O Românie de câștigat (VI) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 73 ● 9/2023
De Claudiu Iordache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Claudiu Iordache
Cum nu-l mai răsfoiesc pe Bălcescu:
„Pericolele ce ameninţă neamul românesc sunt atât de mari încât mulţi cred că însăşi existenţa naţionalităţii noastre se apropie de sfârşit… Cârmuiri asupritoare, corupte, ipocrite, trăind prin ilegalităţi, fără altă regulă decât interesul lor, prefăcând înşelătoria, vicleşugul, călcarea jurământului, tâlhăria în arta de guvernare… cârmuiri tirane către patria lor, roabe către duşmanii ei… Îşi ascund interesul personal sub frumoasele cuvinte de patriotism, de libertate, de egalitate…
Poporul s-a degradat trăind în ticăloşie şi în lacrimi, deprins a suferi jugul asupririi în tăcere, indiferent la ce ceea ce se lucrează deasupra lui… Înşelat întotdeauna, el nu mai crede la un viitor, el nu mai nădăjduieşte o prefacere în starea lui… O societate mistuită de corupţie şi scepticism, într-o dezorganizaţie complectă, fără nici un sentiment comun, fără altă legătură decât sila…”
Nu ne-am desprins destul de momentul ce precede revoluţia de la 1948! România trăieşte detaşată starea de istorie, suferind-o des, pretinzându-şi rar să o împlinească inspirat, ca pe o stare de graţie. Intervalul dintre 1848 şi 2005 ilustrează acel profil al supravieţuirii româneşti, o combinaţie fatală între acceptări şi întâmplare. Astăzi, acelaşi tablou al stagnării, al dezbinării, al dezintegrării. La românii contemporani, românească nu mai este decât limba, şi ea abandonată modelor dominante ori ismelor minoritare.
De Claudiu Iordache
România de astăzi,
o continuă sărbătoare a tâlharilor!
Scriu acest text într-un moment în care un grup compact de oligarhi controlează resursele fundamentale de putere ale României. În secolul barbar al unui popor care pare a-şi fi pierdut respectul de sine, într-o ţară cu gândirea aliniată, unde abuzul de nedreptate este neîngrădit, libertatea nu are preţ iar democraţia este o grefă respinsă, opoziţia la regimul actual rămâne formală.
Marii posesori de capitaluri ilicite dictează politicii româneşti o aliniere în aşteptarea adopţiei atlantice. Refacerea coteriei dominante, în serviciul căreia s-a pus, cu arme şi bagaje, intelighenţia românească, o ultimă blasfemie a acelei intelectualităţi care a extras din neputinţa sa funciară o ideologie a supravieţuirii dezonorante, este un fapt împlinit.
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc graţios pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate.
Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează, unii pe alţii, de moartea prin ridicol ori prin ratare.
Coteria de la Bucureşti e şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. Ei îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie, pentru „capodopere” deşelate ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc; ei îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă.
În librăriile lor îşi vând cărţile doar ai lor; în presa lor, articolele lor sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau îngerul slut – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde!
În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit…
Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, „acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo), ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi.
De Claudiu Iordache
(„Unul din rolurile intelectualului este să prevadă, ca o Cassandră, diferitele ameninţări, orori, catastrofe!” – Vaclav Havel)
Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns ascunzându-se. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc.
Priviţi-i, urmăriţi-i, la Parlament unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României.
Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la TVR, la Antena 1, la Acasă, la Prima, la PRO TV!
Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de prostia noastră! Căci pe ei i-am chemat să dispună de puterea tuturor, puterea unei naţiuni care pentru a doua oară într-un veac de singurătate silită, după un Decembrie 1919, într-un Decembrie 1989, nu-i aşa, a învins!
Politicieni, academicieni, demnitari, preoţi, militari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti…
Ei, pur şi simplu!
Cel ce vrea să vadă astăzi
chipul României vede numai
chipul parvenitului de la Bucureşti!
„Colcăie Parlamentul şi Guvernul şi ministerele de imbecili cu morgă, bine plătiţi. Toţi foştii membri ai camarilei ceauşiste sunt pensionari onorabili, oameni de afaceri prosperi, lingăii, torţionarii de ieri. Toate instituţiile statului sunt asaltate şi în cele din urmă arestate de nulităţi carieriste… Iar românii de valoare sunt alungaţi…
Există în lume vreo ţară care să-şi dispreţuiască în asemenea măsură valorile? O să ajungeţi să mă urâţi, dragii mei, pentru că nu vă dau prilejul să fiţi mândri de locul în care v-aţi născut.
„S-a ticăloşit în aşa măsură ţara sau tu te-ai înrăit şi te-ai otrăvit încât nu vezi decât urâtul?” mă veţi întreba…
Nu, asta e ţara, dragii mei. A fost o furtună în plină iarnă, s-au răscolit gunoaiele. Dar istoria încă nu a trecut zăgazul veacului. Bălteşte încă, şi toate guvernele stau deasupra de nu i se văd adâncimea, şi limpezimea, şi pietrele cele mari şi tari pe care să se aşeze temeinic şi definitiv ţara cea adevărată…”
(Anton Uncu)
De Claudiu Iordache
„Puterea reală pare să se afle în mâna unei noi clase care ştie să se facă nevăzută, a învăţat forţa tăcerii!”
(Rodney Koeneke)
Ipocrizia face legea acestei lumi.
Industria ei este singura care prosperă. Omul caută şi descoperă pervers în ipocrizie soluţii împotriva vulnerabilităţilor sale. Omenirea e locuită de fiinţe antagonice în care acordul apare atât de rar. La rândul său, România este aglomerată de contrarietăţi. Adevărul nu cunoaşte o limbă în care să-i vorbească.
El acţionează mut, copleşit adesea de rumoarea irezistibilă a contrariului său. Mistificarea rămâne complicele ipocriziei, din regula căreia nu poţi ieşi fără a-ţi asuma consecinţele. Suntem încă atât de omogeni în a refuza virtuţii drepturi asupra noastră.
Preferăm să părem ceea ce nu suntem, în loc să fim ceea ce părem. A fi luat în seamă e totul! Aparenţele sfârşesc prin a deveni victorioase în faţa evidenţelor, pur şi simplu. Ipocrizia sugrumă simplu autenticitatea unei voci ezitante în a se exprima pe sine.
Falsul e moneda curentă într-un district european, mai „falsificat” ca niciodată.
Un ziarist francez a apucat să rostească într-o anume împrejurare: „Sunt obişnuit cu ipocrizia din ţara mea. Doar îmi fac meseria. Dar ce se întâmplă la dumneavoastră depăşeşte orice închipuire. De la ministru la omul de pe stradă, cu toţi minţiţi. Şi adesea, nici măcar nu este nevoie!”
România ipocriţilor a evadat din constelaţia năruitelor ei adevăruri şi vagabondează în sterila imagine a unor însuşiri rareori demonstrate.
România este ca Ana lui Flaubert. Reveriile îi sunt tulburi, dorinţele nemărturisibile, poftele insaţiabile, energiile sleite, aşteptarea insalubră. Bovarizarea României nu e pe măsura lumii din jurul ei. Între ea şi lumea de astăzi, o bordură înaltă. Şi, de altfel, o împerechere neconsumată.
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
