DELIRIUM TREMENS (III) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 73 ● 9/2023
De IONEL UDRESCU
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
În mijlocul unei intersecții întâlni un spectacol bizar: cocoțat pe un butoi, un bărbat cu un casetofon atârnat de umăr, înconjurat de sute de manechine din plastic, orientate cu fața spre orator, pentru a-l asculta:
– Degetul meu mijlociu este mai lung decât cel arătător!… Nu-i așa că sunt deștept?…
Porni casetofonul, din al cărui difuzor se revărsa un vacarm de lătrături sacadate, urmate de un ropot de aplauze.
– Degetul meu inelar este mai scurt decât cel mijlociu!… Nu-i așa că sunt genial?…, și iar lătrăturile și aplauzele…
Vru să ignore spectacolul și să-și vadă de drum, dar cel cu casetofonul i se adresă direct:
– Hei, tu! Unde pleci? Cum îți permiți să-mi întorci spatele? Doar vorbesc și pentru tine!… Ceea ce spun este rodul unei gândiri profunde. Doar mintea mea strălucită putea genera asemenea axiome și teoreme, iar tu îți permiți să neglijezi rodul acestei genialități nemaiîntâlnite? Voi fi nevoit să iau măsuri drastice împotriva ta! Tu ești viermele care mănâncă dinăuntru, astfel încât să devenim vulnerabili în fața dușmanului extern. Datoria noastră este să fim vigilenți. Să stârpim viermele și să stăvilim invazia. Avem datoria să facem totul ca așa ceva să nu se mai întâmple! Vom lua toate măsurile ce se vor impune ca să apărăm prosperitatea și bunăstarea întregului popor. Vom milita nemijlocit, astfel încât societatea noastră să rămână pe cele mai înalte culmi ale progresului și bunăstării. De aceea, luând în considerație, fiecare cetățean are datoria de onoare de a nu precupeți nici un efort…
Își văzu de drum, fericit că l-a convins să mai spună și altceva, chiar dacă nu prea înțelegea limbajul. Reușise totuși să determine un început de schimbare.
Ca să nu-l mai audă, pătrunse într-un gang, dincolo de care nimeri într-o stradă înfundată la ambele capete.
De IONEL UDRESCU
Zări firma luminoasă ce funcționa în plină zi, anunțând existența a o sută douăzeci și trei de magazine reunite într-unul singur.
În fața intrării se odihnea un autoturism luxos, cu motorul pornit.
Își aminti de lipsa chibriturilor și intră în supermagazin pentru a-și procura obiectul atât de necesar.
Dincolo de ușa impunătoare nimeri într-o încăpere, pe ai cărei pereți plini de crăpături atârnau, gata să se prăbușească, rafturile pustii.
– Cu ce vă putem fi de folos? îl întrebă singurul personaj întâlnit în acest spațiu, un bătrânel îmbrăcat într-un halat albastru, mototolit și mâncat de molii.
– Cum se ajunge în supermagazin?
– Sunteți în supermagazin…
– Unde sunt cele o sută douăzeci de magazine?
– O sută douăzeci și trei.
– Bine, unde sunt cele o sută douăzeci și trei de magazine?
– Cum unde? Aici.
– Toate o sută douăzeci și trei, în încăperea aceasta?
– Unde în altă parte? Ce vi se pare curios?
– Păi nu încap nici trei chioșcuri de ziare.
– Vă înșelați, încap patru. Am verificat.
– De ce o sută douăzeci și trei și nu o sută douăzeci și cinci? O cifră rotundă.
– Nu a fost de acord domnul director. Cică ar fi fost prea aglomerat…
– Cine-i directorul?
– Cum cine? Eu. Dumneata ești aici ca să faci anchete, sau ca să cumperi? Sunt sătul de din-ăștia care vin să țină lumea de vorbă, dar nu cumpără nimic. Se învârt de colo până colo, te întreabă de una, de alta, și pleacă. Iar clienții așteaptă la coadă… Te-ai hotărât ce vrei să cumperi?
– Vreau chibrituri.
– Cereți la raionul de tutun! Dar vă dau un sfat: aveți grijă ce vorbiți cu vânzătorul de acolo! Este omul siguranței…Toți ne temem de el.
– Unde-i raionul acesta?
– La tejgheaua de colo, îi indică.
Se mutară amândoi la tejgheaua respectivă.
– Unde-i vânzătorul de aici?
– Cum unde? În fața dumitale.
– Tot dumneata?
– Eu sunt gestionarul de la tutun.
– Dă-mi și mie niște chibrituri!
– Regret, dar nu avem chibrituri. Acest articol lipsește momentan.
– O brichetă…
– Nici brichete…
De IONEL UDRESCU
– Și nu puteai să-mi spui asta acolo unde ți-am cerut prima dată?
– Atunci eram gestionar la raionul de mătăsuri. Nu aveam de unde să știu ce nu au la raionul de tutun…
– Păi nu ești tot dumneata?
– Ba da, dar nu am dreptul să amestec gestiunile. Doriți să cumpărați ceva sau ne țineți numai de vorbă? Oricum îl vom da afară pe șeful aprovizionării.
– Nu cumva ești tot dumneata?
– Ba da, dar ce contează?
– Nu am înțeles chestia cu “omul siguranței”, dacă ești tot dumneata…
– Aici este vorba despre strategie. Fiecare se teme și de umbra sa. Cumpărați ceva sau doriți doar să vă aflați în treabă?
– Ce-mi oferiți?
– Tot ce se vede. Totul este de vânzare.
– Eu, personal, nu văd decât rafturile…
– A, nu. Îmi pare rău, dar rafturile nu sunt de vânzare… Fac parte din inventar. Și de altfel nu sunt decât butaforie.
– Bufonerie…
– Butaforie, domnule… Butaforie.
– Dați-mi orice!
– Orice nu avem. Lipsește momentan. Poate altceva.
– Altceva, ce? Înseamnă că nu pot să cumpăr nimic…
– Dacă îmi permiteți v-aș oferi-o pe menajera mea. Este o femeie deosebit de ascultătoare. Nu-mi iese niciodată din cuvânt. Putem face actele imediat. Are certificat de calitate. Vă dăm și garanție la ea…
– Ce să fac cu ea?
De IONEL UDRESCU
– Vă privește. Din moment ce o s-o cumpărați, nu ne mai interesează.
– Dar nu am bani… îngăimă o scuză.
– Banii… V-o dau pe credit.
– Nu știu când voi putea plăti…
– Nu are nici o importanță. Folosiți-vă de ea, iar plata, când veți putea. Atâta doar că până o achitați rămâne proprietatea noastră. Semnați o chitanță și totul s-a rezolvat.
– Nu știu nici măcar cum mă cheamă, cum să semnez chitanța?
– Nici o problemă. Vă girez. Semnez eu pentru dumneavoastră.
– Și dacă nu plătesc?
– Plătesc eu.
– Dar nu știu nimic despre ea…
– Nici o problemă. Vă facem instructajul. Eventual puteți să faceți și câteva probe…
– Ce fel de probe?
– E, probe… Nu vă faceți că nu știți despre ce fel de probe este vorba! Vă garantez că rezistă la orice fel de probe veți dori să o supuneți. După dumneavoastră! și îl împinse spre ieșire.
– Unde mergem?
– Să vă arăt marfa.
– Care marfă?
– Cum, care? Menajera.
– Nu-i aici?
– Nu, dar sunt cu mașina, așa că ajungem imediat.
Ieșiră în stradă unde aștepta autoturismul de lux, cu motorul pornit.
– Urcați-vă la volan! ordonă omul în halat albastru, după ce ferecă cu zeci de lacăte ușa magazinului.
– Nu am permis…
– V-am permis eu! Nimeni nu-și permite să-mi oprească mie mașina!
Urcară în mașină, porni sirena și girofarul de pe bord și demară în trombă, dar, după doar câteva sute de metri, frână brusc în fața unui perete care înfunda strada și porni vijelios în marșarier, dar strada se înfunda și în partea aceasta.
De IONEL UDRESCU
După mai multe drumuri du-te-vino comandate de proprietarul mașinii, opriră tot acolo de unde plecaseră și coborâră din mașină, lăsând în continuare motorul, sirena și girofarul pornite.
– Am ajuns, spuse acesta descuind o ușă alăturată celei deasupra căreia firma luminoasă arăta existența celor o sută douăzeci și trei de magazine într-unul singur. Aici locuiesc. Nu știu cum m-aș descurca dacă nu aș avea mașina… Să merg pe jos de acasă la serviciu și înapoi… Ar fi un adevărat chin. De asta și las motorul pornit… Ca să mă pot mișca mai ușor.
Intrară într-o sufragerie imensă, puternic luminată. Avea pereții tapetați în mătase, covoare care înghițeau piciorul ca fânul ce urmează să fie cosit, mobilă grea, sculptată, încărcată de porțelanuri și cristaluri, imense plante exotice, oglinzi venețiene și vitralii ce dădeau spre stradă, completând peisajul. Fiecare obiect luat separat era o operă de artă, dar în ansamblu creau o atmosferă apăsătoare și, paradoxal, dezgustătoare.
Printr-o ușă deschisă se zărea o piscină de dimensiuni olimpice, în mijlocul căreia un glob pământesc gigantic se rezema pe umerii unui Atlas de bronz, al cărui chip îi părea foarte cunoscut.
Gazda trase de un cordon și imediat se ivi o femeie goală, căreia îi puteai număra coastele. Aceasta se aruncă pe burtă și începu să sărute picioarele stăpânului casei:
– Cu ce pot fi de folos prealuminatului meu stăpân?
– Pune-ne să mâncăm și să bem! îi răspunse acesta. Tot ce-i mai bun! Avem un oaspete. Puteai să pui ceva pe tine…
– Nu am avut ce, îngăimă ea o scuză. Toate s-au rupt…
– Ai schimbat apa din piscină? Știi că îmi place să fie veșnic proaspătă!…
– Am schimbat-o.
– Ia vino-ncoace! Ești udă… Iar ai făcut baie!?… Cum ți-ai permis? Ai mai făcut și acum două săptămâni… Știi bine că apa mă costă o avere, iar tu o risipești ca să faci baie?!…
– Cu ce am scos din piscină…
– Nu ai nici o scuză! Vei primi o sută de bice! Te învăț eu să-mi mai consumi apa!… Dar acum fă ce ți-am cerut! Nu poți avea încredere în nimeni.
Femeia dispăruse.
– Nu se mai poate! continuă amfitrionul. Nu mai există disciplină. Nu mai există respect pentru valorile reale. Ea este, totuși, un caz fericit. Dar nu ne putem purta cu mănuși, fiindcă și-ar lua-o în cap.
Ciudat. Totul îi părea atât de cunoscut și, totuși, nu recunoștea nimic. Avea senzația că fiecare dintre obiectele din această casă înmagazinează o mulțime din amintirile sale, și, cu toate acestea, întregul ansamblu era total diferit de gusturile sale… Parcă cineva se jucase cu petalele unei flori și le amestecase de așa natură încât crease cu ajutorul lor chipul hâd al unei zgripțuroaice.
Nudul costeliv reapăru purtând o tavă încărcată cu bunătăți pe care le întinse pe masa la care se așezaseră cei doi. Apoi se retrase într-un colt, unde se apucă să roadă un codru de pâine uscată și câteva oase descărnate.
Cei doi bărbați începură să chefuiască.
– Să nu mănânci prea mult, că te îngrași, i se adresă stăpânul casei femeii, în timp ce-și turna un pahar cu șampanie. Pe urmă nu te vor mai încăpea hainele și o să vrei altele noi, care vor înghiți mai mult material…Și de unde să iau atâția bani câți mi-ar trebui doar ca să te întrețin pe tine? Iar acum dispari din fața mea, că mi se face silă și nu-mi tihnește mâncarea!… du-te și fă-i patul oaspetelui nostru! În camera de oaspeți!… Cu ocazia asta vei dormi și tu în așternuturi curate. Vezi, să nu le murdărești!
De IONEL UDRESCU
– Îți place casa? i se adresă apoi musafirului, după plecarea femeii. Eu am aranjat-o, așa cum o vezi. Am preluat-o de la unul pe care l-au închis la balamuc. Un tâmpit! Intelectual, ce vrei?! N-a avut ce face decât să se pișe contra vântului. A scăpat, totuși, ușor. Se pusese problema să-l execute. Să dea o mașină peste el, sau ceva de genul ăsta… Dar l-au iertat. S-a ales doar cu spălături cerebrale. Știi, nu puteam să ne purtăm ca barbarii. Eu, de exemplu, prin natura funcției mele, lucrez în mod nemijlocit cu siguranța. Altfel nu puteam pune mâna pe o asemenea casă. Și mă rog, eu de ce să nu pun? Cu ce sunt alții mai buni decât mine, pentru a avea alte drepturi?! Vei spune că era la a nu știu câta generație de intelectuali, că generații întregi din familia lui au muncit pentru a construi acest palat și pentru a aduna mobila, tablourile și tot ce se mai află pe aici… Ei, și? Ce, eu am hotărât să fiu la prima generație încălțată? Ce vină am eu că tata a văzut trenul abia când a plecat în armată? De asta îmi place mie democrația asta în care trăim. Pentru că a dat posibilitatea unor sărmani ca mine să guste și ei din adevăratele plăceri ale vieții. Noi suntem cei ce merită să locuiască în asemenea case, pentru că noi am dat un nou înțeles unor expresii ca “puterea poporului”, sau “democrație”. Noi suntem cei care construim societatea viitorului, așa că avem obligația morală de a stârpi orice formă de împotrivire sau nesupunere. Cei care trăiesc cu nostalgia trecutului sau consideră că vechea formă socială era mai bună, sunt doar niște trădători ai cauzei noastre nobile, niște sabotori ai mersului nostru spre înainte, niște “paria” ai societății și trebuie exterminați. Nu avem dreptul să ne împiedicăm de asemenea stârpituri în drumul nostru spre bunăstare și prosperitate generală. Vei vedea că istoria ne va da dreptate. Nu ne putem purta cu mănuși, pentru că nu putem risca să ne oprim acum, când suntem atât de aproape de atingerea celor mai înalte culmi de prosperitate și fericire generală. Cât despre casă, ce să spun? Arăta altfel, dar am aranjat-o după gustul meu. Prea erau toate puse parcă pe căprării… Nu știu de ce, dar prea părea că au toate o ordine firească în care erau așezate. Mă obosea. Prea multă ordine… Așa că am mutat fiecare piesă acolo unde mi s-a părut mie de cuviință. Din păcate, nu am reușit să așez covorul pe tavan… Mi s-ar fi părut mai interesant. Și de altfel s-ar fi uzat mai greu, că nu ar mai fi călcat toanta aia toată ziua pe el. Îmi sacrific tot timpul pentru bunăstarea ei personală, iar ea nici măcar nu pare a fi mulțumită…
O nerecunoscătoare… Dar unde este leneșa aia? De ce nu mai apare? O să-i dau o sută de bice, să se învețe minte!
Femeia năvăli pe ușă:
– Iertare, dar cutremurul de mai devreme a aruncat apa din piscină și am stat să o pun la loc.
– Așa să fie, dar de bătaie tot nu scapi, îi răspunse stăpânul casei, apoi, adresându-se musafirului, în timp ce-i mai turna în pahar: Trebuie să fim severi, chiar duri, uneori… Altfel, ni se urcă în cap. Așa, li se pare că ne gândim la ei, că nu i-am uitat, iar asta le dă un aer de siguranță. Ar fi distruși dacă noi, cei puternici nu ne-am mai gândi la ei. Noi suntem însăși rațiunea lor de a exista. Ei sunt doar niște viermi meniți să ne slujească cu abnegație. Ei, acea pătură socială reprezentată la mine în casă de scârnăvia de colo, care își etalează în fața noastră oasele ce dau să-i găurească pielea. Ai grijă! De mâine dimineață va fi a ta. Să nu o lași să uite nici un moment cine-i stăpânul! Nu-ți este permis. Altfel, vor afla și alții că se poate trăi mai bine și li se va urca la cap, iar asta nu o putem înghiți! Asta ar însemna sfârșitul. Haosul general. Ai obligația morală și legală să faci doar așa cum o cer interesele noastre pentru păstrarea liniștii și siguranței. Sunt și așa destui cei care subminează ordinea noastră constituțională… Ţi-am povestit de fostul proprietar al casei! Instiga lumea împotriva noastră și ne făcea cum îi venea la gură: “șarlatani”, “mincinoși”, “demagogi”, “scârbe”, “vampiri”… Dar, ce să mai vorbim? Mai am și acum coșmaruri din cauza lui. Se face că vine să-și revendice casa… Auzi, casa asta pentru care am muncit atât… Numai eu știu câtă alergătură și câte șperțuri am dat până am obținut-o… Că trebuie să recunosc, chiar și în societatea noastră, care tinde spre perfecțiune, șperțul nu a fost total eradicat și doamne ferește să fie, că aș muri de foame! Ai văzut că în magazin nu se găsește nimic, dar pentru cine știe să fie om și mai este și de-al nostru, se găsește orice. Până și filme porno, chiar dacă sunt interzise… Sunt interzise pentru prostime, nu pentru noi. Dar hai să ne culcăm, că este târziu, iar mâine ne așteaptă o zi grea! Mă duc să-mi visez iar coșmarul. Nici nu știi cât e de greu să visezi noapte de noapte că vine cineva și-ți cere să părăsești casa în care stai, argumentând că el a fost aruncat în stradă doar în câteva ore, după care a mai fost internat și la nebuni! O să vă arate scroafa aia unde o să dormiți. Noapte bună!
Musafirul o însoți pe femeie de-a lungul unui culoar întunecos, la mijlocul căruia, dincolo de o ușă deschisă, se zărea o încăpere slab luminată care, dacă nu ar fi adăpostit și un pat, ai fi crezut că este un WC de serviciu.
De IONEL UDRESCU
– Camera mea, îngăimă slăbănoaga ca un fel de scuză, închizând ușa, tot așa cum îngăimase cuvintele, cu rușine.
Din coridor trecură într-un dormitor imens, puternic luminat. Spre deosebire de restul casei, aici totul era aranjat cu gust și rafinament. Totul părea rămas încremenit, dintr-o epocă demult apusă. Doar într-un colț, un vraf de cearceafuri, pe care praful din albe le făcuse gri, contrastau cu ordinea perfectă, arătând că n-a mai intrat nimeni de mult în încăpere.
Frânturi de imagini disparate îi năvăleau în minte, fără a le putea lega între ele, dar ansamblul lor îi crea o stare teribilă de liniște sufletească. Și totuși, păreau atât de reale… O fracțiune de secundă zări un copil de-o șchioapă sărind în patul imens și agitând un steguleț; apoi un școlar, întins pe pat, răsfoind pe ascuns o revistă interzisă vârstei sale; un adolescent zbenguindu-se pe sub plapumă cu camerista; un mire aruncând pe saltea o mireasă, și câte și mai câte… Oare de ce totul se lega doar de pat?
– A fost dormitorul fostului proprietar…, îi întrerupse femeia reveria. A stat încuiat până acum, de frica coșmarurilor stăpânului… Totul a rămas ca înainte…
– Aș dori să rămân singur, să mă culc!
– Ne vom culca împreună…
– Dar abia ce v-am cunoscut…
– Așa am primit ordin.
– Dar eu nu știu nici măcar dacă mai sunt în stare…
– De ce să nu fii în stare?
– Pentru că nu am mai făcut-o de mai bine de trei ani.
– Doar nu ești unul din ăia… Se pedepsește prin lege!
– Unul din care?
– Știi, tu. Din ăia, care… cu băieții…
– Nu, stai liniștită! Nu sunt din ăia.
– Atunci, poate că o faci singur în baie?
– Nici măcar.
– Fă-mă să înțeleg! N-ai făcut-o deloc?
– Nu.
– Și nici nu ai încercat?
– Nu. N-am avut ocazia.
– Deloc?
– Deloc.
– Cum se poate? Și n-ai simțit nevoia?
– Nu. N-am avut timp.
– Dar ce-ai făcut de ai fost așa de ocupat?
– Am dormit.
– Trei ani? Îți bați joc de mine. Cum poate cineva să doarmă continuu trei ani, fără să se trezească?
– A, nu. Acum trei ani a ars arhiva. Eu dormeam deja de ceva vreme, dar nu mai știe nimeni de când.
De IONEL UDRESCU
– Și cum ai făcut de-ai dormit atât?
– Am fost ajutat.
– De cine?
– De doctori. Mi-au făcut somnoterapie.
– Dar de ce sufereai?
– Nu știe nimeni. Ce-i mai grav este că nu știu nici măcar cine sunt, cine am fost, unde am locuit… Nimic.
– Și nu-ți mai amintești nimic?
– Nu. Se pare că mi-au spălat creierul.
– Și acum ce o să faci?
– Habar n-am. M-au dat afară din spital, fără să-mi spună unde o să dorm sau măcar cum mă cheamă… Iar afară, am găsit ceva de neimaginat. Toți sunt parcă apucați de streche. Toți sunt psihopați. Ei ar fi trebuit să fie acolo, în locul meu, adică.
– Sărmanul de tine!… Se pare că sunt unii care o duc mai rău ca mine.
Începu să-l mângâie și să-l dezbrace.
– Putem, totuși, să încercăm…
– Ai primit ordin! De ce?
– Așa aș fi putut să te trag de limbă mai ușor, să spui tot ce știi, tot ce gândești. Dacă nu cumva ești dușmanul de clasă…
– Dar eu nu știu nimic… Nici măcar nu mai gândesc… Și după aceea te duci și dai raportul?
– Nu-i nevoie. Se filmează totul. Vor dovezi. Mărturii. Nu se mulțumesc doar cu vorbe…
– Și de ce îmi spui mie toate astea? Nu ți-e frică? S-ar putea să ai necazuri…
– Poți fi sigur de asta, dar nu-mi mai pasă. Știu sigur ce mă așteaptă. Cele o sută de bice ar fi floare la ureche, dar nu mai pot să suport. Știi, acum îmi dau seama. Semeni cu cei din tablourile pe care m-a pus să le dau jos de pe pereți și să le ascund în pivniță. Era unul călare… Cred că îți semăna leit. Ce-mi mai plăcea să-l privesc! Le-am ascuns și le-am încuiat ca să nu le mai vedem. Cică, amintirea lor este nefastă pentru societate… Dar acum am înțeles! Îi era frică de cei din tablou. Îi era frică de tine, de urmașul lor… Tu ești coșmarul lui. De frica ta se zbate noaptea în așternut. Tu ești îngerul eliberator pe care îl aștept de atâta timp. Nu-mi mai e frică, înțelegi? Nu-mi mai e frică! Nu mai vreau să trăiesc ca până acum. Asta nu-i viață. Mai dulce a fost somnul tău, care însă lui i-a generat insomnii… În sfârșit, sunt liberă! Înțelegi? Liberă. Habar nu ai cât de fericită pot să fiu! Numai la gândul că acum face pe el de frică, îmi vine să urlu de fericire. Crede-mă, îl cunosc!
Uitase să-l mai dezbrace. Vorbea din ce în ce mai înflăcărat.
– Stă cu ochii pironiți pe ecranul monitorului și tremură ca varga. Ai putea să-i faci orice fără să poată schița vreun gest. Este paralizat de spaimă. În sfârșit, a înțeles că tu ești adevăratul stăpân al acestei case… Că tu doar ai dormit, dar te-ai întors și va trebui să-ți dea socoteală pentru tot ce ți-a făcut. Însă mâine, schimbă dintr-o dată tonul, mâine va chema gealații și vom fi pierduți…
VA URMA
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
