O Românie de câștigat (V) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 72 ● 8/2023
De Claudiu Iordache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Din păcate nu există un singur obraz al nesimțirii românești pe care să-l poți pălmui cu năduf!
De Claudiu Iordache
România este o proprietate. Generația noastră a primit-o spre a o împlini pentru generația viitoare. Istoria neamurilor supraviețuitoare exprimă un transfer nesfârșit de substanță națională. Administratorii actuali ai acestei prețioase esențe au de ce se rușina, dacă rușinea le va mai înroși vreodată obrazul. Între timp, proprietatea asupra României a devenit un titlu pierdut. Nu mai stăpânim asupra țării care nu ne stăpânește. Nu mai sunt pământurile noastre, apele noastre, pădurile noastre, nu mai posedăm decât ceea ce ne-a fost lăsat ca să ne jucăm de-a proprietatea. Familia românească pare iremediabil atinsă de dihonie. Este destul să răsfoiești presa vremii pentru a afla ce Bărăgan neîngrijit a devenit lumea în care abia mai reușim să trăim. Românii se pizmuiesc, se fură, se jefuiesc, se omoară între ei. De jos și până sus, mirosul nămolului, gustul vulgar, sentimentul precarului, „virtutea” de a mânji, rasa oarbă a egoismului, promiscuitatea morală, prostia etalată ca înțelepciune, grosolănia îngâmfată, și, mai ales, simțul extrem al ingratitudinii. Nu-mi este ușor să scriu toate astea, dar adevărul cel atât de hulit trebuie spus. Parcă niciodată România nu a fost atât de amenințată din interior ca în anii din urmă. Când călăul este un străin, pui mâna pe armă și îl înfrunți. Dar când el poartă numele unui român și s-a născut în România, situația se schimbă. Pe Brâncoveanu l-au jupuit de viu turcii. România ultimului deceniu a fost ea însăși „jupuită” de români. Politicianul dâmbovițean a preluat fără să ezite rolul gâdelui alogen. „Irod debutează în politică lingușindu-i pe romani și rănind sentimentele naționale. El a întreprins această faptă criminală împotriva patrioților pentru a dobândi încrederea Romei și a-și asigura tronul!” este consemnat în Istoria Universală a Poporului Evreu. Va veni o vreme în care o sentință asemănătoare va fi pusă pe umerii sperjurilor naționali, care continuă să se simtă vătafii României, cu sprijin exclusiv străin! Dar până atunci, iată, am ajuns să trăim într-o țară aparent suverană mânată din urmă de o presă complice, ipocrită, servilă, ce exaltă modelul dominant. Cândva ne aranjam ora țării după ceasul Kremlinului, astăzi ne orientăm după Casa Albă! Cu ani în urmă ne descătușam de o dictatură, astăzi, uitându-i vinovat pe cei jertfiți pentru libertatea noastră, îi lingușim pe foștii călăi. Prea puțini au aflat că regimul subteran ce macină non-stop puterea României e stipendiat din asfințitul străinătății, prea puțini au înțeles că liderii „armatelor” politice din fostul regim au primit ulterior pragmatica binecuvântare atlantică! În politică totul e permis, cu excepția moralei virtuții și adevărului! Dar se pare că tot ceea ce pătimim, merităm. Familia românească atinsă de doliu se îmbracă în haine de manele. Decăderea e evidentă. Lăsându-se mituită cu sinecuri, elita românească se înfruptă din pâinea furată de la gura famelicului român. Şi nici elita nu roșește, nici flămândul nu protestează. O societate infantilizată, căreia nu-i mai pasă de propria ei viață, nu poate fi una cu care un neam să meargă pe drumul veșniciei! Minciuna stă cu regele la masă este o tradiție românească. Împroprietărirea regelui și nu a poporului a fost, dintotdeauna, politică de stat. „Regele ia totul, mujicul nu merită nimic!” se arată a fi o ideologie prosperă. Dumnezeu, care ne știe gândurile, se dă îngrozit la o parte când întâlnește un român, dar spune-i asta românului păgubos și să te ții proteste! Adevărul gol-goluț continuă să ne indispună vădit. Există un portret bine ascuns al generației noastre, pe care doar serviciile secrete l-au putut privi cu metodă. Recent, într-o discuție cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: „Numai cu informatorii mei aș putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-și asigura loialitatea lor. Răspunsul a fost senin: „Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă rulantă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă! Explicabil de ce Revoluția s-a născut pentru a pieri fără urmări. („Nu Revoluția a fost confiscată, ci dreptul celor care au dorit mai binele de a determina starea de schimbare!” acuză, cu un acut simț al istoriei, generalul Mircea Chelaru în cartea sa, O posibilă soluție) Să o uităm, atunci, ca pe un sacrificiu inutil al unui popor care nu a crezut în onoarea lui. Dar care primul și-a luat în brațe torționarii! Viața României contemporane se conjugă toată, astăzi, exclusiv la timpul trecut!
De Claudiu Iordache
Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să răsfoiesc facsimilele unor delațiuni la care se preta copios mulțimea în vremea dictaturii, delațiuni ca niște supurații ale unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu zecile de mii, ce își revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărțate, pe hârtia Securității… A urî, din neputință, din invidie hâdă, din frică, din bicisnicie; în România lui Ceaușescu – Întâiul, dar nu și ultimul, populația, care i-a supraviețuit, pare vaccinată împotriva sanității morale. Prin ’90 mă amenințau scrâșnit pe stradă, mă înjurau din curțile vilelor Cartierului Primăverii, îmi trimiteau scrisori anonime cu acuzații și blesteme (pentru „vina” de a fi fost pe rând, fesenist, secesionist bănățean, regalist), amenințări cu moartea și cu însemne legionare, îmi telefonau cu voci viermănoase în camera de hotel de la Flora, mă arătau cu degetul de la ferestre ori îmi lipeau bilete scabroase pe ușa liftului la Timișoara… Toți aceștia, delatori, clevetitori, bătăuși, băieți cu ochi albaștri, făcându-și exclusiv „datoria”, cu lovituri ascunse și piezișe, inclusiv la Timișoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu; Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminița, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iosub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenți” maghiari, împreună)… au tras, dovedind zeloși „curajul” laș al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici astăzi. Dumnezeule! Cum sună Reconcilierea Națională („Clasica apărare a călăilor care, după 1989, trăiesc liniștițiîn locuințe confortabile, în case de vacanță, în timp ce victimele continuă să-și panseze rănile!” – Stéphane Courtois) între acești adolescenți și scelerații care i-au ucis! Manipularea merge întotdeauna în întâmpinarea răului dinăuntru. Ştim astăzi, în sfârșit, că adevărata capodoperă a Securității este majoritatea tăcută…
De Claudiu Iordache
Într-un eseu, cândva surprinzător, Francis Fukuyama anunța epuizarea istoriei unei specii ce nu și-a putut valorifica bucuria de a trăi! Îl citez: „Stările de spirit sunt lipsite de putere!” Dar istoria ezită să moară dintr-o dată. Doar agonia sa se va dovedi mereu punctuală. Decesul istoriei în Iugoslavia, înmormântarea cu funeralii a Cehoslovaciei, istoria muribundă din Balcani, moartea amânată din România!… (Istoria, o continuă perfecționare a violenței!) Declinul nobleței individului e denunțat, ca și decăderea actului de dreptate. Disprețuită de cei de sus, întâmpinată cu indiferență de către cei de jos, dreptatea, ca uzufruct al libertății, nu are cotă la bursa puținelor valori care ne-au mai rămas). Istoria, în România, este o prăbușire la vedere. De atâția ani lungi, ea curge într-o singură direcție; inundă, ia cu sine credințe, virtuți și principii pe care le îneacă în puhoaiele ei și nu mai e nimic de făcut! Anunțat prin „rolul crescut al banilor”, (bani tot mai mulți pentru tot mai puțini!) prin proliferarea superstițiilor și căutarea frenetică a distracțiilor evazioniste, după Pierre Hassner, sfârșitul istoriei, în România, are o versiune arhaică. La noi se demolează, pur și simplu, construcția globală a ceea ce ar fi trebuit să devenim cândva, ori a ceva ce nu am fost încă! (Striviți cum suntem între trecut și viitor, cu prezentul tulburat de pierderea „credinței în starea viitoare”… „S-a remarcat adesea că rezultatul cel mai sigur pe termen scurt al spălării creierului este un tip particular de cinism – un refuz absolut de a crede în adevărul oricărui lucru.” – Hannah Arendt. Şi, aș adăuga, în cazul generației noastre, refuzul idealismului și al idealistului – cuvinte devenite peiorative – din proiectele ce privesc exclusiv clipa biologică! Iar spălătoria de creiere, în România, funcționează non-stop de mai multe insuportabil de lungi decenii…) Moartea istoriei, în România, privește mai ales arhitectura viitorului său. Pe o hartă a timpului acestei lumi, istoria se prezintă ca o juxtapunere de reliefuri: câmpiilor înalte din Europa septentrională li se opun depresiunile din Balcani. După care defileele din Asia, deșerturile africane, podișul nord-american, valea de verdeață joasă a latin-americanilor… și minuscula groapă românească! România, regat al egoismului neluminat, nu mai are, în rezervă, prea multe speranțe. Generația viitoare va trebui să umple golul lăsat moștenire, pentru a mai putea ieși cândva la suprafață. „România la suprafață” poate fi un titlu de eseu, când nu este un sfârșit de capitol. România aceasta, a românilor întâmplători, agonizează în fiecare dintre ei, în platitudinea atât de ușor însușită, în sângele lor stins, în foamea lacomă de insignifiant care le-a provocat dintotdeauna instinctele. Reînvierea unei națiuni ațipite pe un colț de istorie ține de metodă ori de miracol. Minunea Revoluției nu s-a dovedit de ajuns. Metoda așteaptă încă voința de a o aplica. O metodă ar pretinde și altceva decât mediocritatea solidară a celor ce s-au cățărat pe umerii României. Sau, cum mult mai nimerit afirma un cercetător american (Irving Kristel): „Asta înseamnă că acum dușmanul suntem noi, nu ei!”
De Claudiu Iordache
Nu trăim într-o țară oarecare. Cetatea celor mai grave deturnări de roluri din Europa ultimului deceniu, guvernată de apostații și resentimentarii unui regim răsturnat cu suferință și sânge, oferă astăzi lumii spectacolul decadenței celei mai generale, simptom al unei degenerescențe de care generațiile eșuate au parte în decurgerea lor chinuită. Revoluția din Decembrie a fost costul uriaș plătit neputinței de a schimba. Şapte zile împotriva unei întregi istorii, dar până la urmă istoria a învins! Starea de fapt a României contemporane denunță cele trei trădări ale nomenclaturii politice actuale: trădarea regimului totalitarist care a produs-o, trădarea ideologiei pe care a exprimat-o, trădarea națiunii căreia i-a confiscat, a doua oară în cincizeci de ani, puterea, și totodată ultima fraudă a administratorilor politici ai unei societăți care s-a temut de asumarea prezentului ei. Ei nu sunt mai vinovați decât cei ce i-au distribuit în rolurile de putere, cunoscându-se felul în care s-au achitat de ele până în Decembrie ‘89. (Nu poți guverna o tăcere, cum nu poți guverna în numele ei. Căci pentru români nu există guvern, există stăpânirea, veșnica stăpânire…) Alegerea trecutului ca proiect pentru viitor constituie poate cea mai gravă culpă a generației noastre. Şi de aici consecința cea mai firească; nedovedindu-se capabilă să-și asume destinul național, ultima soluție la îndemână a fost acceptarea tutelei internaționale. Practic, România, devenită, în lipsă de altă folosință utilă, teritoriu strategic, port liber ori bază militară, nu mai supraviețuiește în afara sprijinului extern. Nu ne mai aparținem, la nivelul marilor obligații, exprimăm doar indolența debitoare a unor tot mai mari datorii… Iar liderii de azi divulgă, în caracteriologia lor, vârsta senilă a unui obraz care ar fi trebuit să fie încă neted ca al unui copil.
„După victoria câștigată de popor împotriva trădării, au apărut mari stoluri de „corbi albi” ce s-au năpustit încrâncenate asupra a ceea ce ele considerau ca o pradă cuvenită. Posturi de tot soiul s-au născocit pe seama bugetului, depozitele, averile imense ale societății au fost confiscate în folosul personal. Nimicirea creditului obștesc printr-un uriaș moratoriu extern, acordat marilor negustori, exportul masiv de valută și alte procedee practicate de acești corbi albi care au adus noul stat victorios, dar neînstare să se apere, în halul care amintea de scheletele la care erau reduse de stolurile de corbi cadavrele cailor de pe câmpurile de luptă… Numai că semenii albi nu s-au mulțumit cu cadavre, ci au atacat ființa vie a statului, poporul întreg, înlănțuit ca să poată fi sfâșiat în voie. Nimic n-a fost cruțat!”
Numai că noii nomenclaturiști nu-l mai citesc pe Camil Petrescu. Nici o remușcare, nici o tresărire de orgoliu nu-i mai mișcă. Cu greu veți întâlni în altă parte a Europei spre care ne îndreptăm fără merite, ființe mai dezacordate, mai sumare, mai nestatornice, mai flasce, mai incerte, mai indiferente la ceea se întâmplă cu națiunea lor. Sufletul invalid le-a devenit uniformă. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni, tot ceea ce este omenesc a fost abandonat în afara lăcomiei vulgare de a trăi. (Nu poți apăra umanitatea de vulgaritatea mulțimilor!) De ce ne mai pretinde țara aceasta să o iubim fără condiții? Caut disperat în mine resursa ultimă de a-i rămâne loial chiar și în aceste vremuri de severă subminare a sentimentului apartenenței. Nu mai respirăm aerul unui templu, ci odoarea de colonie de frizerie a barbarului român…
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
