POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXIV) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 70 ● 6/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXIV) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 70 ● 6/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrÂngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A ŞASEA

în care ne sunt povestite cu multă ştiinţă câteva remarcabile întâlniri ale domnului Gough cu oameni instruiţi de tot felul: medici, profesori şi alţii nu mai buni ca ei, precum şi felul cum s-au desfăşurat aceste întâlniri şi cum s-au sfârşit ele, fără a uita a fi notat în această carte şi modul în care oamenii înţelepţi au izbutit în cuvinte puţine să tragă învăţăminte preţioase de pe urma iscusinţei cu care au ştiut să se descurce Gough şi Finch în mijlocul unor oameni atât de învăţaţi.

Ce ne spun documentele vremii?

“Toată viața e un spectacol”,
cugetare atribuită lui Gough Plantagenetul.

Ochii răbdători ai bătrânului

“Noi apucăm avizi o lege, care servește ca armă pasiunii noastre.” – Goethe, Iph., 5, 3.

E cald afară, în soare. E cald și în umbra camerei.
Se scoală de la masa de scris – o masă demodată cu fel de fel de sertare și sertărașe (a scris și bunicul la ea!) – și încearcă să mai bea din apă. (Până ce să duci paharul la gură, după ce l-ai umplut, dar mai ales cât timp îl umpli, apa pare plină de promisiuni – promisiuni ce se scurg odată ce-ți torni lichidul pe gât. Apa e caldă. N-are nici un gust.)
În fața sa, pe fotoliul uzat dintr-o piele ce a fost odată maro, un bătrân strică aerul cu o țigară din tutun prost.
– Îmi pare rău, domnule, îi mai repetă, într-un târziu, avocatul. Bătrânul tace, însă îl privește cu ochi inteligenți. (Juristul își amintește că îndeobște despre câini se pretinde că ar avea ochi inteligenți.) Ați pierdut procesul… L-ați pierdut… Nu se simte nici o inflexiune în vocea avocatului, nici părere de rău, nici compasiune, nici ciudă față de clientul care îl reține de atâta vreme.
– L-am pierdut, domnu’ doctor, spune bătrânul.
– L-ai pierdut, conchide avocatul și se așează înapoi la birou.
– Și ce facem, domnu’ doctor? întrebă bătrânul.
– Nu mai e nimic de făcut.
Avocatul se apucă să răsfoiască niște hârtii: totuși, din păcate, nu-l poate da afară pe bătrân, Dar, după un timp, izul mahorcii și gâfâitul celuilalt îl fac să lase jos actele – pe care și așa nu le citește.
– Acum ar trebui să plecați, să vă culcați, să mai beți un păhărel… O să treacă și asta…
– Unde să mă duc?
– Acasă.
Bătrânul îl privește mai departe cu ochi inteligenți și tușește. Nu răspunde, gâfâie și-l privește.
„Nu pot să-l dau afară, gândește avocatul. Ceilalți înțeleg, se plâng, înjură, se înfurie, dar pleacă. Ar trebui să-i spun că am de lucru, că aștept pe cineva…”
– Dacă aveți de lucru, eu pot să aștept și afară, domnu’ doctor…
– Unde afară?
– Afară! și iese.
„Nu pot să-l las să stea pe scări, gândește avocatul. Nu pot din cauza oamenilor și pentru că… nu pot!”.
Bătrânul stă iarăși în fotoliu în fața sa, gâfâie și-l privește.
E cald afară. Zăpușeală. E cald și înăuntru, în biroul ticsit de hârțoage și mobile vechi.
Avocatul socotește printre rafturile bibliotecii – o bibliotecă veche, cu uși de sticlă, a fost și biblioteca bunicului – te îndrepți spre ea și încerci să scoți cine știe ce speranțe dintre hârtiile îngălbenite, speranțe îngălbenite și ele. Totul e plin de molii.
În fața biroului, în fotoliul uzat de piele, un bătrân gâfâie și vorbește în somn. De câtă vreme stă bătrânul în fotoliul de piele? Avocatul îl știe acolo încă de pe vremea bunicului. În fiecare dimineață, când se trezește, avocatul are impresia că trebuie să-l anunțe că a pierdut procesul. Atunci bătrânul își aprinde o țigară puturoasă la chibritul pe care i-l oferă chiar avocatul, dă drumul la un nor de fum și întreabă:
– Și ce facem, domnu’ doctor?
„Bătrânul nu mai are mult de trăit, își zice avocatul. O să fac tot ce voi putea, dar va muri. Măcar atunci îl vor lua de aici…”
Bătrânul îl trezește din gânduri, întrebându-l:
– Și ce facem, domnu’ doctor?

CARTEA A ŞAPTEA

în care se va vedea că viața ciudată a lui Gough s-a desfășurat suavă, asemenea versurilor cântecelor muzicanților, având, însă, și părți înfricoșătoare, luate parcă din dramele cele mai cumplite ale celor mai afurisiți autori și în care, pe deasupra, mai iese la iveală cât se poate de limpede și rolul jucat de acel numit Finch, gata să sară în orice clipă din culisele vieții în scena cea înfricoșătoare, precum se va vedea iarăși cât de bine au știut apoi înțelepții lumii să restrângă toate acestea în oglinda cuvintelor puține.

Ce ne spun documentele vremii?

“Doctorii sunt de două feluri: medici şi de alte profesii. La fel şi profesorii.
Rămâne să alegi, la timpul oportun, cărei categorii să i te adresezi când te doare capul.”
(Gough – “Cugetări şi impresii”, vol. II, p. 9,
ediţie nedatată şi prescurtată)

Vedeta

“E mai ușor să cunoști pe om în general decât să cunoști pe om în particular.” – La Rochefocauld, Max., 436.

La ieșirea actorilor, mulțimea de gură-cască aștepta nerăbdătoare: Gough, marele Gough, trebuia din clipă în clipă să-și facă apariția. Era vorba despre Gough, cel care în ultimul film, reușise cu o singură lovitură de pumn să răstoarne un echipaj cu cai, oameni și bagaje, Gough, care cu o singură sabie reușise să țină în loc un escadron de cavalerie, inclusiv vivandierele, Gough, care cu un singur foc de pistol bine țintit reușise, deși se afla cu spatele, să arunce cât colo din mâna criminalului cheia de la seif, Gough, pentru a cărui unică inimă din filmul “Jartiera cântătoare” opt femei se ucid între ele, iar alte trei pleacă în Japonia numai și numai spre a învăța să-și facă harachiri sub fereastra lui Gough, același Gough care în “Elefantul roib” se ia la trântă cu un tanc, iar în “Rezervat pentru reptile” cântă cu aceeași dezinvoltură din harpă, liră și nai, în timp ce în scenele lirice îl omoară pe Finch pe o arie din “Nunta lui Figaro”, Gough, același care în costumul său alb imaculat reușește să treacă la fel de imaculat prin toate peripețiile din “O soacră pentru calul meu”, fără a se murdări, inclusiv marea scenă din fântână când, bolnav fiind de ciumă, podagră și apendicită, reușește, totuși, să țină în loc bandiții ce încercau să strice logodna prietenului său cu fata pe care Gough o iubea în taină, fiind vorba, bineînțeles, de unul și același Gough cu Gough, cel care în “Ambuscada” reușește tot filmul să danseze step, deși până la ultima secvență* este legat fedeleș de leșioasa și insipida nepoată a învățătorului, Gough, care în scheciul pentru televiziune “Tânăra ajutoare de contabil în dimineața divorțului iubitului ei ajutor de contabil de nesuferita și antipatica ajutoare de contabil F. S.”, jucând rolul iubitului ajutor de contabil în dimineața divorțului său de F. S., reușește, timp de treizeci de minute, să sărute atât de cuceritor (și, între timp, mai făcându-și vreme și loc pentru a consuma foarte cuviincios și plin de tact o jumătate kilogram de crenvurști), ca să nu mai vorbim de senzaționalul Gough din “Iubiți H2SO4”, în care, după ce e scalpat de indieni, astfel încât timp de trei secvențe poate fi văzut natural și fără perucă în toată grandoarea cheliei sale, mai are puterea să țină o interesantă disertație filosofică în fața unei nostime cete de fete care, după această experiență zguduitoare, o vor apuca pe un drum nou, parte din ele devenind stewardese, celelalte hangițe, Gough, neînfricatul cavaler al dreptății din “Ceapa cu zurgălăi”, acțiunea petrecându-se la Polul Nord în timpul solstițiului de toamnă al unui neuitat an bisect.

S-a deschis ușa, mulțimea amuți, blitz-urile aparatelor de fotografiat fulgerară, aparatele de filmat începură să bâzâie și val-vârtej, trei indivizi, cu ochelari negri și cu gulerele ridicate, ieșiră în stradă, se aruncară în mașina ce-i aștepta și dispărură.
Oamenii se risipiră copleșiți că au fost de față, că l-au văzut.

Se zvonea că celebrul Gough fusese cel din mijloc, alții afirmau că a fost cel cu pălăria neagră**, în orice caz era cel care în “Stiloul” circulase singur și sigur pe el pe acoperișul unei bănci, mâncând semințe de dovleac și dârdâind de frig în așteptarea ticăloșilor bandiți.

* Bazat pe faptul că în celebru rol în travesti realizat de Gough în “Capra sare masa” se arată pentru prima oară în prim-plan atât piciorul de lemn, cât și segmente ale protezei sale dentare.
** Pornind de la faptul că unii critici afirmă că într-o peliculă istorică, vedeta purta o pălărie asemănătoare.

“Altă femeie”
– eseu –

“Cine își stăpânește gura, își păstrează viața.” – (Septuaginta, Prov., 13, 3.)

(►Precizare:
Om foarte cult, doctorul Gough a scris studii de o valoare hotărâtoare și în domenii atât de subtile ca, de pildă, hidrotehnica sau prozodia. Dăm, spre exemplificare, una dintre clasicele sale contribuții în estetică):

Fusese distribuită “Altă femeie” într-un spectacol în care joacă, se spunea, până și prima amoreză un rol de vecină. Cam asta era politica teatrului: distribuiau în fiecare piesă câte o actriță importantă într-un rol mărunt și, pe chestia asta, nu se mai puteau revolta celelalte, atunci când se vedeau distribuite din nou și din nou în niște partituri de te apuca plânsul: “Cina este servită, doamnă contesă!”, “A venit un sol de la curte, domnule general!”, “Am înțeles, alteță!”. Și nu putea să se revolte și fiindcă odată au pus-o să fie ea regina, numai că i-au găsit o piesă în care nu trebuia decât să spună de două ori: “Vai ce plictiseală!” și o dată: “E drăguț, contele, nu?”
Dar povestea asta cu “Altă femeie” e puțin mai altfel. În primul rând că, dacă te apuci să citești afișul sau programul de sală, e prea puțin probabil să mai perseverezi până la “O femeie”, “O vecină”, darămite să mai ai răbdare să afli și cine este “Altă femeie”. Și toate astea deși “Altă femeie” nu e nici măcar “O femeie”, ea e ceva deosebit de toate femeile, sintetizate în rolul “O femeie”; ea ar fi putut la fel de bine să se numească și “Altceva”, delimitându-se de tot și nu numai de femeie în special.
Istoria “Altei femei” e, în general, cam asta: spăla rufe împreună cu “O femeie”*, legătură exterioară și înșelătoare, când, aclamat, călare pe minunatul său cal sur, prințul trecea tocmai pe acolo. Un destin implacabil veți spune, același destin care l-a scos pe celălalt prinț în calea Cenușăresei, pentru că este într-adevăr o dovadă de mare curaj din partea autorului să plaseze itinerarul plimbării suveranului în preajma locului unde “Altă femeie” spăla rufe. Aspect esențial, neobservat de critică, însă exemplar pentru existența “Altei femei”.
Dar înainte de a pătrunde mai adânc în universul, vom vedea, atât de tenebros al avatarurilor “Altei femei”, trebuie să răspundem la întrebarea cât se poate de legitimă: de unde vine ea, cine a fost ea înainte de a-l vedea pe minunatul prinț ce i-a atins tangențial existența, printr-o plimbare? Prin ce s-a opus ea, până acum, “Unei femei”, întrucât, trebuie să recunoaștem, în scena cu pricina și numai în ea, “Altă femeie” nu s-a opus nimănui cu nimic? Și totuși! Și totuși…
Nu putem trage o concluzie definitivă despre viața cuiva numai și numai pornind de la o clipă izolată, relevată nouă printr-o întâmplare neînsemnată.
Nenorocirea face că “Altă femeie” apare în mai toate piesele clasice – Goethe, de exemplu, păstrând o dragoste neascunsă față de cumsecadele nostru personaj –, însă, nebăgată în seamă și plutind în mister, eroina noastră rămâne implacabilă la orice tentativă a autorilor de a o scoate în evidență. (Există asemenea tentative? O mulțime…)
Drama ei este, însă, cu totul alta: în clipa când ni se relevă, “Altă femeie” dispare ca un fum, odată cu încercările noastre de a-i fixa contururile. Încercați să vă imaginați o piesă despre “Altă femeie”, o piesă în care ea să fie personajul central, în sensul că viața și întâmplările ei să preocupe firul principal al acțiunii. În clipa aceea, “Altă femeie” va primi un nume, o biografie și, în cel mai bun caz, va deveni “O femeie”. Dar, undeva, ascunsă într-un ciob de replică, “Altă femeie” va apare din nou, va scoate capul și va pluti în misterul fals, reflectat în oglinda în care am încercat zadarnic să-l prinde, atunci când – tentativă necugetată – am sperat s-o putem face eroină principală. Când, bine se știe, ea este în toate piesele eroina principală…

* Nu se va cunoaște cu precizie niciodată această istorie și, de aceea, un nimb de mister, trebuie să recunoaștem, o va învălui pentru totdeauna. (Nota lui Gough din ediția originală)
** “Suflecată până la brâu,/ Spăla, spăla rufele la râu”, în varianta românească sau “Bidu Bu’j/ Bidu bwa’j”, în insulele Guru Guru.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SIXTH  BOOK

in which we are told with much knowledge of some remarkable encounters of Mr. Gough with learned men of all kinds: doctors, professors, and others no better than themselves, and how these encounters took place and how they ended, without forgetting to note in this book also how wise men managed in few words to draw precious lessons from the skill with which Gough and Finch knew how to manage in the midst of such learned men.

What do the documents of the time tell us?

„Doctors are of two kinds: physicians and other professions. So are teachers.
It remains to choose, in due course,
which category to turn to when your head aches.”
(Gough – ” Thoughts and Impressions „, vol. II, p. 9, undated and abridged edition).

The old man’s patient eyes

„The need for order, a place for everything and everythin”We eagerly grasp a law, which serves as a weapon to our passion.” – Goethe, Iph., 5, 3.g in its place.” -James Joyce, Ulysses, 2, 353.

It’s hot outside in the sun. It’s warm in the shade of the room too.
He gets up from the writing table – an old-fashioned table with all sorts of drawers and drawers (Grandpa wrote at it too!) – and tries to drink some more water. (By the time you get the glass to your mouth, after you’ve filled it, but especially while you’re filling it, the water seems full of promise – promise that drains away once you pour the liquid down your throat. The water is warm. It has no taste.)
In front of him, on a worn armchair made of once-brown leather, an old man spoils the air with a bad tobacco cigarette.

I’m sorry, sir, the lawyer repeats to him later. The old man is silent, but looks at him with intelligent eyes. (The lawyer remembers that dogs are often said to have intelligent eyes.) You’ve lost the case… You’ve lost it… There is no inflection in the lawyer’s voice, no sorrow, no sympathy, no annoyance with the client who has detained him for so long.
I’ve lost him, doctor, says the old man.
You’ve lost him, the lawyer concludes and sits back down at his desk.
And what do we do, doctor? asks the old man.
There’s nothing more to be done.

The lawyer starts to leaf through some papers: unfortunately, he can’t throw the old man out, but after a while, the smell of the corn and the other man’s panting make him put down the papers – which he still doesn’t read.

Now you should go, go to bed, have another drink… This too shall pass…
Where do I go?
Home.

The old man looks past him with intelligent eyes and coughs. He doesn’t answer, gasps and looks at him.
„I can’t kick him out,” thinks the lawyer. The others understand, complain, swear, get angry, but leave. I should tell him I have work to do, that I’m waiting for someone…”

If you have work, I can wait outside, doctor…
Outside where?
Outside! And out.

„I can’t let him sit on the stairs,” thinks the lawyer. I can’t because of the people and because… I can’t!”.
The old man sits in the armchair in front of him again, panting and looking at him.
It’s hot outside. It’s hot. It’s hot inside, too, in the office cluttered with paperwork and old furniture.
The lawyer counts through the library shelves – an old library with glass doors, it was Grandpa’s library too – you walk over to it and try to pull who knows what hopes out of the yellowed papers, yellowed hopes too. Everything is full of moths.
In front of the desk, in a worn leather armchair, an old man gasps and talks in his sleep. How long has the old man been sitting in the leather armchair? The lawyer has known him there since his grandfather’s time. Every morning, when he wakes up, the lawyer feels he has to tell him that he has lost the case. Then the old man lights a stinky cigarette from the match the lawyer himself offers him, lets out a cloud of smoke and asks:

And what do we do, doctor?

„The old man doesn’t have long to live, the lawyer says to himself. I’ll do my best, but he’ll die. At least then they’ll take him away…”
The old man wakes him up, asking:

And what do we do, doctor?

SEVENTH BOOK

in which it will be seen that Gough’s strange life unfolded smoothly, like the lyrics of musicians’ songs, but with frightening parts, taken as it were from the most dreadful dramas of the most damned authors, and in which, on top of that, the part played by the man called Finch, ready at any moment to leap from the backstage of life into the fearful scene, as will be seen again how well the wise men of the world have known how to confine all this in the mirror of few words.

What do the documents of the time tell us?

„All life is a show”,
a saying attributed to Gough the Plantagenet.

The Star

„It’s easier to know the man in general than to know the man in particular.” – La Rochefocauld, Max., 436.

At the actors’ exit, the crowd of loudmouths waited impatiently: Gough, the great Gough, was to make his appearance at any moment. It was Gough, who, in the last film, had succeeded with a single blow of his fist in overthrowing a crew of horses, men and baggage; Gough, who with a single sword had succeeded in holding back a squadron of cavalry, including the messengers; Gough, who with a single well-aimed pistol shot had succeeded, though with his back turned, in knocking the key to the safe out of the criminal’s hand; Gough, for whose one heart in „The Singing Garter” eight women kill each other and three others go to Japan only to learn to make hara-kiri under Gough’s window, the same Gough who in „The Elephant in the Red” has a fight with a tank, and in „Reserved for Reptiles” plays with the same ease on harp, lyre and nai, while in the operatic scenes he kills Finch on an aria from „The Marriage of Figaro”, Gough, the same who in his immaculate white suit manages to pass just as immaculately through all the vicissitudes of „A Mother-in-law for My Horse” without getting dirty, including the great fountain scene when, sick with plague, foot rot and appendicitis, he nevertheless manages to hold off the bandits who were trying to spoil his friend’s engagement to the girl Gough secretly loved, it being said, of course, one and the same Gough with Gough, who in „Ambuscade” manages to tap-dance the whole film, though until the last sequence* he is faithfully bound to the schoolmaster’s bland and insipid niece, Gough, who in the television sketch „Young bookkeeper’s assistant on the morning of her bookkeeper’s lover’s divorce from the obnoxious and obnoxious bookkeeper F. S.”, playing the role of the beloved bookkeeper’s assistant on the morning of her divorce from F. S., manages, for thirty minutes, to kiss so conqueringly (and, in the meantime, making time and room to consume very politely and tactfully a pound of hot dogs), not to mention the sensational Gough in „Love H2SO4”, in which, after being scalped by Indians, so that for three sequences he can be seen naturally and wigless in all his bald grandeur, he still has the power to deliver an interesting philosophical dissertation to a funny bunch of girls who, after this shattering experience, will take her on a new path, some of them becoming stewardesses, the others innkeepers, Gough, the fearless knight of justice in „Onions and Onions”, the action taking place at the North Pole during the autumn solstice of an unforgettable leap year.

The door opened, the crowd hushed, camera flashes flashed, cameras began to buzz, and, with a whirl, three men, dark glasses and collars raised, stepped out into the street, jumped into the waiting car and disappeared.
People scattered, overwhelmed that they had been there, that they had seen him.
It was rumored that the famous Gough had been the one in the middle, others claimed it was the one in the black hat**, in any case it was the one in the ‘Pen’ who had been riding alone and safe on the roof of a bank, eating pumpkin seeds and shivering in the cold waiting for the villainous bandits.

* Based on the fact that in Gough’s famous cross-dressing role in „The Goat Salts the Table” both his wooden leg and segments of his dentures are shown for the first time in close-up.
** Based on the fact that some critics claim that in a historical film, the star wore a similar hat.

„Another woman”
– ESSAY –

„He who keeps his mouth, keeps his life.” – (Septuagint, Prov., 13, 3.)

(►Prescription:
A highly cultured man, Dr. Gough has written studies of decisive value even in such subtle fields as, for example, hydrology and prose. We give, by way of example, one of his classic contributions to aesthetics):
Another Woman had been cast in a show in which even the first love was said to play a neighbor. This was the theatre’s policy: they cast an important actress in a small role in each play, and the others could not revolt when they saw themselves cast again and again in such tear-jerking parts: „Dinner is served, Countess!”, „A sol has arrived from court, General!”, „I understand, Your Highness!”. And she couldn’t rebel, because once they made her queen, only they found a play in which all she had to do was say twice: „What a bore!” and once: „He’s cute, isn’t he, the count?”
But this „Other Woman” story is a bit different. For one thing, if you start reading the poster or the program, you’re unlikely to persevere to „A Woman”, „A Neighbour”, let alone have the patience to find out who „Another Woman” is. And all this even though „Another Woman” isn’t even „A Woman”, she’s something apart from all women, summed up in the role of „A Woman”; she might as well have been called „Something Else”, distinguishing herself from everything and not just a woman in particular.
The story of „Other Woman” is, in general, pretty much this: she was doing laundry with „A Woman „*, an outward and deceptive connection, when, acclaimed, mounted on his lovely, southern horse, the prince was riding by. An implacable destiny, you will say, the same destiny that brought the other prince into Cinderella’s path, for it is indeed a proof of great courage on the author’s part to place the itinerary of the sovereign’s ride near the place where „Another Woman” was washing clothes. An essential aspect, unnoticed by critics, but exemplary for the existence of „Other Woman”.
But before delving deeper into the universe, we shall see, so dark of the avatars of „Other Woman”, we must answer the most legitimate question: where does she come from, who was she before she saw the wonderful prince who tangentially touched her existence, through a walk? By what has she so far opposed „Another Woman”, since, we must admit, in the scene in question and only in it, „Another Woman” has not opposed anyone at all? And yet! And yet…

We cannot draw a definitive conclusion about one’s life solely and only from an isolated moment, revealed to us by an insignificant event.
The unfortunate fact is that „Another Woman” appears in most classical plays – Goethe, for example, having an undisguised love for our good-natured character – but, unnoticed and floating in mystery, our heroine remains implacable to any attempt by authors to make her stand out. (Are there such attempts? Lots of them…)
Her drama is, however, quite different: the moment she reveals herself to us, „Another Woman” disappears like smoke, along with our attempts to pin her down. Try to imagine a play about „Another Woman”, a play in which she is the central character, in the sense that her life and events are the main thread of the plot. At that point, the „Other Woman” will be given a name, a biography and, at best, will become „A Woman”. But somewhere, hidden in a shard of a line, the „Other Woman” will appear again, poke her head out and float into the false mystery reflected in the mirror in which we tried in vain to catch it when – foolhardy attempt – we hoped we could make her the main heroine. When, it is well known, she is in all the plays the main heroine…

This history will never be known precisely, and therefore a nimbus of mystery, we must admit, will forever shroud it. (Gough’s note from the original edition)
** „Suffused to the waist,/ Wash, wash the laundry in the river” in the Romanian version or „Bidu Bu’j/ Bidu bwa’j” in the Guru Guru Islands.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English