Prima întâlnire
De Eugen Matzota
ALTCULTURE MAGAZINE ● 79 ● 3/2024
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Fragment din ”Fascinația Diavolului”
de Eugen Matzota
Ziua din noapte
Adormise târziu din nou, obosit peste poate, pentru a nu știu câta oară în ultimul timp. Simțea că nu va mai putea rezista la un moment dat și că se va trezi odihnit odată și-odată.
Dar nu aici, ci Dincolo de toate.
Lumina de-afară îi aducea aminte de niște nopți ciudate din Danemarca, nopți care păreau a nu se mai termina vreodată. Era ceva ca un fel de apus care părea că are doar un început și niciun fel de sfârșit…
În dormitor, draperiile nu opreau mai nimic din lumina de pe stradă iar mașinile veneau chiar perpendicular pe geamuri. Îi măturau camera cu farurile lor prea strălucitoare, exact când ți-era lumea mai dragă și tare-ai mai fi vrut să se facă deodată dimineață, să scapi de noaptea prea lungă.
La fel era și acum, doar că lumina era mult mai puternică, așa că se întoarse pe partea cealaltă, cu spatele la geam, să scape.
Nimic.
Nicio diferență.
Lumina tot așa era!
Deschise ochii și-i închise imediat la loc.
”Ce Dumnezeu, doar era cu capul sub plapumă! De unde lumina asta?”, gândi Gil, care era deja ușor speriat. Se ridică puțin, atât cât să vadă ce-ar mai putea fi pe-afară. Aparent, nimic deosebit…
Probabil un alt taxi care oprise noaptea în mijlocul aleii ca să coboare cineva venit de la vreun chef, că doar nu de la muncă!
E adevărat că farurile ce băteau chiar în fereastra dormitorului erau cam puternice.
”Un alt amărât care umblă cu farurile dereglate,” gândi Gil.
Luminile Luminii
Dar nu asta era problema… Nici măcar acel uruit ce nu putea fi nici de la motorul mașinii, nici de la stația electrică de peste drum.
Nu era asta. Era altceva.
Frecvența prea joasă îi amintea de starea de teamă indusă de cutremurul din 1977, deși trecuse tare mult timp, căci avea acum mult mai multe fire de păr alb, multe scoase chiar în acea seară de coșmar.
Luminile începură a se mișca, cum părea a face acel taxi sau ce-o fi fost, dar, în mod inexplicabil, separat, adică una într-o parte, alta într-alta.
Gil ar fi putut să jure că luminile astea neclare, ca și ceața din jurul lor, nu voiau decât să-l impresioneze, ca și cum ar fi avut viață, sau, cel puțin, o viață a alor, și s-ar fi jucat cu el.
“Hai, trezește-te odată”, auzi o voce aproape, deși părea că vine de undeva de departe, totuși…
Gil nu se speria cu una cu două. Doar se văzuse deja cu Cel de Jos de câteva ori. Ce putea să-l sperie mai tare?
„N-am să mai beau nimic seara,” își spuse el, gândind că poate totul nu-i decât un vis în vis. Nici n-ar fi fost prima oară, la urma urmei.
Se ridică ușor, dădu cu mare grijă plapuma la o parte și se uită după Ducesa, pisica înțeleaptă care dormea încolăcită undeva, pe lângă el, de obicei.
Nu era…
„Cesa, Cesica, unde ești? Hai la tata, hai, pisica lu’ tata”…
Nimic. Nici urmă de vreo pisică. Nici neagră, nici albă…
Iar Ducesa era albă și trebuia să strălucească de-a binelea în lumina aceea!
Se aplecă sub pat și iat-o ascunsă undeva în colțul cel mai îndepărtat de ușă!
Ochii îi scânteiau și blana era zburlită rău. Coada ziceai că-i pămătuf, așa era de înfoiată!
Abia atunci văzu că lumina, poate mai bine zis un mănunchi de raze, intrase în casă și era acum dincolo de ușa închisă.
Ar fi zis că uitase vreun bec aprins în hol, dacă razele nu s-ar fi mișcat continuu, ca și cum ar fi încercat să se strecoare cumva pe sub ușă.
Tare și-ar fi dorit Gil să treacă la loc în vis, oricum și oricare ar fi fost el. Ceva îi spunea, însă, că doar visează c-ar fi vreun vis.
Și uite, lumina asta jucăușă chiar îl îmbia.
Părea nu doar veselă, ci și cât se poate de reală, așa cum înțelegem noi realitatea.
I se făcu frică de Ceva, de ceva ce nu era, de fapt, acolo, de acolo, ci mai degrabă de Dincolo.
Cineva, mai degrabă Ceva ciudat, se juca iar cu el și mereu era altfel…
„Hai, te mai aștept mult?,” se auzi de dincolo de ușa închisă.
Calm, dar poruncitor, parcă…
Nu era prima oară când trăia asta. Știa și simțea chiar atunci că nici n-avea să fie ultima dată.
Era ca și cum ar mai fi trecut prin aceeași zi sau noapte iar și iar…
Visul din vis
Bărbatul din Gil îi spuse că un om adevărat acționează imediat, indiferent de consecințe, așa cum citise prin cărțile vechi de când lumea.
Omul adevărat acționează, face ceva!
Orice, dar face!
Se duse hotărât spre ușă, vru să pună mâna pe clanță, dar nici măcar nu fu nevoie. Ușa se deschise, ca-n filme, singură, și lăsă să se vadă holul gol, neluminat. Doar undeva mai departe, spre bucătărie, era o lumină care-l îmbia.
„Ei, asta-i bună, ce-o fi, o fi!”, își spuse Gil, și-și urmă soarta, dacă asta putea fi numită soarta lui… Ajunse în holul de la bucătărie, acolo unde văzuse lumina aceea îmbietoare.
Becul nu era aprins, dar acum acolo era o altfel de lumină, una foarte puternică.
O luă la stânga spre bucătărie.
„În fine,” spuse bărbatul așezat pe canapeaua dinspre geam, ”văd că de mine chiar ți-e frică. De celălalt, mai puțin.”
„E clar, acesta e doar un vis,” își spuse Gil, pășind spre el.
„Nu, nu e vis. Sau, mai exact, dacă vrei așa, nu e visul pe care crezi tu că-l visezi,” continuă bărbatul. „Hai, stai odată jos!”
Gil se uită la ceas, așa făcea mereu când intra în bucătărie. Era 3 și jumătate, poate chiar și 33.
Bărbatul arăta cam ca hippy, cu părul lung. Lui Gil îi aducea aminte de filmul Jesus Christ Superstar, doar că avea o lumină care-l înconjura, așa, ca un fel de ceață.
Era lumina pe care o văzuse, probabil, de la bun început, încercă el să găsească o explicație cât mai rațională. Asta, desigur, dacă rațiunea avea ceva de-a face cu ceea ce se petrecea…
„Da, am ales această înfățișare ca să-ți fie mai simplu să înțelegi”, spuse bărbatul. „Tu, spre deosebire de alții, ai fost ales să înțelegi mai mult. Asta nu înseamnă că și ceilalți or să te-nțeleagă.”
„Da, am văzut și eu de-atâtea ori pân-acum,” îi spuse Gil, care, deodată, se simțea în largul lui.
„Așa trebuie să fie și bucură-te că e așa! Am venit eu și nu el, cel pe care l-ai mai văzut, știi tu de cine vorbesc, pentru că, iată, a sosit momentul. Ești pregătit?”
„Pentru ce, Doamne? Dacă e vorba să plec, atunci sunt pregătit de când aveam 47 de ani. Și nu mi-e frică pentru mine, căci eu plec, ci doar pentru cei dragi mie, că eu mă voi elibera, pe câtă vreme ei nu.”
La margine de viață
„Poți să-mi spui Tu. Știi tu, cu T mare. Și nu te mai uita la ceas! E timpul Meu acesta, nu-i timpul tău. Ia să vedem, știi tu unde ai greșit?”
Gil își revăzu viața într-o clipă, cu toate tablourile la un loc, înghesuite într-o singură cameră a expoziției sale personale. Greșise de multe ori. Nici nu mai știa la care greșeală să se gândească mai degrabă!
„Așa… hai să privim împreună și-apoi om vedea ce-i de făcut. Ridică-te! Așaaa… Acum, ia du-te spre oglindă și spune ce vezi!’’
Gil se ridică, automat, și se-ndreptă spre oglinda din hol, oglinda lui de toate zilele, nici mai bună, nici mai rea. Ciudat, dar acum Gil nu se mai vedea în oglindă. Era chiar în fața ei și nu putea fi decât el acela care se uita la sine, adică exact acela care tocmai lipsea de-acolo!
În oglindă era un bărbat de vârstă indefinibilă, cu o privire ce trecea prin tine și cu ochii de două culori, de parcă erau ochii unor oameni împărțiți la jumătate.
Chiar dacă această apariție din oglindă nu era o ființă, sau ce-o fi fost, prea înaltă și nici prea scundă, Gil avu impresia că trebuie să fie ceva cam ca un om mare și impunător.
Mai erau și hainele acelea mult prea elegante de culoare închisă, o stofă englezească dintr-alea tare scumpe. Ochii îi străluceau stins, cu mult mai puțin decât bastonul cu măciulie neagră strălucitoare, ca un cap de pudel.
Instinctiv, Gil vru să dea înapoi.
Nu neapărat de frică, ci doar așa, ca să stea puțin mai la distanță de marginea vieții.
„Hai odată, apropie-te de oglindă! Și lasă-l în pace, încearcă și el să te sperie puțin. nu vezi că glumește? Hai, mai aproape, hai, aproape de tot!”
Gil mai făcu un pas, apoi încă unul.
Mai avea puțin și dădea chiar cu nasul de oglinda pe care o simțea rece, mult mai rece decât ar fi trebuit să fie în mod normal, dar nu mai era timp de așa ceva acum.
Îi era clar că nu mai avea unde înainta, dar ce era să facă?
Dar, dacă-i spunea El…
Când să facă și al treilea pas, acela ce părea a fi unul imposibil, Gil trecu prin oglindă și căzu undeva în golul de dincolo de orice…
________________________________________________
Fragment din cartea
Fascinația Diavolului
www.libris.ro
(sau direct la autor, pentru cele cu autograf personal)
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
