POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXV) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 71 ● 7/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXV) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 71 ● 7/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

CARTEA A ŞAPTEA

în care se va vedea că viața ciudată a lui Gough s-a desfășurat suavă, asemenea versurilor cântecelor muzicanților, având, însă, și părți înfricoșătoare, luate parcă din dramele cele mai cumplite ale celor mai afurisiți autori și în care, pe deasupra, mai iese la iveală cât se poate de limpede și rolul jucat de acel numit Finch, gata să sară în orice clipă din culisele vieții în scena cea înfricoșătoare, precum se va vedea iarăși cât de bine au știut apoi înțelepții lumii să restrângă toate acestea în oglinda cuvintelor puține.

Ce ne spun documentele vremii?

“Doctorii sunt de două feluri: medici şi de alte profesii. La fel şi profesorii.
Rămâne să alegi, la timpul oportun, cărei categorii să i te adresezi când te doare capul.”
(Gough – “Cugetări şi impresii”, vol. II, p. 9,
ediţie nedatată şi prescurtată)

Tabloul

Arta își găsește existența. – Suetonius, Nero, 40

Venind, seara, spre casă, Poolo găsi, aruncată lângă un zid, o ilustrație într-o ramă cu sticla spartă. Era o reproducere preluată dintr-o revistă ilustrată, iar imaginea, ușor decolorată, îi conferea o anumită vârstă, la fel cum, de pe ramă, vopseaua se scorojise în mai multe locuri. Cine știe cine s-o fi săturat de tablou?
Poolo văzu mai întâi doar ilustrația, o luă de pe jos, se miră că nu se udase, că era în perfectă stare. Apoi descoperi și rama. Încercă să le potrivească, dar rama părea prea mare. Până ce, scotocind intrigat printre gunoaie, dădu și de paspartú, un carton mov, în stare perfectă, în gaura de la mijlocul căruia ilustrația nu numai că se potrivea, dar se și fixa perfect între pliuri. Rama, dintr-un lemn tare, bogat ornamentat, avea prinsă o etichetă de metal pe care scria 1882. Poolo potrivi încă acolo întregul, lângă zidul acela nenorocit, îndepărtă cioburile de sticlă rămase și sprijini tabloul de perete. Arăta frumos.
Femeia se bucură cu adevărat când i-a arătat ce i-a adus. Era o reproducere după un peisaj bucolic, unde, într-o poiană, o tânără domnișoară mângâia o pisică, iar cavalerul ei îi cânta la chitară. Personajele se bucurau de o gustare în aer liber. Ea ședea pe o pătură pe care se mai găseau și farfuriile cu carne de pui, platourile cu fructe, o carafă cu vin, două pahare și un coș în care se zăreau și alte bunătăți. El stătea în picioare, cu o mână pe corzile chitarei și cu privirea în zare. (Nici ea nu se uita spre el, ci se ocupa distrată de pisică.) În jur, copacii erau destul de deși, doar, în stânga imaginii, o cascadă cădea de pe o stâncă, acompaniind cântecul bărbatului. Din depărtare, de pe o culme golașă, îi supravegheau severe ruinele unei cetăți.
E frumos, spuse femeia, neputându-și lua ochii de la tablou.
Poolo și-a adus aminte că i-a rămas în magazie o bucată de sticlă de la un geam spart și, după mai mult timp, reveni triumfător lângă femeia care încă mai admira reproducerea. Sticla era destul de mare și Poolo o așeză pe dulap, urmând ca, duminică, să împrumute de la un vecin un diamant spre a o tăia la dimensiunile ramei.
Stătură amândoi fără să vorbească, apoi Poolo dispăru din nou în magazie și reveni cu niște cuie mici, tot pentru duminică, atunci când va tăia sticla și va avea nevoie de ele spre a o fixa de ramă. Ciocan întreg nu mai avea, pentru că bătrâna sculă și-a frânt coada și el nu apucase încă să-i meșterească alta. Nici cuișoarele nu erau toate la fel, dar el le găsi locul provizoriu într-o cutie de chibrituri și le așeză, tot provizoriu, lângă geamul spart de pe dulap. Totul era pregătit, mai urma doar să fixeze, duminică, sticla de ramă.
Până atunci, trebuiau să găsească un loc potrivit pe perete. Femeia părea fascinată de tablou și nu găsea niciunde potrivit să-l atârne. În bucătărie, chiar deasupra sobei de gătit, rămăsese un cui stingher, încă de pe vremea foștilor chiriași. Nu, în nici un caz acolo, spuse femeia, acolo desenul se va afuma, mai ales că nici nu-i încă apărat de sticlă. Va avea și sticlă, o asigură Poolo și desprinse cuiul din zid, privind-o întrebător unde să-l fixeze.

Au convenit să-l pună în sufragerie, dar asta ar fi însemnat să nu mai mănânce în liniște, privirile riscând să le rămână atârnate de tablou. Până la urmă, au căzut de acord să-l pună în cealaltă cameră, în dormitor: ilustrația invita la reverie și, stând culcați, puteau s-o privească pe îndelete și să se trezească având în față o imagine ce le dădea o perspectivă atât de frumoasă pentru întreaga zi.
Trezindu-se dimineața, Poolo o văzu admirând, în penumbra zorilor, tabloul. Da, fusese inspirat și îi părea foarte bine că i-a făcut femeii o bucurie atât de mare. Era cu adevărat frumos să te trezești cu o asemenea priveliște reconfortantă în față, gândi el, în timp ce bâjbâia automat după pachetul de țigări de pe noptieră.
Te rog, nu fuma, făcu ea, fără a-și lua ochii de pe perete. Îl afumi!
Pe fața lui Poolo trecu o umbră evidentă, dar ea îl îmbrățișă și-l trase spre ea. Doar că și în vreme ce făceau sex, Poolo văzu că ea căuta din ochi tabloul, iar seara, când reveni acasă, găsi în dormitor două vecine. Le-am arătat și lor tabloul, spuse femeia, în timp ce-i punea mâncarea în farfurie. Știi că nu-mi plac persoane străine în dormitor, zise el, e ca și cum ne-am fi mutat în piața publică. Nu mai fi atât de pudic, îi șopti ea, dar Poolo hotărî: tabloul trebuia mutat totuși în sufragerie.
Însă tocmai atunci reveni una dintre cele două vecine cu un diamant și cu un ciocan. Peste fața lui Poolo trecu din nou o umbră. Tăie în liniște sticla, o potrivi în ramă, apoi scoase din geantă o bucată mare de carton. Se gândește la toate, îl privi femeia cu recunoștință, deși simțea nemulțumirea lui. O fi găsit cartonul tot printre gunoaie, își mai spuse ea. Principalul e că e gospodar și că se gândește la mine, își continuă gândul femeia, ce importanță are de unde le aduce pe toate? Îl privea cum lucrează în liniște și un ușor sentiment de vină o cuprinse și pe ea. Bărbatul era îndemânatic și fiecare lovitură de ciocan cădea acolo unde era necesar. E ciudat cum de nu am nici o teamă că ar putea să distrugă rama, își mai spuse femeia și iar o cuprinse un val de duioșie. Ea nici măcar nu îndrăznise să spele lemnul vechi, de teamă de a nu-l deteriora. Abia ce l-a șters cu multă grijă cu o cârpă umezită.
Când mai veniră și bărbații celor două vecine, Poolo bătu un cui deasupra scrinului din sufragerie și atârnă tabloul acolo. 1882, vedeau oaspeții inscripționat pe o tablă de alamă prinsă de rama veche. 1882, mai exclamau o dată și dădeau din cap. 1882 a fost anul cu recolta cea mai bună de vin spuse unul, dar nu-l luă nimeni în seamă. Cine să mai știe ce a fost în 1882? După care își băură în tăcere rachiul servit de gazdă.
Puteai să aștepți până duminică, îi reproșă el, iar ea veni în dormitor cu tabloul și-l atârnă de cuiul unde se odihnise și noaptea trecută. Dacă vrei să știi, eu am vrut să cumpăr în mod special un diamant, vineri, când voi primi niște bani. Iar ciocanului o să-i fac, oricum, o coadă. Omul trebuie să aibă lucrurile lui, nu să fie la cheremul oricui. Bărbatul se culcă, se întoarse cu fața la perete, dar nu reuși să adoarmă decât spre dimineață.
Inițial, Poolo se bucurase sincer de bucuria femeii, atunci când adusese tabloul acasă. Ulterior, însă, nu mai era sigur că procedase bine. În locuința lor, în intimitatea lor, se strecurase un străin. Care a adus după el o mulțime de alți străini. Deși ilustrația nu era decât o reproducere dintr-o revistă, poate rama, poate calitatea hârtiei (care, să nu uităm, a rezistat perfect chiar și acolo unde a găsit-o), poate paspartú-ul îi dădea o anumită prestanță, își recunoscu Poolo. În cartierul de locuințe închiriate, trăiau oameni săraci, însă toate interioarele erau păstrate într-o curățenie desăvârșită. Tabloul adus de Poolo nu reprezenta singura tăietură de revistă din casele acelea. E adevărat, cele mai multe ilustrații înrămate aveau subiect religios, altădată, însă, era vorba despre fotografii ale unor mașini de lux sau ale unor artiste de cinema. Scena rustică era un lucru nou pentru acele locuri, probabil că și provenea dintr-una dintre revistele mai scumpe, dintre cele ce se vedeau expuse doar în chioșcurile din centru sau din cartierele rezidențiale. Iar rama, chiar dacă nu intactă, își avea și ea rolul în admirația vecinilor. 1882 trăda, totuși, o vârstă venerabilă.
Un tablou este doar un tablou, încerca să se amăgească Poolo și își repeta fraza asta tot mai des, de multe ori fără să mai gândească la conținutul ei și fără ca ea să aibă vreo legătură cu situația concretă în care se afla. Avea o problemă cu șeful și-și repeta: un tablou este doar un tablou, îl durea capul și-și repeta: un tablou este doar un tablou. Cu vremea, a ajuns să se controleze tot mai puțin și spunea, în cele mai nepotrivite momente, un tablou este doar un tablou. Și acasă, indiferent ce-l indispunea, îi scăpă de câteva ori această formulă. Până la urmă, și femeia începu să se uite la rama de pe perete, simțind că trebuie să se decidă în legătură cu ilustrația. Însă tabloul era într-adevăr frumos. Atât de frumos…

Într-o seară, când și-a văzut bărbatul mai ursuz ca de obicei, a consimțit să renunțe: a găsit mai multe vecine fericite să ia tabloul la ele. Nici una nu l-ar fi vrut pe gratis, desigur; tabloul era frumos și avea o ramă din 1882, așa încât fiecare era dispusă să-i ofere ceva în schimb. Chiar și bani.
Primul lucru care-i trecu prin cap lui Poolo, luat pe nepregătite, fu amintirea unei știri dintr-un ziar pe care l-a găsit la intrarea în gara de metrou: un cetățean a dat de o pânză murdară, în podul casei pe care a cumpărat-o, pânză care, până la urmă, s-a dovedit a valora peste cinci milioane de dolari. Numai că el nu găsise o pânză, ci o ilustrație tăiată dintr-o revistă. Cine știe, spuse femeia, gânditoare, cine știe dacă o ilustrație ca aceasta nu valorează și ea infinit mai mult decât credem. Cum ne-am simți dacă am da tabloul și un vecin ar lua cinci milioane de dolari pe el? Chiar tu ai recunoscut, mai înainte, că este vorba doar de o hârtie și nu de o pânză.
În ziua următoare, femeia îi arătă triumfătoare o carte pe care a adus-o în mod special de la biblioteca de cartier. În carte, scria negru pe alb că unii pictori, ajunși să realizeze rețete fabuloase pentru lucrările lor, au folosit drept suport hârtia. Dar nu înțelegi că e vorba de o reproducere apărute în zeci de mii de exemplare? Femeia nu părea deloc convinsă. Un grup de vecini, sosiți sâmbătă seara în vizită, se dovedi având și el convingeri împărțite. Cei ce erau de părerea lui Poolo, cum că o tăietură din ziar, chiar și într-o ramă din 1882, nu putea costa mai mult de câțiva cenți erau priviți cu suspiciune – nu vă place tabloul? Ba da, recunoșteau ei, iar ceilalți îi considerau necinstiți: probabil că voiau să pună mâna pe opera de artă pe un preț de nimic.
Un tablou e doar un tablou. Poolo revenea cu tot mai puțină plăcere acasă, acolo unde și-a pierdut intimitatea vechilor tabieturi. Mai făcu o tentativă de a scăpa de tablou, dar femeia punea condiții tot mai inacceptabile. Nici nu te interesează lucrarea, nici nu te mai încântă rama, tu nu vrei decât să profiți material de pe urma lor, îi reproșă el.
Poolo se retrăgea tot mai mult în sine și, întârziind, într-o seară cu băieții, cunoscu o fată. N-a fost decât o aventură scurtă, însă, după aceea, se îndrăgosti de o alta. Aceea n-avea pretenții estetice, în schimb era extrem de atrăgătoare. Poolo se mai întâlni de câteva ori cu ea.
Într-altă seară, pătruns de remușcări, venind acasă, i-a propus femeii să ardă tabloul în sobă, cu ramă cu tot, și să revină la viața lor de dinainte. Domnișoara de pe ilustrație continuă să se ocupe netulburată de pisică, iar cavalerul ei, tot privind în zare, cânta de mama focului, de parcă nici nu se sinchisea de soarta pe care i-o pregătea stăpânul casei. Mai grav era că femeia se supără și n-a vurt să audă de propunerea lui. Poolo își luă haina și o mică valiză cu schimburi și plecă.
N-a revenit nici a doua zi, nici a treia. N-a mai revenit niciodată. Femeia a rămas singură și – lucru cu adevărat ciudat – de pe ilustrație a dispărut și tânărul ce se acompania la chitară. Domnișoara își mângâia melancolică pisica și contamina totul din jur cu o dulce și infinită autocompătimire. Vecinii mai veneau din când în când, admirau minunea, dădeau un păhărel de rachiu pe gât și își spuneau că, în fond, cu un tablou din 1882 totul este posibil. Cine să mai știe ce a fost în vremurile acelea îndepărtate?

Bibliotecarul

“Numai bibliotecile sunt memoria sigură și durabilă a omenirii, ai cărei membri au, fiecare în parte, numai o memorie foarte mărginită și nedesăvârșită.” – (Schopenhauer, Parerga und…, 2, 254.)

Până la urmă, Gough fu obligat să consulte un specialist.
– Domnule doctor, începu el, nu știu ce se întâmplă cu mine. De fapt, sunt conștient de cele ce se petrec în jur, însă nu pot să înțeleg anumite lucruri. Ştiți, eu sunt bibliotecar. În meseria mea, am fost obligat să citesc mult, Dar, de la o vreme, nu mai știu ce se petrece în realitate și ce am citit prin cărți.
– Şi cum v-ați dat seama de acest lucru?
– Ştiți, domnule doctor, se întâmplă să vină, câteodată, cineva după o carte și străjerii nu-l lasă să intre. Mă duc să văd ce se întâmplă și mă pomenesc cu Švejk și cu Don Quijote. “Aici e clar că nu e ceva în regulă!” îmi zic imediat, ăștia nu pot veni în același timp, au trăit la distanțe prea mari. Așa că mă uit la ei ochi în ochi să văd care e cel fals. Dar se întîmplă ca ei nici măcar să nu clipească. În alte cazuri, e, însă, mult mai rău: dacă vin, de exemplu, cavalerii teutoni, nu mai apuc să-mi dau seama dacă-s adevărați sau nu, pentru că trec peste mine cu caii lor grei cu tot. Când îmi revin, abia pot să mă mișc…
– O clipă numai, făcu doctorul, o clipă numai! Atunci când vă uitați ochi în ochi cu vizitatorii, cum vă dați seama care este fals și care nu?
– Am descoperit o metodă sigură: nu le dau importanță și atunci se divulgă singuri. Stau, de exemplu, de vorbă cu un individ în zale, când vine lângă noi și Iuliu Cezar. Anacronisme de acest fel mi se întâmplă la tot pasul. De multe ori merg pe stradă și uit orașul în care mă aflu. Odată am plecat la serviciu prin pădure. Desișurile erau pline, în ziua aceea, cu lupi și biciclete. Un cârd întreg de cavaleri în armuri pedalau pe biciclete pentru a-l salva pe regele Arthur. Sir Boss era foarte neliniștit de teamă că vor ajungea prea tîrziu. Pe drum, se intercalară tătarii. De fapt, pe mine tot tătarii m-au dus în robie. Era iarnă și frig Noroc atunci cu gerurile Rusiei. Eu am venit înapoi cu troica, ascultând zurgălăii. Am stat și prin conacele boierești, un timp. Apoi, mi-am adus aminte că trebuie să merg la serviciu. Am luat metroul și, într-un colț al vagonului, am zărit o femeie moartă. În jurul ei se înghesuiau o droaie de polițiști. Un detectiv cobora dintr-o mașinuță, am profitat de acest lucru, am sărit în ea și astfel am reușit să evadez. Dar trebuia să merg la serviciu. (Era tare cald. Therese tocmai încercase să-și ucidă soțul. Eu n-am putut să cred o iotă din toată povestea.) Mă plimbam prin pădurea de mesteceni și meditam. De cealaltă parte, trei surori mergeau la Moscova. Apoi a fost omorât cineva în duel și n-au mai făcut drumul. Sau, poate, s-a petrecut altceva… un incendiu sau o inundație… nu-mi aduc bine aminte. Oricum, totul s-a sfârșit când am ajuns la bibliotecă. Clădirea era încercuită de oamenii cardinalului… sau de turci? Nu mai știu, excelență, dar am reușit să intru. Acum, excelență, rămâneți cu bine, mai am de lucru la bibliotecă.
Însă în ușă fu răpit de oamenii lui John Picior de Fier.
“Iată un caz interesant” își spuse medicul, încărcându-și pușca, în timp ce două păstorițe și un satyr îl duceau pe Gough înapoi în bibliotecă.

Melodramă

“Nimic nu-i de crezut în viața omenească.” – (Menander, la Stobaeus, Ecl., 1, 237.)

Gough stătea întins pe canapea și nu înțelegea ce a găsit lumea interesant în filmul tocmai difuzat într-o atmosferă de entuziasm general, entuziasm la care doar el – sau poate și alții, pe care nu i-a observat – nu s-a alăturat. Acțiunea i se părea confuză, evenimentele se succedau într-o înlănțuire puțin verosimilă, caracterele erau șterse și Gough era încredințat că peste două zile nu-și va mai putea aminti decât cu mari sforțări vreo secvență.
În film se povestea cum un tânăr oarecare, după ce nu găsi mult timp o slujbă, fu obligat să asiste la agonia lentă a iubitei sale bolnave și infirme, căruia, neputându-i oferi un tratament costisitor, îi oferea, în schimb, iluzii ce se năruiau rând pe rând, în timp ce în torentul de suspine și lacrimi ce venea din sală, iubita muri grațios și blondă pe mai multe sute de metri de peliculă. Răvășind indiscret printre lucrurile dispărutei, tânărul, copleșit de durere, dădu de un maldăr de scrisori pe care blonda și nefericita lui iubită le-a primit de la o ceată neverosimil de numeroasă de amorezi. În continuare, într-o succesiune de secvențe filmate alb-negru pe fondul supraproducției în culori, o învălmășeală de obiecte animate voia să redea plastic, după cum asigura și critica de specialitate, o judecată de apoi, un apocalips și un infern. În finalul sepia, tânărul, care între timp și-a dat seama că lumea este frumoasă, iese pe stradă, se urcă în Jaguarul său roșu și moare într-un accident de circulație.
Gough nu putea înțelege de ce tânărul seminebun de durere după moartea iubitei sale și trecut printr-un infern halucinant se lasă, brusc, convertit la gânduri roz. Nu putea înțelege nici delirul sălii și nici de ce trebuia să moară personajul pe dezolantul drum pustiu sub două caroserii sfărâmate și stinghere, în mijlocul colbului panoramic.
Apoi se sculă și se spălă. Încetul cu încetul, filmul, după cum prevăzuse, îi dispăru din memorie. Gough se bucură că nu are o iubită infirmă și blondă și că nu va muri într-un accident de circulație. Şoseaua nu era pustie și Jaguarul său nu era roșu, cerul nu era albastru ca ochii iubitei blonde și copacii nu erau verzi ca acuarela, pulovărul lui nu se asorta cu ei și nici măcar muzica de supraproducție nu era de față spre a acoperi scrâșnitul fierului și al omului răsturnat în șanț, în timp ce un colb gălbui și ieftin îl acoperea. Încetul cu încetul.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SIXTH  BOOK

in which we are told with much knowledge of some remarkable encounters of Mr. Gough with learned men of all kinds: doctors, professors, and others no better than themselves, and how these encounters took place and how they ended, without forgetting to note in this book also how wise men managed in few words to draw precious lessons from the skill with which Gough and Finch knew how to manage in the midst of such learned men.

What do the documents of the time tell us?

„Doctors are of two kinds: physicians and other professions. So are teachers.
It remains to choose, in due course,
which category to turn to when your head aches.”
(Gough – ” Thoughts and Impressions „, vol. II, p. 9, undated and abridged edition).

SEVENTH BOOK

in which it will be seen that Gough’s strange life unfolded smoothly, like the lyrics of musicians’ songs, but with frightening parts, taken as it were from the most dreadful dramas of the most damned authors, and in which, on top of that, the part played by the man called Finch, ready at any moment to leap from the backstage of life into the fearful scene, as will be seen again how well the wise men of the world have known how to confine all this in the mirror of few words.

What do the documents of the time tell us?

„All life is a show”,
a saying attributed to Gough the Plantagenet.

The Painting

Art finds its existence. Suetonius, Nero, 40

Coming home in the evening, Poolo would find, thrown by a wall, an illustration in a frame of broken glass. It was a reproduction taken from an illustrated magazine, and the image, slightly faded, gave it a certain age, just as, on the frame, the paint had faded in several places. Who knows who might have tired of the painting?
Poolo first saw only the illustration, picked it up, was surprised that it hadn’t gotten wet, that it was in perfect condition. Then he discovered the frame. He tried to match them, but the frame seemed too big.
Until, rummaging intrigued through the rubbish, he came across paspartú, a purple cardboard, in perfect condition, in the hole in the middle of which the illustration not only fit, but also fitted perfectly between the folds. The frame, made of a richly ornamented hardwood, had a metal label attached to it that read 1882. Poolo still fit the whole thing there, next to the wretched wall, removed the remaining shards of glass, and leaned the painting against the wall. It looked beautiful.
The woman was really happy when he showed her what he had brought her. It was a reproduction of a bucolic landscape where, in a clearing, a young lady was petting a cat and her knight was playing the guitar. The characters were enjoying an outdoor snack. She sat on a blanket on which were also plates of chicken, platters of fruit, a decanter of wine, two glasses and a basket in which other goodies were displayed. He was standing, one hand on the guitar strings and staring off into the distance. All around, the trees were pretty close together, except, to the left of the picture, a waterfall cascaded down a cliff to the man’s song. In the distance, from a hilly ridge, the ruins of a fortress watched them severely.
It’s beautiful, said the woman, unable to take her eyes off the painting.
Poolo remembered that a piece of glass from a broken window had been left in his storeroom, and after more time, he returned triumphantly to the woman who was still admiring the reproduction. The glass was quite large and Poolo placed it on the wardrobe, intending to borrow a diamond from a neighbor.
The two of them sat without speaking, then Poolo disappeared back into the storeroom and returned with some small nails, also for Sunday, when he would cut the bottle and need them to fix it to the frame. He didn’t have a whole hammer, because the old tool had broken its shank and he hadn’t had a chance to grind another one yet. The little nails weren’t all the same either, but he found their temporary place in a matchbox and placed them, also temporarily, near the broken glass on the cupboard. Everything was ready, all he had to do now was to fix the frame glass on Sunday.
Until then, they had to find a suitable place on the wall. The woman seemed fascinated by the painting and couldn’t find anywhere suitable to hang it. In the kitchen, just above the cooking stove, there was a stale nail from the days of the former tenants. No, there’s no way there, the woman said, that’s where the drawing will get smoky, especially since it’s not even protected by glass yet. It will have glass, Poolo assured her, and he pulled the nail out of the wall, looking at her wondering where to fix it.

They agreed to put it in the living room, but that would mean no more eating in peace, their eyes risking getting hung up on the painting. In the end, they agreed to put it in the other room, in the bedroom: the illustration was an invitation to reverie, and as they lay there, they could look at it at leisure and wake up to a picture that gave them such a beautiful perspective for the entire day.
When Poolo woke up in the morning, he saw her admiring the painting in the twilight. Yes, he had been inspired, and he was glad he had given the woman such joy. It was really nice to wake up with such a comforting sight in front of you, he thought, as he automatically fumbled for the pack of cigarettes on his bedside table.
Please don’t smoke, she said, without taking her eyes off the wall. You’re getting him all smoky!
An obvious shadow passed over Poolo’s face, but she hugged him and pulled him to her. Only, even as they were having sex, Poolo saw that she was searching for the painting with her eyes, and in the evening, when she returned home, she found two female neighbors in the bedroom. Showed them the painting too, the woman said as she put his food on his plate. You know I don’t like strangers in the bedroom, he said, it’s like moving into the public square. Don’t be so bashful, she whispered, but Poolo decided: the painting had to be moved to the living room anyway.
But just then one of the two female neighbors returned with a diamond and a hammer. A shadow passed over Poolo’s face again. He quietly cut the bottle, fitted it into the frame, then took a large piece of cardboard out of his bag. He thought of everything, the woman looked at him gratefully, though she sensed his displeasure. He must have found the cardboard in the rubbish, she thought to herself. The main thing is that he’s a housekeeper and that he thinks of me, the woman continued, what does it matter where he gets it all from? She watched him work in silence and a slight feeling of guilt came over her. The man was deft and every hammer blow landed where it was needed. Strange how I have no fear that he might destroy the frame, the woman thought to herself, and again a wave of pity came over her. She hadn’t even dared to wash the old wood for fear of damaging it. She had just wiped it carefully with a damp cloth.
When the two neighbors’ men came over, Poolo hammered a nail above the dining room mantelpiece and hung the painting there. 1882, the guests saw it inscribed on a brass board attached to the old frame. 1882, they exclaimed again and shook their heads. 1882 was the year of the best wine harvest, said one, but no one took any notice. Who would know what 1882 was? Then they silently drank the brandy served by their host.

You could have waited until Sunday, he reproached her, and she came into the bedroom with the painting and hung it on the peg where she had rested the night before. ‘If you must know, I’ve been meaning to buy a diamond specially, on Friday, when I get some money. And I’m going to make the hammer a shank anyway. A man should have his own things, not be at the mercy of anyone. The man went to bed, turned over and faced the wall, but didn’t fall asleep until morning.
Initially, Poolo had genuinely enjoyed the woman’s pleasure when he brought the painting home. Later, however, he was no longer sure he had done the right thing. A stranger had crept into their home, into their privacy. Who had brought in a host of other strangers. Although the illustration was only a reproduction from a magazine, perhaps the frame, perhaps the quality of the paper (which, let’s not forget, held up perfectly even where he found it), perhaps the paspartú gave it a certain presence, Poolo admitted to himself. In the rented housing estate, poor people lived, but all the interiors were kept in perfect cleanliness. The painting Poolo brought was not the only magazine clipping in those houses. True, most framed illustrations had a religious subject, but in the old days, it was pictures of luxury cars or movie stars. The rustic scene was a new thing for those places, and probably came from one of the more expensive magazines, the kind you only saw displayed in downtown newsstands or residential neighborhoods. And the frame, though not intact, also played its part in the admiration of the neighbors. 1882 betrayed, however, a venerable age.
A painting is just a painting, Poolo tried to delude himself, and he repeated this phrase over and over again, often without thinking about its content and without it having any relation to the concrete situation in which he found himself. He had a problem with the boss and repeated to himself: a painting is just a painting, he had a headache and repeated to himself: a painting is just a painting. Over time, he became less and less in control of himself and would say, at the most inopportune moments, a painting is just a painting. And at home, no matter what was bothering him, he would sometimes miss this formula. Eventually, the woman, too, began to look at the frame on the wall, feeling she had to make up her mind about the illustration. But the painting was indeed beautiful. So beautiful.
One evening, when she saw her husband looking more grumpy than usual, she consented to give up: she found several neighbors happy to take the painting to them. None of them wanted it for free, of course; the painting was beautiful and had an 1882 frame, so each was willing to give her something in return. Even money.
The first thing that crossed Poolo’s mind, caught off guard, was the memory of a newspaper story he found at the entrance to the subway station: a citizen had stumbled across a dirty canvas in the attic of the house he had bought, a canvas that turned out to be worth over five million dollars. Only he hadn’t found a canvas, but an illustration cut out of a magazine. Who knows, the woman said thoughtfully, who knows if an illustration like this isn’t worth infinitely more than we think. How would we feel if we gave the painting away and a neighbor got five million dollars for it? Even you admitted before that it’s just a piece of paper and not a canvas.

The next day, the woman triumphantly showed him a book she had specially brought from the local library. In the book, it was written in black and white that some painters, who had come to make fabulous recipes for their work, used paper as a medium. But don’t you understand that this is a reproduction that appeared in tens of thousands of copies? The woman didn’t seem at all convinced. A group of neighbors who arrived on Saturday evening for a visit turned out to be of mixed opinion. Those who agreed with Poolo that a newspaper clipping, even in an 1882 frame, couldn’t cost more than a few cents were viewed with suspicion – don’t you like the picture? Yes, they admitted, and the others considered them dishonest: perhaps they wanted to get their hands on the artwork for a pittance.
A painting is just a painting. Poolo returned home with less and less pleasure, where he had lost the intimacy of his old habits. He made one more attempt to get rid of the painting, but the woman was making increasingly unacceptable demands. You’re no longer interested in the work, you’re no longer interested in the frame, you just want to profit materially from them, he reproached her.
Poolo retreated increasingly into himself and, late one evening with the boys, he met a girl. It was only a brief affair, but afterwards he fell in love with another. She was not aesthetically pleasing, but extremely attractive. Poolo met her a few times.
The other evening, filled with remorse, he came home and suggested that the woman burn the painting in the stove, frame and all, and go back to their old life. The young lady in the picture continued to fuss over the cat, while her knight, still looking into the distance, sang in a frenzy, as if he did not care what fate the master of the house was preparing for him. Worse still, the woman was upset and would not hear of his proposal. Poolo took his coat and a small suitcase of change and left.
He didn’t return the next day or the third. He never came back. The woman was left alone, and – a truly strange thing – the young man accompanying himself on the guitar disappeared from the illustration. The young lady melancholically stroked her cat and contaminated everything around her with a sweet and infinite self-pity. The neighbors would come by from time to time, admire the wonder, pour a glass of brandy down their throats and tell themselves that, after all, with a painting from 1882 anything is possible. Who would know what it was like in those distant times?

The Librarian

„Libraries alone are the reliable and enduring memory of mankind, whose members each have only a very limited and incomplete memory.” (Schopenhauer, Parerga und…, 2, 254.)

Eventually, Gough was forced to consult a specialist.
– Doctor,” he began, „I don’t know what’s the matter with me. In fact, I’m aware of what’s going on around me, but I can’t understand certain things. You know, I’m a librarian. During my career, I was obliged to read a lot, but since a while, I don’t know what’s really going on and what I read in books.
– And how did you figure this out?
– You know, Doctor, sometimes someone comes in for a book and the doormen won’t let him in. I go to see what’s going on and I find myself with Švejk and Don Quixote. „There’s clearly something wrong here!” I immediately say to myself, they can’t come at the same time, they’ve lived too far apart. So, I look at them eye to eye to see which one is the fake. But it turns out they don’t even blink. But in other cases it’s much worse: if the Teutonic knights come, for example, I can’t tell if they’re real or not, because they ride past me with their heavy horses. When I wake up, I can hardly move…
– Just a moment, the doctor said, just a moment! When you look eye to eye with your visitors, how do you know which is false and which is not?
I’ve discovered a surefire way: don’t give them importance and then they reveal themselves. For example, I’m talking to a guy in a suit when Julius Caesar comes by. Anachronisms of this kind happen to me all the time. I often walk down the street and forget the city I’m in. Once I went to work through the woods. The forest was full of wolves and bicycles that day. A whole pack of knights in armor were pedaling their bikes to rescue King Arthur. Sir Boss was very anxious that they would be too late. Along the way, the Tartars interfered. In fact, it was the Tartars who took me into slavery. It was winter and cold. Luckily, it was the Russian frost. I came back with the troika, listening to the rattlers. I even stayed in the manor houses for a while. Then I remembered I had to go to work. I took the subway, and in the corner of the carriage I saw a dead woman. A crowd of policemen were crowded around her. A detective was getting out of a small car, I took advantage of this, jumped into it and thus managed to escape. But I had to go to work. (It was very hot. Therese had just tried to kill her husband. I couldn’t believe a word of it.)
I was walking through the birch forest and meditating. On the other side, three sisters were going to Moscow. Then someone was killed in a duel, and they didn’t make the journey. Or maybe something else happened… a fire or a flood… I can’t remember. Anyway, it was all over by the time we got to the library. The building was surrounded by the cardinal’s men… or the Turks? I don’t remember, Excellency, but I managed to get in. Now, Your Excellency, farewell, I still have work to do in the library.
But at the door he was kidnapped by John Ironfoot’s men.
„Here’s an interesting case,” the doctor said to himself, loading his rifle as two shepherdesses and a satyr led Gough back to the library.

The Melodrama

„Nothing is to be believed in human life.” (Menander, in Stobaeus, Eccl., 1, 237.)

Gough was lying on the couch, not understanding what people found interesting in the film just shown in an atmosphere of general enthusiasm, an enthusiasm that only he – or perhaps others, whom he did not notice – did not join in. The action seemed confused to him, events followed each other in an implausible chain, characters were blurred, and Gough was convinced that in two days’ time he would only be able to recall a sequence with great effort.
The film told the story of how an ordinary young man, after failing to find a job for very long, was forced to witness the slow agony of his sick and infirm girlfriend, to whom, unable to offer expensive treatment, he instead offered crumbling illusions one by one, while in the torrent of sobs and tears coming from the audience, the sweetheart died gracefully and blonde on several hundred feet of film. Rummaging indiscreetly through the belongings of the vanished, the young man, overcome with grief, came upon a bundle of letters which the blonde and his unfortunate beloved had received from an implausibly numerous lovers. Next, in a succession of sequences filmed in black and white against a backdrop of color overproduction, a medley of animated objects was meant to render visually, as the critics assured, an after-judgment, an apocalypse and an inferno. In the sepia ending, the young man, who has meanwhile realized that the world is beautiful, goes out into the street, gets into his red Jaguar and dies in a traffic accident.
Gough couldn’t understand why the young man half-mad with grief after his girlfriend’s death and having gone through a hallucinatory hell is suddenly converted to rosy thoughts. Nor could he understand the delirium of the auditorium or why the character had to die on the desolate deserted road beneath two shattered and extinguished car bodies amidst the panoramic dust.
Then he gets up and cleans up. Slowly, the film, as he had predicted, faded from his memory. Gough was glad he didn’t have a crippled, blonde girlfriend and that he wouldn’t die in a traffic accident. The road wasn’t deserted, and his Jag wasn’t red, the sky wasn’t blue like his blonde girlfriend’s eyes and the trees weren’t watercolor green, his sweater didn’t match them, and even the blockbuster music wasn’t there to drown out the screech of iron and the man toppled into the ditch as a cheap yellowish dust covered him. Little by little.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English