of the town.

The Recalcitrant

„It’s never too late for you to straighten up.” Hieronymus, Epist., 107, 3.

Finch, Gough’s eldest son, systematically and stubbornly refused to join the people’s ranks. It was no use his old parents recommending him, no use everyone telling him so, and once he was even criticized in a union meeting… But he refused to be placated.

– ‘Finch, my love,’ said his despairing girlfriend, ‘how do you expect me to marry a man like you? Everyone would laugh at me! At least for my sake you could go back to the straight path!

Finch’s sweetheart was a beautiful, clever girl, and though no one could ever tell what she found in him, it was obvious at first sight how much she loved him. But Finch didn’t know how to appreciate her feelings, and once, when they were at a conference followed by an artistic reunion, or rather, when they were at the dancing part, she left him in favor – understandably – of a young man full of qualities, bearer of the „Friends of the Book” badge and winner of third place in the county phase of the Winter Youth Tug-of-War.
It was a hard blow for Finch, but well deserved, and it should have served as serious something to consider. But the young man further refused to straighten up. Then the company moved on to the second warning: he was punished with a demotion in work pay and removed from the company football team. After that, everyone turned their backs on him. But Finch, instead of going back to his senses, did worse.

Seeing that it wasn’t going to work out with Finch, fate decided to give it one last try, by taking him down a few pegs. That, as the poet says, „From bad to worse, from good to better”. So, Finch won the lottery for a blue car*.

(This is where we should point out that it could never be seen – even once! – Finch’s blue automobile hauling greenery for some poor woman’s only goat, or, at least, ever having carried on a nice leisurely trip around the county some three or four orphaned children eager to see historic monuments and sparkling waterfalls. No such thing. Countless witnesses can testify, with full knowledge of the facts, that Finch only used his car for strictly personal purposes).

Now, the last believers, the last vestiges of the retrograde past, few in number, it’s true, but also the many stubborn ones of the bright future, have all decided that that’s why God gave Finch a car to punish him with modern, state-of-the-art methods, hoping that our recidivist – I’m referring to Finch – will crash into a tree or go over the serpentine, plunging into the abyss. It appears, however, that God didn’t go to enough trouble to make such ravines in our county only and only for Finch to fall into them, so he was in danger of going unpunished again, without it even occurring to him to straighten up.
But „the pitcher doesn’t often go to water”, says the old and wise saying („though that’s what he was destined for”, say Finch’s kind).

One beautiful late autumn day, Finch suddenly decided to straighten up. Immediately his girlfriend returned, especially after learning that the scoundrel she’d left him for hadn’t earned his Friends of the Book badge under exactly fair circumstances and that third place in the winter Tug-of-War was a pure fabrication. And the union moved to have Finch’s administrative sanction lifted and praised him twice for his contribution to boosting the wall gazette’s activity, he being the one who read it, twice daily.

So ended this sad chapter of Finch’s life, especially as the next day he drove his blue car into a fence which he never quite managed to get out of, but that’s all right, that doesn’t matter, the main thing is that he died a man of integrity, because „better in the end than never”.

* After this event, atheism increased by 3.08% because people judged harshly God who, instead of rewarding Finch for his deeds, also made him the owner of a (blue) car (cf. Colectiv, „Scientific Causes of Atheism in Traditionally Socialist Romania”, Buc., 1984. But see also Colectiv, „The Scientific Causes of the Love of God in Traditionally Socialist Romania”, Buc., 1993, same chapter).

---

Did you like it?

DONATE

THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English