O Românie de câștigat (IV) – ALTCULTURE MAGAZINE●71●7/2023
De Claudiu Iordache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
„Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și patriotism!”
(Mihai Eminescu)
Trăim, de fapt, complici neștiutori, într-o altă Românie decât cea la care aspirăm ori ne dorim să fie: România pleșcarilor! România hoardei celor ce vor să facă parale ori să fie primiți, a șaptea spiță la căruță, în lagărul european, ca alternativă la a rămâne în paradisul românesc! În țara aceasta, condusă de către „cea mai stupidă clasă politică din întreaga noastră istorie. A aruncat poporul român într-o asemenea stare de disperare încât, pentru a ieși din mizerie, românul este gata, pentru un blid de linte, să uite că e român și să se declare maghiar, pentru a beneficia de facilități!” (istoricul Florin Constantiniu), visul românului este ori îmbogățirea, ori fuga! Nimeni nu mai oferă, toți pretind, cu aerul că a face ceva pentru țara în care te-ai născut e la fel de desuet cu a fi naționalist. Două generații conviețuiesc simultan pe teritoriul României postdecembriste, generația pleșcarilor fiind cea mai numeroasă. Ea este prima care se bate în piept că a fost la Revoluție, prima care a obținut certificatele de Legea 42, și odată cu ele case, credite și pământuri, profitând cu lăcomie de pe urma acestei legi viclene, prima care a pus mâna pe demnitățile României ori pe averea ei.
De Claudiu Iordache
Pleșcarul de pleșcari, pleșcarul „revoluționar”, pleșcarul din cultură, pleșcarul din presă, pleșcarul politicianist, pleșcarul ce a pus degrabă botul pe certificatul de handicapat! El este primul la carnavalele unde berea se dă pe gratis. Poți forma imediat un partid dacă-i dai ceva de pomană: panglici, fesuri, cartonașe colorate, stegulețe americane. Când Clinton a aterizat în România, România pleșcarilor s-a călcat în picioare să primească prea bine cunoscutele „gratuități” yankee. Fenomenul Caritas a avut succes exclusiv în România pleșcarilor. Ca să nu mai vorbim de dezastrul Bancorex!
România pleșcarilor este plebea de manevră căreia numai pâinea și circul îi astâmpără lăcomia! O poți cumpăra, linguși, seduce ori constrânge, cu ușurința cu care o poți disprețui, jumulindu-i penele de lebădă care a uitat să zboare. Dar România pleșcarilor nu este numai jos. Ea aglomerează amfiteatrele parlamentului, este prima convocată să formeze „elita” politică și singura care urcă pe listele de partid, un fel de grajd luxos al indivizilor fără onoare. Pleșcarul este un personaj contemporan, activ, modern, întreprinzător, multilingv, energetic, pragmatic, tânăr, cosmopolit, fără complexe și plin de vivacitate.
Când Europa își va deszăvorî porțile, pleșcarul român va sări primul peste zidul, sfărâmat de alții, al Berlinului de la București. (Ceea ce s-a întâmplat în Decembrie ‘89! Pleșcarii i-au lăsat pe cei ce nu le semănau să moară pe baricadele libertății, după care, scuipând pe mormântul lor, au profitat ei de profitul „libertății” care le este exclusiv pleașca!) Fuga din România, pentru pleșcar, este ca fuga din Egipt! Cu diferența că evreii fugeau din țară străină ca să construiască o patrie, și pleșcarii fug din patrie ca să facă ouă sterpe într-o țară străină! O ideologie spontană a convins partidele românești să-i ofere pleșcarului un adăpost pe măsură.
Pleșcarul este un membru de partid cu mai mult de un carnet de partid, căci pentru el stânga, centrul, dreapta, sunt valabile numai dacă-i pică și lui ceva. Ne-am obișnuit deja să-l vedem pe pleșcar când parlamentar țărănist, când deputat pdsr-ist, ca să nu mai vorbim de migrația țiparilor pleșcari de la psm la liberalism. Suporteri înfocați ai ideii că doar boii sunt consecvenți, pleșcarii se arată o corcitură între maidanezi și hiene. Dau din coada slută până când prada credulă le este la îndemână și haita pleșcărească se repede s-o sfâșie.
Pleșcarii n-au respect pentru suferință, onoare ori dramă. Adevărații câștigători ai Revoluției, al cărei epilog a fost în mod inspirat numit de către un timișorean: „Sfârșitul Începutului!” sunt ei, pleșcarii din trecut deveniți pleșcarii post-decembriști. Sunt pleșcarii hoitari ce supraviețuiesc tuturor regimurilor, pentru că politica trece, pleșcarii rămân. Pleșcarii se adulmecă de la o poștă, ei se simt, se recunosc, se acceptă, se înțeleg între ei, se mușcă între ei și se ling între ei. Ei nu-și put! Mâinile lor sunt la fel de transpirate, de pătate și de murdare, căci pleșcarii noștri n-au teamă de Dumnezeu! Raiul șmecheriilor și pomenilor le ajunge! Comunismul i-a născut, capitalismul îi educă.
Pleșcarii sunt odraslele a două ideologii concurente, ei sunt Calea a Treia între răul totalitar și mai răul democrației pleșcăriste. Cum pleșcarii formează simultan o majoritate tăcută și o minoritate ascunsă, să nu ne mai mirăm că România este numai moșia lor! Clasa pleșcărească bântuie România cu forța cu care stafia comunismului bântuia cândva mahalalele lui Marx. Asta e! Asta ne-am dorit, nu-i așa? Sufletul brut, conștiința stupidă, caracterul de crocodil, chiar pleșcarul nostru „cel de toate zilele”, ce ridică în România statuia propriului său gunoi! Dragii noștri ipocriți, scumpii noștri gugumani, javrele noastre bine educate, haimanalele noastre poliglote, atlantiștii noștri de trei surcele, europeniștii noștri de modă nouă, șobolanii de vreme bună. Cameleonul românesc se numește pleșcar! Nu departe este ziua în care de pe stema României vulturul va zbura scârbit, și în locul lui se va cățăra, cu schelălăituri de lighioană parșivă, gura pungă și clănțănituri de potaie hămesită, pleșcarul postdecembrist…
De Claudiu Iordache
Îmi ascult inima fâlfâind în amurgul unor fapte fără importanță. Ştirile zilei sosesc, se așează în prafuri sure peste curiozitatea mea obosită. Soarele pe cer rămâne și pe mai departe o gravă iluzie a orbirii celor ce nu merg niciodată dincolo de cât pot înțelege. În România e pace. Mirosul volatil al benzinei ce acoperă străzile Bucureștiului anesteziază, până departe, prezentul prin care rătăcim ca nălucile. Am ieșit din casă cu sentimentul că manuscrisul abandonat pe masa de lucru nu mai merită continuat oricum. Orașul din jur pare un rug uriaș. Pe trotuare, pasul sleit al trecătorilor. Cearcănele lor… Nu departe, un parc. Pe o bancă, un vârstnic ațipit. O pereche de tineri caută un refugiu precar în propria lor taină. Mă plimb, la întâmplare, în sensul secolului pe sfârșite, nu mai grăbit decât el. Un clopot nevăzut bate ritmul pleoapei de lumină care se închide. Noaptea este încă o umbră la colțul ochiului unui trecător ce pare a mă privi… Dar nu mai contează. Gândurile mi-au rămas acasă. Cât efort, încă, pentru a-mi putea sfârși truda! Pe neașteptate, simt, încă de pe acum, cum ar trebui încheiată ultima filă a manuscrisului meu: „Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri primejduite!” Trăiesc, copleșit de presimțiri, ultimul amurg al veacului meu. În amiaza sa, Albert Camus se simțise mai bine pregătit ca nimeni altul să-i suporte ultima sancțiune. Mistificarea lumii noastre este un fapt împlinit.
România tace. Pe radierul tulburat al națiunii nu ajung rumorile Puterii. Cum puterea nu-i mai aparține, de ce ar interesa-o chemările celor ce continuă să o hăituiască? În România există cel puțin două Românii: cea de Sus, ca uleiul ce sufocă luciul apei cu încremeniri insondabile, și România de Jos, locuită de români care nu trăiesc, ci se lasă trăiți, și pentru care lumea e largă cât privirea aruncată în jur. Statele defecte se divulgă și prin această existență colectivă suprapusă și profund opusă. Dacă Puterea rămâne mereu sus, rezistența la putere ar trebui să vină de jos. Una este România țăranului și alta a orășenilor, una e România Capitalei și alta a provinciilor, una este România bătrânilor și alta a copiilor. România de astăzi e divizată ca inima mamei lui Hamlet. („Aruncă partea rea!” își somează mama prințul Danemarcei, dar Gertruda nu mai știe trăi doar cu partea bună. Între Regele-soț și Hamlet-fiul ea alege să moară!) România pare a fi și ales. Prezentul ei – o secvență acută a istoriei sale… Probabil că așa a găsit bolșevismul Rusia, la 1917. O țară râncedă, căreia i-a impus, prin violență, schimbarea! Dictatura exprimă un substitut al voinței absente a unui popor care, de la un moment dat, rămâne în urmă! Dar cui poate folosi stagnarea tânjitoare care a anesteziat România – o țară în care viitorul pare că a și avut loc? Trecem, astăzi, spre ziua de mâine, mărșăluind din nou și fără folos prin trecutul altora! În anii ’30, Grigore Gafencu, în drum spre Paris, respira ușurat după ce părăsea teritoriul românesc, pe la Oradea. „Ce șosele au ungurii!… Ce ne împiedică să avem șoselele noastre?” Ce ne împiedică să avem toaletele Europei? Cine ne împiedică să consumăm mai mult săpun decât Balcanii din jurul nostru? De ce nu reușim a părăsi feudalismul târziu, imperturbabil la ordine și valoare? În care parlament se fură, ca în codru, precum în cel al României: cuiere, portmonee, obiecte de toaletă? (Faimosul „grajd burghez” al lui Lenin.) Unde sunt lojele aleșilor mai aglomerate de vicii decât la noi? România să se fi obișnuit deja cu existența „de hambar”, în care poți arunca totul, uita totul? Părem a fi nomazii propriei noastre țări. România este șatra noastră, pe care „alogenii” noștri o „luminează”, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!
De Claudiu Iordache
Noi nu furăm niciodată de la alții, furăm totdeauna de la noi! An după an, politica românească își gratifică ipocriții! Premii, lauri academici, locuri parlamentare, stipendii, sponsorizări. Nimic nu este economisit pentru a ridica în top canaliile naționale. Aproape că nu există partid în care sperjurul să nu fie promovat la rang de principiu supraviețuitor. Premianții ultimului deceniu ilustrează selecția care i-a adus în față. România a devenit teritoriul de vânătoare al unor braconieri ce se lasă identificați prin morga parvenitismului lor. Hoți dovediți, ticăloși de serie mică, figuri decăzute ale stării de fapt, urcă sau coboară treptele beneficiului public cu aerul că dețin meritele ori virtuțile pe care le mimează. Ultima campanie electorală a anului în curs a adus la lumina crepusculului politicianist mișcările piezișe ale șobolanilor ce au dat buzna din subsolurile puterii românești pentru a prinde loc la festinul electoral. Sunt pe lume oameni care rămân, pe viață, victimele înșelătorilor de vocație.
Subspecia victimei coexistă, bine mersi, cu subspecia rechinului de „economia de piață”. Colibele și Palatele românești nu produc războaie sociale. Palatele mai asasinează un Săhleanu, Colibele îl mai primesc cu aplauze pe un Cataramă, la locul lor pricăjit de muncă. (La 215 ani lumină distanță de îndemnul Revoluției Franceze: „Pace colibelor, război palatelor!”, căci, în parte, lumea noastră a rămas aceeași, în loc ca muncitorii să pătrundă în fabricile lor și să nu mai iasă de acolo, scandând: „Ţara este proprietatea noastră!”, ei consimt la masacrarea lor socială!)
Odată la patru ani, Colibele ies îmbrăcate sărbătorește să voteze Palatele. Ce viciu profund face din cel sărac suporterul incurabil al celui bogat? De două sute de ani nu a mai apărut un Saint-Just. Revoluția din Decembrie a redeschis Olimpiada jefuitorilor. În numai un deceniu, livezile României au devenit maidanele ei. Săracii i-au devenit și mai săraci, bogații și mai bogați. România a rămas și pe mai departe sub dictatura „minoritarilor”. Industria românească a fost vândută la colțul străzii. De prisos ar fi să evocăm prestațiile bancherilor ce au luat cu hărnicie din averea tuturor pentru a înzestra proprietatea câtorva.
Primele 100 de averi își găsesc originea în faimoasele „inginerii”, care au transformat măruntele agoniseli ale românilor de rând în conturile bancare ale carnasierilor capitalismului de comandă. Dar povestea decăderii funcțiilor de reprezentare ale unei societăți nu este veche de zece ani. Autori pe cont propriu ai fișierului realului românesc: Nicolae Filimon, Bacalbașa, Eminescu, Caragiale, Drăghicescu, Nichifor Crainic, Nicolae Manoilescu, Octavian Goga, dar mai ales cinicul de geniu numit Constantin Argetoianu, depun mărturia faptelor de arme ale unei societăți care s-a împăcat dintotdeauna cu mizeria caracterelor ei.
De Claudiu Iordache
Era postdecembristă a trezit din morți un Cațavencu, președinte de Cameră, a înviat un Trahanache, președinte de Senat, a rechemat pe scenă fustele unor Zoe, a reinventat un nou Tipătescu în persoana unui președinte al Schimbării, laolaltă cu puzderia de Pristanda, Fafuridi și Brânzovenești (ce-l amintesc generic pe creștin-democratul Mircea Ciumara, faimos prin cele două monumentale scăpări ministeriale: „Mai bine să moară câteva mii de români, ca să supraviețuiască ceilalți!” sau „I-am chinuit degeaba!”) în „persoana” guvernelor post-noiembriste, plus același unic vinovat de tot ce i se întâmplă, Cetățeanul Turmentat, în persoana electoratului român!
Aș putea să vă vorbesc amănunțit despre virtuțile caragialești ale unui țărănist din capul unui partid social-democrat, despre creșterea și descreșterea carierei poetului născut într-o colibă de stânga pentru a se pune în slujba unor palate de dreapta, despre monarhismul actorului de rit republican, despre cameleonismul uleios al domnului X-ulescu, despre onoarea de cașcaval a primului dintre miniștri asemenea lui…. Dar nu o fac.
Nu există un public pentru o existență etică (die Sittlichkeit) ori procesele morale. Românii doresc toți același lucru, cu aceleași mijloace, dar numai unii dintre ei se înfruptă din fantasma tuturor. Scriam, cu un alt prilej, că în România orice ai face nu te poți compromite. Societatea rămâne, și pe mai departe, imună la recursul moral. Conjurația ce-și ascunde rânjetul triumfător în spatele ei este de–a dreptul de neînvins. Contaminarea a devenit generală.
Nu mai există vinovății acolo unde nu mai sunt vinovați! Trăim în plină Noapte de Carnaval. Răcnete, icnituri, focuri de armă pe uliță. „A început revoluția, soro?” Totul miroase a bodegă nespălată, a trecut fără viitor. „Spune-mi ce idoli are o mulțime pentru a spune ce fel de mulțime este!” Talciocul Clipei a fost preferat Şantierului Eternității. Nu poate fi decât bolnav trupul când sufletul șubrezește. Pun punct acestui capitol de început citând din nou din opera critică a unui mare român național:
„De când e țara țară și politicienii o cârmuiesc, ea e necontenit pe marginea prăpastiei, frământată de o criză economică fără precedent…”
(Grigore Gafencu)
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
