POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXIX) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 75 ● 11/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXIX) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 75 ● 11/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

CARTEA A OPTA

în care se va vedea că lumea e mare şi nesfârşită şi că Gough şi Fich n-au parcurs-o în zadar în lung şi în lat, ci au lăsat peste tot urme de minunată dibăcie şi măreţe pilde pentru înţelepţii lumii, care n-au avut apoi decât să adune la un loc această strălucită deşteptăciune, dăruindu-ne-o nouă prin câteva cuvinte, întru uimita noastră admiraţie.

Ce ne spun documentele vremii?

“Nimic nu se transformă, totul se pierde.”
– (Gough, Anticipaţii, capitolul Lumea e mare şi infinită, ediţia definitivă.)

Schimbătoarele coridoare

“Cât timp trăiești, nu poți spune: Nu mi se va întâmpla aceasta.” – (Menander, Xen. La Plutarhus, Tranq., 19.)

Gough se opri în fața instituției, citi firma – din care nu înțelese mare lucru –, apoi compară cele scrise pe placa de pe zid cu însemnarea din notes și intră. Fusese trimis să-l caute pe domnul Finch și să-i dea un plic.
– Domnul Finch e plecat, îl anunță secretara, în timp ce Finch intră în birou
Gough îl salută și se recomandă. Îi dădu plicul și ieși.
În curte, își aminti că i-a dat domnului Finch plicul din buzunarul stâng și trebuia să i-l dea pe cel din buzunarul drept. Băgă mâna în buzunarul stâng și găsi un plic, în schimb, buzunarul drept era gol. Dar își amintea perfect că domnul Finch i-a strâns mâna și atunci el a scos cu stânga un plic și nu l-a putut scoate, în felul acesta, decât pe cel din buzunarul stâng. Încurcat, Gough hotărî să meargă înapoi la domnul Finch, să-i explice treaba și să găsească împreună o soluție.
Numai că, adâncit în gânduri, Gough o luase pe un coridor de care nu-și aducea aminte, iar când se întoarse nu mai găsi intrarea, așa că încercă, la întâmplare, prima ușă. Când o deschise, constată, cu surprindere, că dă într-o toaletă ce avea la un capăt o altă ușă, larg deschisă, care, la rândul ei, dădea spre un alt coridor. În timp ce stătea nehotărât, apăru un tânăr cu ochelari și cu apărători negre la mâneci. Gough îi povesti că a fost la domnul Finch, că a încurcat drumul și că ar vrea să se întoarcă în biroul aceluiași domn Finch. Tânărul, foarte amabil, îi arătă cu mâna drumul ce trecea prin W.C.
– Bine, dar eu nu țin minte să fi venit pe aici, replică Gough.
Atunci tînărul îi explică, la fel de amabil, că toaleta nu se află tot timpul în același loc și că fusese, probabil, de curând instalată. De altfel, n-ar fi exclus ca peste o oră să fie nevoie la alt serviciu de ea și atunci au s-o mute. Ca să fie mai explicit, îi desenă lui Gough în notes o schiță sumară de instalare rapidă a unei toalete, arătându-i, totodată, avantajele pe care le prezintă o asemenea instalație pentru disciplina salariaților. Gough ascultă atent, mulțumi, însă, când vru să treacă, ușa era închisă și o voce dinăuntru îl somă că e “ocupat”.
După un timp, Gough bătu discret la ușă și, fiindcă nu primi răspuns, întrebă:
– Mai e tot ocupat, domnișoară?
– Da, domnule, îi răspunse o voce de bas.
Gough se uită la ceas și își dădu seama că, dacă nu se grăbește, domnul Finch ar putea pleca și atunci nu vor mai putea clarifica afacerea cu plicurile. Așa că se întoarse și porni în cealaltă direcție. După ce hoinări un timp, constată că se rătăcise de-a binele. Se îndreptă spre un grup de funcționari ce se îmbulzeau, râzând, lângă un perete. Pe zi era prinsă o caricatură ce-l înfățișa pe Gough hoinărind printr-un labirint.
– De ce râdeți? De ce m-ați pus aici?
Oamenii se uitară lung la el, apoi unul îl întrebă:
– V-ați rătăcit?
– Da, dar…
– Atunci ce mai vrei? Ce individ plicticos! spuse o femeie corpolentă și oamenii plecară indignați.
Însă n-au reușit să treacă, întrucât Gough a instalat rapid o toaletă de-a latul coridorului, blocându-le astfel ieșirea. Iar, în continuare, Gough preferă să rămână pe veci acolo, îngropându-i pe merit de vii pe funcționarii cei haini și pe femeia cea grasă.

Tainele Congresului de la Cartagina

“Aveam sentimentul sumbru că din izvorul ăsta nu va curge niciodată nimic.” – Böhl, Opiniile unui clovn, 16, 192.

“N-am luat nimic de la Nasser!” strigă Gough, sclavul lui Hannibal.
Cartagina adormită se trezi. Încetul cu încetul, ulițele se umplură cu oameni. Congresul își începea sesiunile.
În acea dimineață de dinaintea erei noastre, trebuia să-și țină referatul Gough, reprezentantul gazdelor. Chiar dacă începuse comunicarea sa atât de spectaculos, Gough știa că nu va avea o misiune ușoară. Participanții la congres erau somități ale vremii: venise Syros din depărtata Eladă, și Finch din Persia, și Bahadur din Dublin și Ragnar din Texas.
Cu o zi înainte, Finch, persanul, ținuse un discurs de mare succes despre viitoarea evoluție a mesajului. Fich era prim-gâdilătorul puternicilor regi ai Persiei, iar, în timpul ce-i mai rămânea, îndeplinea și funcțiile de mare vistiernic, comandant suprem al armatelor și mare preot. La Congresul Profeților, Finch susținuse că gâdilatul se va transforma, în viitor, în mesaj și scrise și o istorie a mesajelor în patru table.
În piață se strânseră ascultătorii.
“N-am luat nimic de la Nasser!” repetă Gough cu vocea în transă.
Ragnar încercă să-l contrazică de la început, dar lumea nu credea că Ragnar există, pentru că dacă ar fi existat, n-ar fi putut trece Marea Apă din Texas până în Cartagina și, chiar dacă ar fi reușit, tot nu putea fi din Texas, fiindcă nu mesteca gumă, adică celebra gumă de mestecare care nu s-a inventat încă. Așa că Ragnar, care era un om gras, nici nu exista.
“N-am luat nimic de la Nasser!” strigă Gough pentru a treia oară. Se făcu liniște. Gough începu să se dezbrace. Era evident că se afla în transă profundă.
Când termină cu dezbrăcatul, Gough începu să vorbească: la început încet și rar, apoi, pe măsură ce continua, cuvintele ieșeau tot mai repede și mai puternic din gura sa.
“Aici, unde înainte de a se naște bunicii bunicilor noștri, domneau faraonii cei mari, unde acum trăim noi și copiii noștri, până vor veni romanii și îi vor ucide, aici, pe acest loc, va arde Cartagina și pe cenușa ei vor sta romanii și vor muri și ei, și vor veni arabii, și maurii și evreii, apoi spaniolii și francezi. Apoi marele împărat francez va pleca și vor veni alții și alții. Şi vor veni englezii și germanii și iar englezii.”
Gough tremura din tot corpul, Striga și pe gură îi ieșea spumă, apoi spuma se transforma în aburi și aburii în foc. Flăcări mari țâșneau din trupul lui Gough, care, culcat pe spate, se zvârcolea pe platforma de piatră. Încetul cu încetul, convulsiile deveniră tot mai slabe, flăcările se retraseră și Gough rămase culcat, leoarcă de transpirație peste blocul imens de piatră din mijlocul Cartaginei.
Comunicarea lui Gough n-a avut succesul scontat, fiind combătută în mod genial de către Finch, persanul. Acesta demonstră, fără putință de tăgadă, că filipinezii vor fi aceia care vor distruge Cartagina și că pe locul respectiv se va înălța capitala de mai tîrziu a regatului Danemarcei.
Cele spuse în transă de către Gough fură uitate, în schimb, premonițiile lui Finch deveniră notorii, de ele ocupându-se și astăzi trei institute specializate care – cu tot ajutorul dat de UNESCO –, n-au reușit să descifreze încă nici 25% din proorocirile Geniului Antichității.

Acvariul

„Nu pescarii mint, ci chiar peștii sunt marile minciuni”- Karl Eg, Sentințe apocrife, 34, 78.

Gough și-a dorit de mic copil un acvariu. Din varii motive, n-a reușit să-și îndeplinească visul, până hăt târziu. În sfârșit, aflat acum la vârsta deplinei maturități, în magazinul de pești, păsări cântătoare și animale mici, începu să măsoare cu metrul de tâmplărie acvariile expuse. Vânzătorul, un om simpatic, deși cu o privire cam șireată, încercă să-l ajute.
– Cam ce acvariu v-ar plăcea?
– Aș vrea ceva mai special. E visul meu din copilărie.
– Un acvariu special?!
– N-aveți?
– Ba, de avut, avem, însă…
– Vedeți, eu locuiesc la bloc și nu am chiar atât spațiu. Aș vrea să-l pun în dormitor, ca să adorm seara cu el și dimineața tot cu el să mă trezesc. Așa că am luat măsurile pentru unde aș putea să-l așez. Ar trebui să-l văd și când stau pe o parte, că uneori dorm pe spate și sforăi și atunci nevastă-mea stă trează toată noaptea și se uită la tavan.
– De acum se va putea uita la pești.
– Păi, să nu vă închipuiți că sforăi în fiecare noapte: numai când sunt foarte obosit. Slujba… Şi Gough oftă adânc. Credeți că se va putea uita la pești? Eu nu cred: pe întuneric, ce să vadă? Așa că mă străduiesc să dorm pe o parte. Dar atunci n-o să-i vadă de mine. Nevastă-mea. Însă la dimensiunile acvariului stabilite – că de prea multă vreme mi-l doresc ca să nu fi făcut până acum toate calculele necesare –, la dimensiunile astea am și oglinda pe peretele opus și o să mai fixez încă una deasupra barului și atunci peștii se vor vedea din toate pozițiile.
– Totuși, un acvariu special…
– Eu asta îmi doresc: un acvariu special! Unii au parte din copilărie de ceea ce alții trebuie să amâne ani de zile… până la paștele cailor! Vreau să am acest acvariu!
Zis și făcut! Doar că Gough a resimțit o senzație neplăcută, atunci când a părăsit magazinul – vânzătorul acela, care nici nu era chiar atât de simpatic, ba, chiar dimpotrivă, fiindcă prea avea o privire șireată și prea-și ținea tot timpul o mână ostentativ în buzunar, vânzătorul acela l-a prevenit că:
– Nu știu, zău, dacă lucrurile astea o să meargă!
– De ce să nu meargă?
– Vom vedea… Dacă e ceva, mai treci dumneata pe aici…
– Ce să nu meargă?!
Putea să spună măcar „Dumneavoastră” și să nu-și țină toată vremea mâna aici în buzunar. Nu așa se cuceresc clienții, gândi Gough.
Într-adevăr, lucrurile n-au prea mers. În acvariu se găseau pietricele colorate, plante, chiar și o mică vietate mitologică din plastic și scoțând un jet de aer pe nări, dar și două perechi de pești. Deja după numai câteva minute, o pereche a început s-o urgisească pe cealaltă și, încă în aceeași seară, doi pești pluteau morți la suprafața apei. Revenit în magazinul de pești, păsări cântătoare și animale mici, Gough protestă pentru modul cum a fost servit. Vânzătorul cel șmecher îi explică pe un ton destul de politicos că nu toți peștii pot conviețui, și-i recomandă o altă pereche, compatibilă de data asta.
Nu trecu decât o zi și Gough reveni acum cu o altă problemă: peștii se ascundeau printre plante și nu-i mai vedeai aproape deloc. Şi, atunci, de ce să-i mai cumperi? Dacă tot nu te poți bucura admirându-i…
Vânzătorul îi recomandă niște broscuțe și două șopârle. Acestea, e drept, nu s-au ascuns printre ierburi, ci au sărit din acvariu direct pe covor. Pe una au mai găsit-o dimineața, pe alta deloc. Plus că soției lui Gough îi repugna gândul să se pomenească în pat cu o broască rece și umedă.
Atunci, la sfatul aceluiași vânzător, au încercat cu jucării „ca vii” (însă care s-au stricat în doar o săptămână.), cu desene pe sticlă (care numai a pești ornamentali nu arătau) și, până la urmă, Gough băgă în acvariu piesele de șah (care au mâncat, se pare, perechea de pești rămasă, deși chestia asta n-a crezut-o nimeni, oricât de convingător s-a străduit Gough să fie). Apoi a introdus în apă toate obiectele mici din casă. La început, periile de dinți și nasturii de prisos, primele mâncându-le pe celelalte. După aceea, o șurubelniță și două creioane, acestea sfâșiind pur și simplu periile de dinți. Era interesant de urmărit cum, abia ajunse în acvariu, obiecte neînsuflețite ajungeau să se nimicească între ele. Gough observă că era suficient să-ți bagi degetele unei mâini în „acvariul special”, că pielea de pe unele începea să-ți crape, iar celelalte să se umfle. Pe cât se subțiau unele degete, pe atât mai groase deveneau celelalte.
Așa că trebui să consulte un medic. Doctorul îl examină îndelung, îl trimise să-și facă o mulțime de analize și-l lăsă să dea o avere pentru niște medicamente ce n-au dat decât un rezultat foarte relativ.
Într-o zi, trecând prin fața magazinului de pești, păsări cântătoare și animale mici, intră să vadă ce se mai poate cumpăra de acolo. Din una alta, sporovăind cu vânzătorul – ca niște veterani ce erau – acesta își scoase, în sfârșit, mâna din buzunar: avea două degete monstruoase, grase și rumene și trei doar urme de cioturi.
– La acvarii trebuie să te pricepi, oftă el, mai ales la un acvariu special, iar Gough observă că în priviri nu mai avea acea sclipire șireată, ci, mai degrabă, o scânteiere tristă de om înțelept.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

EIGHTH BOOK

in which it will be seen that the world is great and endless, and that Gough and Finch did not travel in vain through it but left everywhere traces of marvelous dexterity and great parables for the wise men of the world, who had then only to gather together this brilliant cleverness, giving it to us in a few words, to our astonished admiration.

What do the documents of the time tell us?

„Nothing changes, everything is lost.”
– (Gough, Anticipations, The World is Great and Infinite chapter, definitive edition.)

The Changing Corridors

„How long you live, you can’t tell: This will not happen to me.” (Menander, Xen. On Plutarch, Tranq., 19.)

Gough stopped in front of the institution, read the inscription – of which he didn’t understand much – then compared the writing on the plaque on the wall with the writing in the notes and went inside. He had been sent to find Mr. Finch and give him an envelope.
– Mr. Finch is out, the secretary told him, as Finch entered the office.
Gough greeted him and recommended himself. He handed him the envelope and went out.
In the courtyard, he remembered that he had given Mr. Finch the envelope in his left pocket and was supposed to give him the one in his right pocket. He reached into his left pocket and found an envelope, but his right pocket was empty. But he remembered perfectly that Mr. Finch had shaken his hand and then he pulled out an envelope with his left and could only take out the one in his left pocket. Confused, Gough decided to go back to Mr. Finch, explain the situation and work out a solution together.
Only, deep in his thoughts, Gough had taken a corridor he didn’t remember, and when he turned around he couldn’t find the entrance, so he randomly tried the first door. When he opened it, he found, to his surprise, that it led into a toilet that had another door at one end, wide open, which in turn led into another corridor. As he stood there, a young man with glasses and black shields on his sleeves appeared. Gough told him that he had been to Mr. Finch’s, that he had got in the way, and that he would like to return to Mr. Finch’s office. The young man, very kindly, waved him the way through the W.C.
– Well, but I don’t remember coming this way, Gough replied.
The young man then explained, just as kindly, that the toilet was not always in the same place and had probably just been installed. Besides, it wouldn’t be out of the question that in an hour’s time another service would need it, and then they would have to move it. To be more explicit, he drew Gough a rough sketch of a quick toilet installation in his notes, while showing him the advantages of such a facility for the discipline of employees. Gough listened attentively, thanked him, but when he went to pass, the door was closed, and a voice inside summoned him that it was „occupied”.
After a while, Gough knocked quietly on the door and, not getting an answer, asked:
– Still busy, miss?
– Yes, sir, a bass voice replied.
Gough glanced at his watch and realized that if he didn’t act quickly, Mr. Finch might leave and then they wouldn’t be able to clear up the envelope business. So he turned and started in the other direction. After wandering around for a while, he found that he had lost his way. He made his way towards a group of officials who were huddled, laughing, against a wall. On the wall was a caricature of Gough wandering through a maze.
– Why are you laughing? Why did you put me here?
People stared at him for a long time, then one asked:
– Are you lost?
– Yes, but…
– Then what do you want? What a dull fellow! said a plump woman, and the people left indignantly.
But they didn’t make it through, as Gough quickly set up a toilet along the corridor, blocking their exit. And still Gough prefers to stay there forever, deservedly burying the cruel clerks and the fat woman alive.

The Mysteries of the Congress of Carthage

„I had a gloomy feeling that nothing would ever flow from this spring.” Böhl, Opinions of a Clown, 16, 192.

„I didn’t take anything from Nasser!” shouted Gough, Hannibal’s slave.
Sleepy Carthage awoke. Little by little, the alleys filled with people. Congress was beginning its sessions.
That morning before our era, Gough, the representative of the hosts, was to give his report. Even though he had begun his talk so spectacularly, Gough knew he would not have an easy task. The participants in the congress were leaders of their time: Syros had come from far-off Elada, and Finch from Persia, and Bahadur from Dublin and Ragnar from Texas.
The day before, Finch, the Persian, had given a highly successful speech about the future evolution of the message. Fich was the one who tickled the powerful kings of Persia the most, and, in his remaining time, he also served as high vizier, commander-in-chief of armies and high priest. At the Congress of Prophets, Finch had claimed that tickling would in the future become the message, and also wrote a history of the messages in four tablets.
In the square the listeners had gathered.
„I didn’t take anything from Nasser!” repeated Gough in a trance-like voice.
Ragnar tried to contradict him from the start, but people didn’t believe Ragnar existed, because if he did, he couldn’t have crossed the Great Water from Texas to Carthage, and even if he had, he still couldn’t have been from Texas, because he didn’t chew gum, that is, the famous chewing gum that hadn’t been invented yet. So Ragnar, who was a fat man, didn’t even exist.
„I didn’t take anything from Nasser!” Gough shouted for the third time. A silence fell. Gough began to undress. It was obvious he was in a deep trance.
As he finished undressing, Gough began to speak: slowly and slowly at first, then as he continued, the words came out of his mouth faster and louder.
„Here, where before our grandparents’ grandparents were born, the great pharaohs reigned, where we and our children now live, until the Romans come and kill them, here, on this place, Carthage will burn and on its ashes the Romans will stand and die too, and the Arabs will come, and the Moors and the Jews, then the Spanish and the French. Then the great French emperor will leave, and others and others will come. And the English will come and the Germans and the English again.”
Gough was trembling all over his body, He was screaming, and foam was coming out of his mouth, Then the foam turned to steam and the steam to fire. Great flames spurted from Gough’s body, who, lying on his back, was writhing on the stone platform. Gradually the convulsions grew fainter, the flames receded, and Gough lay soaked with sweat on the huge block of stone in the middle of Carthage.
Gough’s communication was unsuccessful, and was brilliantly countered by Finch, the Persian. He proved beyond doubt that it would be the Filipinos who would destroy Carthage, and that the later capital of the kingdom of Denmark would rise on the site.
What Gough said in a trance has been forgotten, but Finch’s premonitions have become notorious and are still being dealt with today by three specialized institutes which – with all the help provided by UNESCO – have not yet managed to decipher even 25% of the prophecies of the Ancient Genius.

The Aquarium

„It is not the fishermen who lie, but even the fish themselves who are the great liars.” Karl Eg, Apocryphal Sentences, 34, 78.

Gough wanted an aquarium since he was a child. For several reasons, he didn’t fulfil his dream until it was too late. Finally, now fully grown, in the fish, songbird and small animal shop, he began to measure the aquariums on display with a tape measure. The salesman, a nice man, albeit with a sly look, tried to help him.
– Which aquarium would you like?
– I’d like something more special. It’s my childhood dream.
– A special aquarium?!
– Don’t you have one?
– Yes, we do, but…
– You see, I live in a block, and I don’t have that much space. I’d like to put it in my bedroom so I can fall asleep with it at night and wake up with it in the morning. So, I’ve taken measurements for where I could put it. I should also be able to see it when I’m lying on my side, because sometimes I sleep on my back and snore and then my wife stays up all night looking at the ceiling.
– From now on she can look at fish.
– Well, don’t think I snore every night: only when I’m really tired. The job… And Gough sighed deeply. Do you think she’ll be able to look at fish? I don’t think so: in the dark, what can she see? So, I try to sleep on my side. But then he won’t see them because of me. My wife. But at the size of the aquarium, I’ve decided on – I’ve wanted it for too long not to have done all the necessary calculations – at this size I also have the mirror on the opposite wall, and I’ll fix another one above the bar and then the fish will be seen from all positions.
– Still, a special aquarium…
– That’s what I want: a special aquarium! Some have from childhood what others must put off for years… until old age! I want to have this aquarium!
That’s how it was! Except that Gough felt an unpleasant sensation as he left the shop – that shop assistant, who was not even that nice, quite the contrary, because he had too much of a shifty look in his eyes and too much of a hand ostentatiously in his pocket, that shop assistant warned him that:
– I really don’t know if these things are going to work!
– Why wouldn’t it work?
– We’ll see… If there’s anything, you come by…
– What won’t work?!
He could at least say „Sir” and not keep his hand in his pocket all the time. That’s no way to win customers, Gough thought.
Indeed, things didn’t work out so well. In the tank there were colorful pebbles, plants, even a small plastic mythological creature blowing out its nostrils and two pairs of fish. Already after only a few minutes, one pair began to chase the other, and still the same evening, two fish were floating dead on the surface of the water. Back in the fish, songbird and small animal shop, Gough protests at the way he was served. The slick salesman explains in a rather polite tone that not all fish can live together, and recommended another pair, compatible this time.
Only a day passed, and Gough now returned with another problem: the fish were hiding among the plants and you could hardly see them. So why buy them? If you still can’t enjoy admiring them…
The seller recommended some frogs and two lizards. These, it’s true, didn’t hide among the grasses, but jumped out of the aquarium straight onto the carpet. They found one in the morning, the other not at all. Plus, Gough’s wife was repulsed by the thought of lying in bed with a cold, wet frog.
So, on the advice of the same salesman, they tried toys „as if they were alive” (but which broke down in a week), drawings on glass (which didn’t look like ornamental fish), and eventually Gough put the chess pieces in the aquarium (which apparently ate the remaining pair of fish, though no one believed this, no matter how convincing Gough tried to be). Then he introduced all the small objects in the house into the water. At first, toothbrushes and spare buttons, the former eating the latter. After that, a screwdriver and two pencils, these simply tore the toothbrushes apart. It was interesting to watch how, barely in the aquarium, inanimate objects ended up smashing each other. Gough noticed that if you just stuck the fingers of one hand into the „special aquarium”, the skin on some would start to crack and the others to swell. The thinner some fingers got, the thicker the others became.
So he needed to see a doctor. The doctor examined him at length, sent him for a lot of tests and let him pay a fortune for some drugs that only gave a very relative result.
One day, passing in front of the fish, songbird, and small animal shop, he went in to see what else he could buy there. Suddenly, chatting with the shopkeeper – like the veterans they were – he finally took his hand out of his pocket: he had two monstrous, fat, rumpled fingers and three just stump marks.
– Aquariums must be good, he sighed, especially a special aquarium, and Gough noticed that there was no longer that sly glint in his eyes, but rather a sad, wise-man gleam.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English