Nervurile Transparenței (II), De Claudiu Iordache
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 80 ● 4/2024 ▲▲▲

Îți place?
POȚI AJUTA?

VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.
 
Eu sunt. Și nu mi-a fost
deajuns.
Dar
trebuie să revin
în ţara de
cenuşă. Să
restitui. Visul este
epuizat. Mi-e
teamă,
dar
totul va fi altfel
decât a fost.
Sfârşitul
şi-a dezvăluit
termenul. Fericit
este cel asemenea fluturelui
ce-şi risipeşte
splendoarea cu
o clipă înainte
de a hrăni
rândunica.
Mă întorc
la Dumnezeu
lăsând în
urmă
creaţia Lui.
Blasfemia e
să citeşti
poezia
dar să nu vrei
să întâlneşti
niciodată
poetul.
 
Trebuie să
ne părăsească
prisosul
vieţii
pentru a
surprinde,
în umbra care
ne împresoară,
ivirea lui
Dumnezeu!
Puntea dintre lumile
divergente
este saltul
arcuirilor
aruncate
între ultima respiraţie
a sufletului şi
trecerea infinită,
cu graţia 
poeziei.


 Îi invidiez pe orbi
pentru că văd
şi pe surzi
pentru că
aud!
A căuta în lumină
filamentele umbrei
ori
nervurile
transparenţei
şi în infinitul tăcerii
sâmburii imnului, a
sluji supus
constrângerile
poeziei.
Poetul este
Borges
şi Beethoven,
ascultând Lumea
la atingerea de Clipă
a bronzului său!
Pentru ce visului
îi e teamă?
L-am smuls nopţii,
însoţindu-l în luciditatea
amiezii.
M-a cuprins
după gât
cu mânuţe de umbră
ca pe o mamă.
Visului meu îi e teamă
de dimineaţa în
care Dumnezeu
este iarăşi trezit.
Dar la capătul
vremurilor
înserarea viselor
va fi din nou
o tainică
însorire.
Când m-a întâlnit
mi-a șoptit: “Îţi
văd chipul,
dar vreau să privesc
adevărul!”
Ma gândesc
la senzaţia intensă
cu care un orb
atinge un obraz frumos
şi îi spune:
“Femeie!”
Trebuie să fim infirmi
pentru a simţi
cu adevărat
plenitudinea?
Trebuie să suferim
pentru a ne împăca
palmele cu
acele trandafirului
alb?
 
Secolul mormăie în somn.
Noaptea să nu mai aibă
scăpare?
I s-a stins inima. Supravieţuieşte
stand-by.
Nu-i mai înfloresc
surâsurile. Nu mai are
ce oferi decât
contul la bancă
al americanului cu
social security number
în loc de
grupa de sânge. Dacă fericirea
este o memorie
pe care spiritul o pomădează
ca pe mumia sacră a
uitatului Lenin, dacă
surâsul s-a zbicit în
zgarda unui rânjet, dacă
forţa piticului a copleşit
compasiunea
Sfintei Treimi, exemplarul
acesta nu mai are
în el
nimic dumnezeiesc! Doar
risipa
încurajată de
resemnarea Celui
de Sus.
Omul
depus pe raclă
în haina ultimă a
secolului livid, în jurul căruia
clopotele cimitirului
bat şi nu se mai aude
nimic.
Doar copilul cu aripi
care se apropie de marea uscată
sub privirea Martorului Neştiut,
cu
o cărticică
de poeme
în mână…

Poesia,
ambră, relicvariu, răşină
a ideii despre
fiinţa destrămată,
rătăcită
în iarmarocul de duminică
al sanctuarului de trăit.
 
Oh, dacă o minune ar dăinui
numele ei ar fi: poezie!
Doar ea glorifică
ceea ce spiritul adulmecă
în golfurile mării.
Vântul de sare cu
gust de sânge
de pe buzele copilului abia
trezit!
 
 
 
Dintr-o dată lumea
se înclină
înaintea apusului.
Stelele au înconjurat cerul
şi-i ciugulesc
seminţele.
Noaptea e ultima lui
lumină.
Şi privirea înecată
în sânge
a Bunului Rămas!
Altfel, nimic nu
va mai fi
ca înainte.
 
La Timişoara
sângele morţilor
nu mai are nevoie
de lumină, de
căldură, de
pâine, biata
Românie tace
şi luptă.
Şi în urma ei
Dumnezeu îşi deschide o
venă şi primeşte
sângele morţilor.
La Timişoara
sângele morţilor
ne luminează camerele,
ne încălzeşte
caloriferul,
ne pune pâinea
pe masă.
Sângele morţilor
face ca oamenii
să se audă
trăind.
Cine, oare, va mai îndrăzni
să tulbure
în România
sângele morţilor?
    (18 decembrie 1989)
 
În următorii zece ani
voi muri
pentru ceea ce nu
merita trăit!
Dar voi veni la
fiecare chemare
a vocii tale, când,
iubito,
sângele tău
va avea nevoie de mine.
Voi scrie corect
despre lucruri corecte:
apusul soarelui, uşoara
ironie a luminii
obosite,
creşterea nopţii
în sângele nostru,
întunecând încet
imaginea lumii
pe dinăuntrul ochilor.
Şi aceleaşi două mâini
ce se caută
în numele a două
suflete care
se resping. Voi
scrie corect
că am iubit
şi că mi-am trăit viaţa
aşa cum vacile
ling sarea
în staul,
cu o linişte demnă.
Voi scrie corect
despre dreptele
biografii oarecare.
Şi voi recunoaşte
în pata ameninţătoare,
ce-mi acoperă
privirea
ca o albeaţă,
imaginea soarelui în decembrie.
Apoi mă voi opri
şi voi aştepta
ca secolul să-şi facă
datoria.
Cu visul alături
să închidem rănile
acestor porţi, să
aprindem candele
sub cerul
spre care toţi
nădăjduim.
Căci Dumnezeu e mort
şi avem ulei puţin.
 
Puiul de antilopă
nu ştie că va sfârşi
în ghearele leului, dar
nici leul nu-şi află
soarta decât mult
prea târziu,
când puterile îl părăsesc,
şi vânătoarea
îi va fi
definitiv interzisă.
Existenţa continuă.
Ea nu are decât două aripi
şi un singur curs.
Războinicul va fi cândva
devorat
iar victima
răzbunată.
Motiv pentru care
înţeleptul
convoacă moartea
ca  să-i lumineze viaţa.
Întâlnirea celor două
elemente
va avea loc oricum,
cu precizia de ceasornicar
a destinului.
 
Oamenii l-au adus pe
Dumnezeu
pe pământ!
Nu a fost chiar cel mai
mare bine
pe care i l-au făcut.
Și situaţia se
răzbună.
Rătăcitor
prin lumea noastră
de păcate violente,
şi-a ales drept toiag
poesia.
Sau poate ambiţia
de a izbândi
a Pythiei
i-a rechiziţionat umbra,
iar absenţa vorbeşte
în numele Său?
Altfel,
cum să mori când
spiritul continuă
să mustească şi nu
este singurul smalţ
ciobit?

Poeziile nu sunt
suspinele
poetului, poeziile
sunt cuvintele
lui Dumnezeu.
Dacă nimeni nu L-a văzut
asta nu înseamnă
ca nimeni
nu L-a auzit.
Fie el, surd, cu harpa
harului
în mână.


Nopţile târzii
în care îmi prelungesc
fără folos
speranța
au parfumul nuferilor,
inconfundabil
pentru că
n-au semnalat nicicând
bondarilor
polenul
lor.
Palide miraje
plutind deasupra mlaştinii
în care
insomniile din urmă
au şi blocat
trecătorile.
 
Marii poeţi au dispărut
demult. Ne măgulim
cu existenţa marilor
saltimbanci. Nu
mai există popor, nu
mai există state, doar foame, frică, secetă, disperare, viaţa pe sponci şi moartea la îndemână
în incinta
aproape năruită
a unei debarale
dezafectate.
 
Am scris. E ultima
ispravă. Colonie de semne
depuse pe fila genuină
a poemului. Am scris în timp ce oraşul
şi-a văzut de ale
lui. Naşteri, bucurii,
speranţe, căderi abrupte,
triste, ascunse impudori, spre
cimitire
năpădite de marmure
năruite. În orice alcătuire omenească
există o alta,
esenţa esenţelor, în care hagiograful,
a amuţit iar
tăcerea e singura
ce vorbeşte
în locul lui. Am scris
ca şi cum aş fi trăit,
alegând să trăiesc
scriind. Ca şi cum, într-o
bună zi,
după postulatul
creştin, voi continua
să trăiesc şi dincolo, dar
să scriu, nu!

Mă simt definitiv
ajuns. În dreptu-mi
florile se nasc
ofilite, primăvara
se năruie
în toamnă
într-un vacarm
de frunze arse,
rândunicile
sunt mereu în zbor
pe drumul de
întoarcere
spre Nilul antic, din
deltă pleacă
pelicanii,
pruncii se nasc
zbârciţi, iar
prin parcuri vraişte
se îmbrăţişează
frenetic
pensionarii. Pe plajă
moţăie cadavre
iar marea, în iulie,
este un viscol
de spume.
Pentru mine,
Dumnezeu
are buzunarele goale,
viaţa e în faliment, până
şi geamăna ei creolă
se întreabă dacă
mai merită să se încurce
cu mine.
Dacă lucrurile
vor merge tot aşa, laolaltă
repudiat
de limite, origini
şi febre,
risc să fiu
nemuritor.
 
Picătură în hemoragie,
naşterea.
Sufletul presimte
şi tace înspăimântat.
Prea des s-a amăgit.
Până la Dumnezeu
te mănâncă
sfinţii.
Iar fluviul
din cana de pe masă
e tot mai
puţin.
 
Astăzi sunt în noiembrie.
A fost o vreme când mai speram
că versurile mele
vor zgudui
lumea.
Astăzi sunt bătrân
deşi mă port
tinereşte
alergând cu bluza deschisă
la piept
prin anotimpul
geliv,
făcând semne
de pace şi clipind inocent
din poemele mele
ca nişte gene
de fată.
Am ajuns un
sceptic, cuvintele
mi s-au închegat,
furculiţele de ospăţ
au coclit, acum
scriu orb
dar zâmbesc
în largul lumii
neîngrădite
de margini de pâclă
care nu se mai termină.
Dacă, într-o bună zi, voi
reuşi să mă ajung din
urmă
şi să cânt
până când oamenii
îşi vor demola majusculele,
până când
pe strada asfaltată
a universului
oamenii se vor întâlni
cu oameni
ca şi cum s-ar privi
în oglinzi
nenumăratele chipuri
ale sângelui…
Astăzi sunt
în noiembrie.
Ploaia întinde toamna din urmă
pe deasupra acoperişurilor
visurilor mele rebele
şi curând
ceva va înceta,
nu-i aşa,
pentru totdeauna… 

Ştiu cât de nesuferite
sunt exemplele
personale, dar
m-am născut acum 750 000
de clipe,
am făcut până aici
45 000 de kilometri.
Pentru asta am schimbat
32 de costume de
haine, 45
perechi de
pantofi,
mai multe rânduri de piele,
dinţii o singură
dată,
glasul, frizura
şi semnătura
de câteva ori.
Mi-am refăcut, pe rând,
inima, creierul
unghiile de la
picioare,
am pronunţat
9 000 000
de cuvinte,
am băut o cisternă de apă,
am mâncat 50 000
de pâini
şaisprezece vaci,
stoluri de gâşte,
peştii
dintr-o baltă
şi un hectar de cireşe.
Am străbătut un vast
teritoriu,
mă cunosc
2365 de oameni
şi cunosc câteva
sute.
Am învăţat să scriu
să-mi surprind duşmanii,
prietenii, să
întorc spatele, să
dau palme
şi să le primesc, să
fiu mărinimos,
dârz, curajos ori laş,
la
nevoie.
Am văzut un trimestru
de filme, zeci
de piese
de teatru, am citit
o bibliotecă
de cărţi.
Mi-am schimbat înălţimea, ştiu
să recit sute
de versuri,
am iubit de mai multe ori
am muncit ca asfaltor,
betonist, pontator,
electrician, curier,
soldat,
om, 72 000 de ore
în folosul comunităţii.
Am primit
300 de salarii, am
făcut cinci concedii
la mare,
unul în deltă, restul
la munte, în
Bărăgan, acasă,
în spital.
Pe chipul meu s-a schimbat
poziţia ridurilor.
Sunt o hartă
înşelătoare.
M-am tuns de o mie
de ori şi de pe fiecare obraz
lama a ras
două kilograme de iarbă.
Şi totuşi, ceva
s-a păstrat neschimbat,
numărul de înmatriculare,
buletinul de
identitate
al vieţii,
o moştenire de
conservat.
Strigătul veacurilor,
inconfundabil,
tăcerea.
Nu ne îndepărtăm niciodată
cât trebuie.

3 noiembrie 2012
 
Claudiu Iordache – Nervurile transparenței
Poesia – I

Did you like it?

DONATE

THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English