O Românie de câștigat (IX) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 76 ● 12/2023

O Românie de câștigat (IX) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 76 ● 12/2023
De Claudiu Iordache

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Noaptea ce s-a prăbuşit peste noi nu pare să se mai termine! Anii trec, discursurile se tocesc, politicienii se deconspiră, guvernele eşuează, asta e România! Cuvinte moarte: statul de drept, implementarea, restructurarea, reforma…
Structurile nenorocirii par neclintite. Demagogia inflamează stupoarea naţională. În rest, împrumutăm, împrumutăm, e tot ce mai avem de făcut.

Altfel spus, „Epoca de piatră” a profesorului Simion Mehedinţu a fost întoarsă din drum şi asmuţită din nou pe urmele României!
Campaniile electorale convoacă periodic în agora României adevărul gol-goluţ despre ea însăşi.
O ţară care a obosit la lucrarea speranţei sale se simte continuu ameninţată.
Iar dacă i-a lipsit ceva, acesta e Adevărul. Şi atunci de ce să nu fie învestit Adevărul cu o funcţie electorală?
De ce să nu fie trimis Adevărul între oameni, ca să le vorbească despre misiunea lor?
Teama de adevăr este obişnuită în politica demagogică.
Regimul de putere a demonstrat cu prisosinţă cum poate fi Adevărul României izolat, discreditat, proscris, arestat.

Ce rol mai deţine Adevărul, azi, la masa guvernelor? România avea nevoie de adevăr şi de oameni cinstiţi, capabili să o smulgă din îmbrăţişarea lipicioasă a contractelor ipocrite.

O Ţară rămâne continuu datoare cu o viaţă mai bună celor ce o însufleţesc la rândul lor. Exprimarea cea mai generală a acestei datorii generează politica. Dar ce fel de drum va alege politica de la Bucureşti în urma periodicelor scrutinuri festivaliere?

Politicianul are un duşman natural: adevărul!

În politică, adevărul poartă coiful lui Sfântul Gheorghe. Este adevărat, el, adevărul, înfruntă balaurul, dar arareori îl învinge. Duplicitatea politicianistă îşi are originea în ambiguitatea moralei publice. Răul e uşor de făcut, Binele cere trudă şi iese întotdeauna căznit. Viciile sunt ca aerul, virtuţile sunt ca munca de ocnă.
Omul trăieşte două drame în specia sa: de a nu putea fi integral om, de a nu fi acceptat să rămână integral animal. Aparţine Statului rolul de a înfricoşa animalul şi Societăţii rolul de a-l îmblânzi. Cum politica este întotdeauna asemenea celor care vor ceva de la ea, evident că politica rămâne şi pe mai departe un adevăr atât de greu de atins.

Când vorbeşti despre România trebuie să te rogi. Românii nu o mai zidesc ca pe vremea lui Basarab. Ăsta e adevărul! Neputincioasă devine libertatea în casa celui care moare de foame! Achiziţiile europene ale României postdecembriste nu ţin loc de adăpost şi de hrană. Viaţa costă scump. Naşterea, subzistenţa şi amânarea morţii depăşesc bugetul naţional. România contemporană a atins deja culminaţia unei slăbiciuni ce nu mai poate fi suportată.
Acum este momentul şi nu mai târziu! De aceea trebuie chemat adevărul, aşa cum Roma l-a luat pe Cincinnatus de la coarnele plugului pentru a salva patria ameninţată!
Dacă lipseşte ceva pe frontul de apărare a acestei ţări, acesta este adevărul. Iată unul.
Ne putem întreba cui datorăm proliferarea conştiinţei denaturate care ne guvernează?
De unde vin aceste mari şi mici reptile care asaltează trupul naţional? („Acestei Franţe îi cunosc faţa murdară, îi cunosc menajeria de monştri care o locuiesc!” exclama un Bernard-Henri Levy) Cine s-a putut gândi, în Decembrie 1989, că sacrificiile vor deschide poarta putreziciunii morale? Există, oare, vreun miliardar postdecembrist care să fi înfiat un copil orfan dintr-o familie îndoliată a Revoluţiei? Liderul fără rol moral proliferează în fruntea partidelor. Renegarea meritelor celor care au făcut cu putinţă Revoluţia („Reprezentăm demnitatea răzvrătită, inima uitată a patriei.” Rafael Sebastián Guillén Vicente, alias subcomandantul Marcos) îl caracterizează. Nimeni n-a cerut „celor slabi” să fie curajoşi în cele şapte zile ale unei revolte chinuite, dar nici nu le poate fi admis să poarte la butonieră dispreţul pentru ceea ce le-a permis să urce spre cariera lor actuală. Din păcate, vremea adevărului, după care mulţi tânjesc şi de care tot atât de mulţi se tem, adevărul-înţelept, adevărul-oştean, adevărul-duhovnic, adevărul-adevăr, adevărul gol-goluţ, nu a venit încă. Dar el poate sosi curând, chemat de disperarea naţională.
Cum însă, între timp, sângele nostru a devenit noroiul lor…

Eroii pier dar continuă să trăiască în memoria oamenilor! Nu şi la noi, unde Revoluţia este înjurată birjăreşte în stradă!
(Un timişorean)

Atunci când se lăsau împuşcaţi pe capete, înfruntând dictatura în Decembrie ’89, românii nu ştiau că participau la o revoluţie „din secolul trecut, ba chiar din mileniul trecut” după cum afirma un trecător pe stradă.” (Evenimentul Zilei) ori la „o Revoluţie care nu a avut loc!” (după Tudor Octavian). Mizeria morală a reînflorit în câmpurile de noroi ale României postdecembriste.
Cei care în decembrie ‘89 au stat în spatele perdelei, ori şi mai rău, din categoria celor după care o timişoreancă striga în noaptea lui 16 decembrie: „Coborâţi din balcoane că frica nu vă ţine de foame!”, după ce s-au „lămurit”, în sfârşit, că Revoluţia la care n-au participat a fost o „lovitură de stat” pusă la cale de KGB şi CIA, acum, cu conştiinţa împăcată şi obedienţa intactă, îşi pot permite să-i dispreţuiască pe cei care au forţat destinul şi în numele lor.

Cum poţi ucide nepedepsit în România? Prinzi un moment când populaţia se revoltă împotriva unei dictaturi vechi de 45 de ani. Îţi aminteşti de gradul de pe umeri şi comanzi: „Trageţi în ei!” Trupa trage. Omoară la întâmplare femei, copii, bătrâni, vreo mie de români.
Trage noaptea spre strada pe care treceau manifestanţi fără arme. Trage la întâmplare în direcţia ferestrelor luminate. Trage de jos în sus pe casa liftului unor blocuri de periferie. Trage în tâmpla răniţilor la picior, într-o sală lugubră de spital. Trage, trage, trage…
Iar când dictatorul o ia la fugă şi revoluţia câştigă, te odihneşti, de ochii lumii, câteva luni la închisoare şi, pe motiv că eşti bătrân şi bolnav, eşti graţiat, uitând că n-ai permis şi altora să ajungă bătrâni şi bolnavi!

Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat!

Cutremurătoare secvenţele surprinse de un operator de televiziune într-o cazarmă bucureşteană a Securităţii, după căderea regimului Ceauşescu… În civil, cu chipuri livide, speriaţi de moarte, privind pieziş şi rânjind şerpeşte, pipăindu-şi nervoşi pistoalele ascunse prin buzunare, bătând din când în când din palme, cu o bucurie falsă şi zgomotoasă, când oratorul (un mai mare în grad decât ei) le cuvânta, à la Conu Iancu, despre libertate, democraţie, şi fidelitate la cauza Revoluţiei… (Nu ştiau în acel moment că va veni o clipă în care soarta lor se va schimba, iar foştii slujbaşi ai Securităţii vor deveni patroni, ziarişti, ambasadori ori politicieni…)
După Plutarh, la moartea lui Alexandru cel Mare, atenienii au ieşit pe străzi cântând imnuri de bucurie „ca şi cum ei ar fi fost aceia care l-ar fi doborât pe tiran”. Asta aminteşte şi de operaţiunea Actorul – Poetul, din studiourile de la Bucureşti, după fuga dictatorului. Ion Caramitru răcnind la Dinescu: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
Nu e singurul de aceeaşi părere! După Dinel Staicu (într-un interviu supratitrat: „Gura păcătosului adevăr rosteşte”): „Revoluţia am făcut-o noi, trădătorii din MI şi Securitate!” Aceiaşi trădători vor lua puterea după jertfa supremă, inutilă, a mai mult de o mie de români! Ei, trădătorii – trădarea ca disfuncţie etică – sunt astăzi cei ce conduc o naţiune cu capul plecat, care îi laudă, care îi apără, care îi cântă! („Te laud, te apăr şi te cânt, partid iubit!” – Andriţoiu). Trădătorii se aşază nonşalant în rând cu martirii!
Maiorul MAPN Cocan Laurenţiu, „criminalul de la Fabrica de Bere”, acuzat de uciderea unor clujeni în 21 Decembrie, după ce a recunoscut că primise ordin să tragă în oameni, a declarat că un ofiţer de Securitate i-a dat încărcătorul său de cartuşe pentru a continua să împuşte manifestanţi, după ce trupa militară şi-a epuizat muniţia! („Armata are menirea să lupte împotriva duşmanilor statului şi nu a cetăţenilor lui.” – Marchizul de Langeron, martie 1789). Trădătorii miliardarului Dinel!
Pandantul lui în restrânsa lume a intelighenţiei cuibărită la Bucureşti este Nicolae Manolescu (intelectualitate bătrână, coruptă, uscată, slută şi calpă!) despre care Dumitru Ţepeneag făcea următorul comentariu: „Se pare că acest fost critic literar, ridicat în slăvi pentru raţiuni care mie îmi scapă cu desăvârşire, ar fi afirmat că Securitatea ne-ar fi salvat de comunism. Pe el însă nimeni, nici KGB-ul nici FBI-ul, nu-l vor vindeca de prostia deghizată în cinism.”

Cu atât mai acută se dovedea observaţia unui filozof contemporan maghiar, G. M. Tamás, care constata de la distanţă că beneficiul Revoluţiei Române fusese risipit de o intelectualitate oportunistă, autoare, între altele, a unui breviar al eşecului conştiinţei scriitoriceşti („care n-avea tăria să se opună tiranului, dar îşi deplângea soarta” – Indro Montanelli), totdeauna loială puterii, oricare ar fi ea, ne-simţită şi îngălată în propria ei ratare.

„…Cu toate că România ar fi avut posibilităţi uriaşe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluţia din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial de valoare universală. Pentru că voi, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o înşelătorie, de un miraj, de o halucinaţie, reuşind ca prin tertipurile poeticeşti ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă a poporului vostru. Anularea mitului democratic a anticipat anularea realităţii româneşti…”
(G.M.Tamás)

„Aţi văzut vreodată un „intelectual” în timpul unei crize politice? Nu numai că e uluit şi neinformat, asta n-ar fi o ruşine prea mare. Dar e de-a dreptul înspăimântat, e copleşit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit… are o încredere oarbă în orice dobitoc politic şi tremură pentru viaţa şi libertatea lui ca cel din urmă dintre sclavi… Renunţă la orice demnitate personală, uită cu desăvârşire misiunea lui istorică; frica face din el o lichea şi un sclav…”
(Mircea Eliade, „De ce sunt intelectualii laşi?”
Criterion”, Bucureşti, 1934)

„Intelectualii (români n.a.) sunt destul de decepţionanţi!”
( Emil Cioran)

„Cu foarte puţine şi notabile excepţii, membri auto-proclamatei elite post-comuniste sunt tocmai acei indivizi al căror exemplu nu trebuie urmat: mitocani arţăgoşi, pungaşi de tot felul, geambaşi politici, parveniţi… Către ce pot aceştia să conducă societatea?”
(Radu Portocală)

Cum elitele acreditate ale dictaturii rămăseseră temătoare ori în expectativă în toate cele şapte zile ale revoltelor decembriste, acum când naţiunea şi puterea, în căutare înfrânată de altfel de elite, le ridicau din nou în rangul puterii lor nominale, nu mai convenea nimănui să descopere adevărul înăuntrul unor tragedii din rolurile cărora fuseseră excluşi.
De altfel, răspunderea intelectualului pentru durata neverosimilă a unei dictaturi neverosimile a fost omisă din bilanţul unei schimbări eşuate.
După Ceauşescu, ceauşismul a continuat să existe: inclusiv pretorienii cultului personalităţii, creatorii miilor de sculpturi, tablouri, ode, simfonii şi omagii dedicate Marelui Cârmaci, inclusiv aparatul său represiv căreia Revoluţia i-a smuls doar firma de la poartă, inclusiv etica solidară a sclavilor trişti la aflarea veştii că stăpânul a fost detronat, inclusiv România lui Ceauşescu care i-a continuat în derivă lui Ceauşescu.
Salvarea conştiinţei scriitorului român nu a venit în urma asumării remuşcărilor, ci ca efect al dezabuzării societăţii din jurul lui. Şi asta într-o ţară în care Revoluţia câtorva a fost înăbuşită de teama de schimbare a tuturor. Trăim, la cincisprezece ani, de atunci, într-o Românie cu uniforma schimbată! Noroc cu generaţia nouă în care memoria trecutului n-a apucat să încolţească, noroc cu lumea din jur care, iată, continuă să se schimbe…
Nu cu totul altfel decât în 1945 sună astăzi fraza generalului de Gaulle care, refuzându-i lui Francois Mauriac graţierea lui Brasillach, executat ulterior pentru colaboraţionism cu naziştii, i-a răspuns marelui scriitor: „În literatură, talentul este un titlu de responsabilitate!”
Colaboraţioniştii români, departe de a fi suferit consecinţele derapărilor şi trădărilor lor, au beneficiat de noul confort postdecembrist de la un regim de putere care i-a recunoscut aliaţi. Trăim, dealtfel, în tot Estul Europei istoria unei amnezii atent cultivate. Noul Gulag al unor adevăruri avortate cu aprobarea implicită a victimei…

„Pentru ca infamia să se transforme în fapte memorabile trebuie ca memoria să fie distrusă! Memoria, odată sfâşiată, ne incită să credem că bogăţia nu este răspunzătoare de sărăcie.”
(Eduardo Galeano)

Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii!

După Revoluţie, libertatea, dreptatea şi ideile morale nu s-au născut din nou. Dimpotrivă, ele au devenit de înlocuit! Odată cu pierderea rangului de prim ordin al gândirii în faţa acţiunii, o naţiune întreagă a ieşit din ghetou cu spatele la virtute. Altfel, respectul devoţiunii exprimate prin proba sacrificiului e semnul cel mai sigur că oamenii nu dăruie niciodată viaţa lor unei patrii ingrate care uită faptele exemplare.
Marile popoare îşi preamăresc eroii trecutului, ca şi sacrificiile celor care le-au redat ori împlinit măreţia.

Dar poporul nostru se încăpăţânează să rămână mare în dispreţul de sine.

Cei 1104 morţi ai lui decembrie 1989 au fost acoperiţi, între timp, cu molozul uitării. Nu-i nimic. O altfel de Românie le va dezveli, cândva, chipurile din care lumina existenţei le-a fost alungată. Căci doar ei au binemeritat de la patrie! Iar dacă astăzi nimeni nu le mai poate restitui viaţa, Dumnezeu ştie că, în memoria acestui neam zbuciumat, ei ocupă pe cerul nostru continuu întunecat locul îngerilor şi sfinţilor româneşti!

România anilor ce vor veni va continua să alunece pe panta propriului său păcat de a fi.

Claudiu Iordache – “O Românie de câștigat sau o națiune în descompunere” (2006)
Partea întâi

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English