POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXVI) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 72 ● 8/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXVI) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 72 ● 8/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

CARTEA A ŞAPTEA

în care se va vedea că viața ciudată a lui Gough s-a desfășurat suavă, asemenea versurilor cântecelor muzicanților, având, însă, și părți înfricoșătoare, luate parcă din dramele cele mai cumplite ale celor mai afurisiți autori și în care, pe deasupra, mai iese la iveală cât se poate de limpede și rolul jucat de acel numit Finch, gata să sară în orice clipă din culisele vieții în scena cea înfricoșătoare, precum se va vedea iarăși cât de bine au știut apoi înțelepții lumii să restrângă toate acestea în oglinda cuvintelor puține.

Ce ne spun documentele vremii?

“Doctorii sunt de două feluri: medici şi de alte profesii. La fel şi profesorii.
Rămâne să alegi, la timpul oportun, cărei categorii să i te adresezi când te doare capul.”
(Gough – “Cugetări şi impresii”, vol. II, p. 9,
ediţie nedatată şi prescurtată)

Gestionarul

Faptele acelora care au putere mare și care își duc viața într-o sferă înaltă sunt cunoscute de toți muritorii.” – (Sallustius, Catilina, 51, 12.)

Gough, gestionar din tată în fiu, lucra la un aprozar, unitatea de legume și fructe nr. 83. Era un om blând și generos. Bunica lui spunea mereu despre el:
– Gough este cel mai bun nepot al meu: e un om cu frica lui Dumnezeu.
Bunica lui Gough avea 97 de ani și nu putea pricepe că nepotul ei a evoluat și că a devenit un om fără frica lui Dumnezeu. (Apoi, evoluând iarăși, a început să-i fie frică iarăși de Dumnezeu.)
Oricum, un lucru trebuie să-l recunoască toată lumea: Gough era gestionar din creștet până-n tălpi: avea statură de gestionar, voce de gestionar și nevastă tot fiică de gestionar. (Doar frate-său, tot gestionar, firește, făcu o mezalianță, căsătorindu-se cu o simplă vânzătoare.)
Gough era un gestionar atât de gestionar, încât nu exista material publicat în vreo gazetă care să nu fie inspirat din viața și activitatea sa. Trebuia criticat vreun gestionar necinstit? Reporterul se și înfățișa la tejgheaua aprozarului nr. 83. Trebuia arătată proasta aprovizionare a vreunui cartier? Unde să meargă ziaristul? Tot la Gough, bineînțeles. Se întâmpla ca, din contra, să se scrie un articol despre cinstea gestionarilor – că doar n-o să se pretindă că toți gestionarii sînt șnapani – unde să meargă bietul redactor? Tot Gough, drăguțul de el, servea și aici drept model.
La un moment-dat, unitatea de legume și fructe nr. 83 deveni un punct de întâlnire al oamenilor presei și pentru ca acestora să nu le lipsească nimic, li se amenajă și lor un colț acolo, format din trei birouri, un telex, două cabine telefonice și cinci dactilografe. (Acestea din urmă erau transportate în fiecare seară la domiciliile lor, iar dimineața readuse la datorie. Restul inventarului rămînea și peste noapte în prăvălie.)
Totuși, prin tot felul de mașinațiuni, cei care au reușit să-și ia partea leului din împrejurarea că exista un Gough gestionar dinastic au fost umoriștii și, în special, caricaturiștii. Aceștia au terminat prin a se muta, pur și simplu, la aprozarul 83, care, astfel, obținu cea mai bună publicitate posibilă. Dacă i-a fost imortalizată viața cuiva zi de zi, sau chiar de oră cu oră, apoi acesta n-a fost un autor celebru, un savant laureat al premiului Nobel sau un mare conducător de oști, Nu acesta n-a fost, până astăzi, decât Gough, gestionarul tipic, despre care se putea scrie orice de bine, pentru că era un om dintre cei mulți și care, totodată, putea fi caricaturizat în fel și chip pentru că nu se supăra – și dacă s-ar fi supărat, ce? N-avea decât! –, nu făcea nazuri și rămânea pe mai departe gestionar.
Ajunși în acest punct, trebuie să remarcăm că viața romanțată a lui Gough, gestionarul, în curs de apariție într-o ediție prescurtat în patruzeci și șase de volume (și trei anexe), alcătuită pe baza unei selecții a numeroaselor materială apărute despre el, nu este nici ea altceva decât o simplă biografie trecută prin filtrul unor imaginații de multe ori năstrușnice, adaptate după nevoile autorului întâmplător.
Într-o seară, Gough, obosit de celebritatea sa, de vârstă și de boală, leșină în timp ce încerca să închidă magazinul. Animația între umoriști și caricaturiști fu uriașă. Chiar și un umorist celebru simți că-l așteaptă zile grele: despre câte cărți de ale lui nu s-a spus că satirizează unele deficiențe ce au mai rămas în actualitatea noastră numai și numai fiindcă s-a legat de bietul Gough?
De altfel, scriitorii intenționaseră să țină și un congres științific cu tema Goughismul și lumea de azi.
Dar bravul gestionar nu-și mai recăpătă niciodată cunoștința. Moartea sa a constituit o pierdere grea pentru obștea scriitorilor, rămasă neconsolată.
Creatorii au participat în mod activ la înmormântare. S-au citit epitafuri, rondeluri, pasteluri, nuvele triste, s-a cântat uvertura la opereta Gestionarul păcălit și o arie din opera tragică Fiica gestionarului.
Apoi s-a aflat că la gestiunea aprozarului 83 a ajuns Finch, fiul lui Gough. Lumea a răsuflat ușurată. Umoriștii s-au întors la soțiile lor, ziariștii au lăsat gândurile sumbre la o parte, iar obștea scriitorilor a trimis primele invitații la congresul Neogoughismul și lumea viitorului.
Zilele deveneau mai lungi, iar nopțile mai scurte. Păsărelele se întorceau din țările calde. Tocmai se făcea primăvară.
N. B.:
După căderea comunismului în estul Europei, s-a crezut că rolul gestionarului va intra în istorie. Eroare! Singurul lucru anacronic a devenit firma aprozarului nr. 83. Cuvântul “a gestiona” a primit sensuri mărețe, iar gestionarul și-a reluat locul primordial din centrul tabloului.

Spectacolul I

“Renumele pe care-l dă poezia este veșnic.” – (Ovidius, Amores, 1, 10, 62.)

… iar ei nici măcar nu-și cunoșteau rolurile ca lumea.
Ceea ce producea însă o impresie și mai neplăcută era că nu-și știau locurile pe scenă. De aceea, se îngrămădeau în grupuri, cei mai mulți stând înghesuiți unul în celălalt, doar câțiva fugind de la un grup la altul, răzgândindu-se din nou, schimbându-și mereu direcția.
Priviți din sală, dădeau o imagine haotică, o senzație de dezordine, de zadarnice căutări. Printre ei – ei care nevăzând întregul, dar simțind totuși instinctiv ceva, un stress, o neplăcere, o pudoare nelămurită și disperată descurajare – printre ei agitația deveni cu atât mai imperioasă cu cât din afară, din culise, se auzeau noi pași, pașii acelor care voiau – sau trebuia – să intre în scenă.
Dar tocmai atunci se petrecu un lucru ciudat – un fel de fatalitate, credeau ei, –, un lucru ce dădu mai târziu mult de gândit spectatorilor aflați în primele rânduri ale sălii: încercând să intre în scenă, noii veniți smuceau ușa, o împingeau, trăgeau de ea, însă, înțepenită în balamale, intrarea rămânea închisă. La început, amănuntul acesta nu fu interpretat prea tragic pe scenă: actorii începută să vorbească mai tare ca să acopere zgomotul, interpretau mai cu patos, se străduiau să atragă cât mai mult atenția asupra lor. Numai că spectacolul a început să treneze, acțiunea se tărăgăna și actorii, obosiți de lupta cu rolul și cu acoperirea incidentului intervenit, începuseră să se retragă, cuprinși de acea apatie ce te copleșește, paralizându-te, după ce ai luptat prea mult pentru un scop… care ți-a devenit aproape indiferent. Retrăgându-se, deci, actorii și înghesuindu-se ei în ușă, accidentul deveni cunoscut și la galerie, cu toate că acolo se răspândi zvonul că autorul însuși a încercat să intercaleze în textul piesei acest episod, spre a obține anumite efecte noi.
Din momentul acela ușa nu s-ar mai fi putut folosi, chiar dacă ar fi funcționat, pentru că oamenii au uitat în toiul panicii în care parte se deschidea. Fiecare dintre ei o smucea în toate direcțiile și sfârșiră prin a zgâlțâi întreg decorul.
În mijlocul scenei, rămas singur, actorul principal făcea imposibilul pentru a da grandoare și măreție unui rol pe care nu-l mai urmărea nimeni. Acesta fu, de altfel, și momentul în care actorii încercară să oprească spectacolul și în care și galeria observă că e ceva ce nu e în regulă. Publicul urmărea în liniște și cu o satisfacție rea nenorocirile adevărate prin care treceau actorii, însă nu făcea decât să se înghiontească încet și să pufnească în batiste.
(Dar teatrul nu-și putea permite să înapoieze banii.)
Sufleurul sări în scenă, ceru să se facă liniște, dar nimeni nu-l luă în seamă. Înciudat, începu să plângă, proptindu-se în decor. Iar acolo unde și-a lipit el fața de carton, se făcu o ușă nouă. Şi, uitând ce a vrut să spună, sufleurul privi o clipă (dezorientat și caraghios în lumina reflectorului) în hăul sălii, apoi, venindu-și în fie, sări înapoi în cușca sa.
Gough, care urmărea spectacolul din rândul șase, îl întrebă pe vecinul său de scaun:
– Ce-a fost asta?
Finch îi răspunse, răsfoind programul de sală:
– Actul întâi.

Spectacolul II

“Ceea ce-i aici, aceea-i și acolo; ceea ce-i acolo, aceea-i și aici.” – Katha-Upanișad, 4, 10.

“Ceea ce-i aici, aceea-i și acolo; ceea ce-i acolo, aceea-i și aici.” – Katha-Upanișad, 4, 10.
Gough întrebă ce piesă se joacă, apoi își cumpără un bilet de intrare. Ajuns în sală, constată că spectacolul începuse, iar el avea locul la mijlocul rândului; ca să nu deranjeze, se așeză pe interval. Mai veniră și alți întârziați și toți ședeau pe podea.
Pe scenă se pălmuiră doi domni, apoi se bătură în duel. La sfârșit, se află că au fost frați. Fiecare frate avea câte un fiu doritor să-și răzbune tatăl, iar fiecare fiu avea câte un fecior doritor să-și răzbune bunicul. O domnișoară cânta o melodie tristă, iar Gough plictisit, vru să iasă afară.
Pe scări ședeau cei care au întârziat după el, iar ușa era ticsită de cei care nu mai aveau unde să intre. În sală era cald și câteva doamne leșinară. Cineva ucise pe altcineva și doi domni anchetau cazul împreună cu asistentul de regie. În timp ce pe scenă se desfășura drama nepoatei, în loja a treia de rangul doi izbucni o molimă și lojele fură puse sub carantină. Apoi, când s-a sinucis și ultimul nepot, spectatorii părăsiră grăbiți sala întrucât afară așteptau alții, cei ce voiau să vadă spectacolul de seară.
Gough, ajuns cu bine în stradă, se grăbi să ia un taxi și se îndreptă cu viteză maximă spre cel mai apropiat restaurant. Mâncă friptură de vită cu cartofi pai și murături. Apoi cumpără un ziar și află că la teatru fusese ucis cineva și că acel cineva fusese chiar el.
– Ca să vezi?!
Noaptea dormi normal.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SIXTH  BOOK

in which we are told with much knowledge of some remarkable encounters of Mr. Gough with learned men of all kinds: doctors, professors, and others no better than themselves, and how these encounters took place and how they ended, without forgetting to note in this book also how wise men managed in few words to draw precious lessons from the skill with which Gough and Finch knew how to manage in the midst of such learned men.

What do the documents of the time tell us?

„Doctors are of two kinds: physicians and other professions. So are teachers.
It remains to choose, in due course,
which category to turn to when your head aches.”
(Gough – ” Thoughts and Impressions „, vol. II, p. 9, undated and abridged edition).

SEVENTH BOOK

in which it will be seen that Gough’s strange life unfolded smoothly, like the lyrics of musicians’ songs, but with frightening parts, taken as it were from the most dreadful dramas of the most damned authors, and in which, on top of that, the part played by the man called Finch, ready at any moment to leap from the backstage of life into the fearful scene, as will be seen again how well the wise men of the world have known how to confine all this in the mirror of few words.

What do the documents of the time tell us?

„All life is a show”,
a saying attributed to Gough the Plantagenet.

The Manager

„The deeds of those who have great power and lead their lives in a high sphere are known to all mortals.” (Sallustius, Catiline, 51, 12.)

Gough, a manager from father to son, worked in a grocery store, vegetable, and fruit unit #83. He was a kind and generous man. His grandmother always talked about him:

Gough is my best grandson: he’s a God-fearing man.
Gough’s grandmother was 97 years old and couldn’t understand that her grandson had evolved into a man without the fear of God. (Then, evolving again, he began to fear God again.)
Anyway, one thing everyone needs to recognize: Gough was a manager through and through: he had a manager’s stature, a manager’s voice, and a manager’s wife who was also a manager’s daughter. (Only his brother, also a manager, of course, made a mesalliance, marrying a mere shop girl.)
Gough was such a manager that there was no material published in any gazette that was not inspired by his life and work. Should any dishonest manager have been criticized? The reporter even showed up at the counter of grocery store No. 83. Should some neighborhood’s poor supply have been exposed? Where should the journalist go? Still at Gough’s, of course. It just so happened that, on the contrary, an article was to be written about the honesty of the managers – for it is not to be claimed that all managers are crooks – where was the poor editor to go? Gough, that nice fellow, was also the model here.
At one point, the fruit and vegetable unit No. 83 became a meeting point for the press people and, to ensure that they would not lack anything, a corner was set up for them, consisting of three desks, a telex, two telephone booths and five typists. (The latter were transported to their homes each evening and returned to duty in the morning. The rest of the inventory remained in the shop overnight.)
However, by all sorts of machinations, those who managed to get the lion’s share of the benefit of having a dynastic Gough manager were the humorists and, in particular, the cartoonists. They ended up simply moving to grocery store No. 83, which thus got the best possible publicity. If someone’s life was immortalized day by day, or even hour by hour, then it wasn’t a famous author, Nobel Prize-winning scientist or great leader of troops. He was not, until today, anything but Gough, the typical manager, who could be written about as a man of many, but who could also be caricatured in all sorts of ways because he didn’t mind. And if he did, what? He could do nothing! He didn’t make a fuss and remained a manager.
Having reached this point, it must be remarked that the novelized life of Gough, the manager, now appearing in an abridged edition of forty-six volumes (and three appendices), compiled from a selection of the numerous materials that have appeared about him, is nothing more than a mere biography passed through the filter of often wild imaginings, according to the needs of the random author.
One evening, Gough, tired of his celebrity, age and illness, fainted while trying to close the shop. The excitement between humorists and cartoonists was enormous. Even a famous humorist felt that he was in for hard days: how many of his books were not said to satirize some of the shortcomings that have remained in our current times only and only because he related to poor Gough?
Moreover, the writers had also planned to hold a scientific congress on Goughism and today’s world.
But the brave manager never regained consciousness. His death was a heavy loss for the writers’ community, which was left in a state of desolation.
Creators actively participated in the funeral. Epitaphs, rondels, pastels, sad novellas, the overture to the operetta The Fooled Manager and an aria from the tragic opera The Manager’s Daughter were performed.
Then it was revealed that the management of grocery store 83 had been taken over by Finch, Gough’s son. The world felt relieved. Humorists returned to their wives, journalists put gloomy thoughts aside, and the writers’ guild sent out the first invitations to the Neogoughism and the World of the Future conference.
The days were getting longer and the nights shorter. The birds were returning from the warm countries. It was springtime.

N. B.:
After the fall of communism in Eastern Europe, it was thought that the role of the manager would go down in history. Wrong! The only thing anachronistic became the grocery store firm No. 83. The word „manager” took on grand meanings, and the manager regained his primordial place at the center of the picture.

The Show I

„The fame that poetry gives is eternal.” (Ovidius, Amores, 1, 10, 62.)

…and they didn’t even know their roles properly.
But what made it even more unpleasant was that they didn’t know their places on stage. That’s why they piled into groups, most of them huddled together, with only a few running from one group to another, changing direction again and again. Viewed from the audience, they gave a chaotic image, a sense of disorder, of futile searches. Among them, they could not see the whole, but they instinctively felt something, a stress, an uneasiness, a restlessness and desperate discouragement, the agitation became even more imperious as from outside, from backstage, new footsteps were heard, the footsteps of those who wanted – or had to – enter the stage.
But just then a strange thing happened – a sort of fatality, they thought – something that later gave the spectators in the front rows of the auditorium a lot of things to consider: trying to enter the stage, the newcomers snatched at the door, pushed it, pulled it, but stuck in the hinges, the entrance remained closed. At first, this detail was not interpreted too tragically on stage: the actors began to speak louder to drown out the noise, they acted more pathetically, they strove to draw as much attention to themselves as possible. Only the show began to drag, the action was slowing down and the actors, tired of struggling with the role and covering up the incident that had occurred, began to withdraw, overcome by that apathy that overwhelms you, paralyzing you, after fighting too hard for a goal… that has become almost indifferent to you. So, the actors withdrew and huddled in the doorway, and the accident became known in the gallery, although the rumor spread that the author himself had tried to interject this episode into the text of the play to achieve certain new effects.
From that moment on, the door would have been unusable, even if it had been working, because people forgot in the panic which side it opened on. Each of them jerked it in all directions and ended up shaking the full set.
In the middle of the stage, left alone, the lead actor did the impossible to give grandeur and magnificence to a role no one else was following. This was also the moment when the actors tried to stop the show and the gallery noticed that something was wrong. The audience watched in silence and with a bad satisfaction at the real misfortunes the actors were going through, but all they could do was slowly cringe and puff into handkerchiefs.
(But the theater couldn’t afford to give the money back.)
The prompter jumped on stage, asked for silence, but no one took any notice. He began to weep, leaning forward on the stage. And where he had stuck his face to the cardboard, a new door was made. And, forgetting what he had meant, the prompter gazed for a moment (bewildered and funny in the spotlight) into the pit of the hall, then, coming to his senses, jumped back into his cage.
Gough, watching the show from row six, asked his seatmate:
– What was that?
Finch replied, flipping through the hall program:
Act One.

The Show II

„What’s here is there; what’s there is here.” Katha-Upanishad, 4, 10.)

Gough asked what play was on, then bought a ticket. Arriving in the auditorium, he found that the show had started, and he was seated in the middle of the row; so as not to disturb him, he sat in the interval. Other latecomers came and all sat on the floor.
On stage, two gentlemen slapped each other, then dueled. In the end, it was revealed that they were brothers. Each brother had a son who wanted to avenge his father, and each son had a son who wanted to avenge his grandfather. A young lady was singing a sad song, and Gough, bored, wanted to go outside.
On the stairs sat those who were late after him, and the door was crowded with those who had nowhere else to enter. It was hot in the hall and several ladies were fainting. Someone had killed someone else, and two gentlemen were investigating the case with the assistant director. While the niece’s drama was unfolding on stage, a plague broke out in the third-tier box and the boxes were quarantined. Then, when the last grandchild committed suicide, the audience hurriedly left the auditorium as others were waiting outside, those who wanted to see the evening show.
Gough, safely back on the street, hurried to catch a taxi and sped to the nearest restaurant. He ate roast beef with fries and pickles. Then he bought a newspaper and found out that someone had been killed at the theater and that it was him.
– What do you know?
At night he was sleeping normally.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English