O Românie de câștigat (III) – ALTCULTURE MAGAZINE●70●6/2023
De Claudiu Iordache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
„Acesta e un politician de cea mai joasă speță, tipul omului fără scrupule, care vrea să fie veșnic la putere și slujind, pe rând, orice cauză. El este un acrobat abil, însă pe funia care-l ridică deasupra mulțimii nu se susține decât printr-o serie nesfârșită de crime și infamii!”
(Hellenica II)
De Claudiu Iordache
Omul acesta nu s-a născut în România, ci în Grecia lui Aristotel. Traversând istoria, el s-a oprit oriunde și-a găsit un adăpost, inclusiv aici, unde specia a proliferat. Nebănuiți, necunoscuți, „acrobații” națiunii și-au găsit refugiu în toate acele nișe de putere de unde au putut complota împotriva suveranității adeverite a unui popor înzestrat cu o uriașă capacitate de a suferi. Nu se întrevede alt anotimp. Iar speranța exhibată în schimbarea stărilor de lucruri ascunde lașitatea publică în spatele imprudenței! Ceea ce rămâne de dovedit.
Toate par să meargă în această direcție: înspre sfârșit, și aventura omenirii este o încercare de a i se împotrivi. După câteva milenii sufocate de platitudinea supraviețuirii, lumea simte în pântec iminența unei nașteri istovitoare. Veacul ce urmează ar putea fi unul dezagregator de istorie. El ne va rătăci în timp suficient de departe pentru a nu ne mai putea întoarce la ea decât ca la o cosmologie definitiv uzată. Tot ceea ce va continua să caute omul este sensul în care el însuși se recunoaște trăind. Să fie, oare, adevărat că odată ajuns la adevărul ultim al lumii sale, omul încetează a mai fi? Trebuie să ni-l închipuim, în raționalitatea sa nesigură, ca pe un animal care se supune înaintea a tot ceea ce îl hrănește? Cred că omul este un act surpat al creatorului său, o dublare inutilă a puterii sale, o operă decăzută a acelei clarviziuni ce menține în echilibru întreg universul. Iată pentru ce omul îi e atât de asemănător, pentru ce îi este atât de deosebit. Răsăritul luminii după care se ghidează este faldul insomniei infinite a celui căruia, dezicându-ne continuu de El, i-am spus Dumnezeu! Dacă vreți, Dumnezeu coboară, în ritmul Său, aceeași scară înspre Om pe care omul vrea să urce la Dumnezeu conștiința abia trezită a umanului său. Ne este ascunsă astfel o anumită complicitate aici; căci ceea ce unul relevă, celălalt decade. Următorul pas ce poate fi făcut: afirmația că fiecare individ se recunoaște în om tot atât de diferit cât Dumnezeu în fiecare formă risipită a creației sale. Ne este ascunsă nu numai o complicitate, dar și un interes – formula pentru a recunoaște inechitatea mereu redisputată a unei relații. Omul pretinde Lumii ceea ce lui Dumnezeu îi prisosește: chiar Puterea sa! Îngerii nu au pofte, diavolii nu au inhibiții!
De Claudiu Iordache
Îmi ascult inima fâlfâind în amurgul unor fapte fără importanță. Ştirile zilei sosesc, se așează în prafuri sure peste curiozitatea mea obosită. Soarele pe cer rămâne și pe mai departe o gravă iluzie a orbirii celor ce nu merg niciodată dincolo de cât pot înțelege. În România e pace. Mirosul volatil al benzinei ce acoperă străzile Bucureștiului anesteziază, până departe, prezentul prin care rătăcim ca nălucile. Am ieșit din casă cu sentimentul că manuscrisul abandonat pe masa de lucru nu mai merită continuat oricum. Orașul din jur pare un rug uriaș. Pe trotuare, pasul sleit al trecătorilor. Cearcănele lor… Nu departe, un parc. Pe o bancă, un vârstnic ațipit. O pereche de tineri caută un refugiu precar în propria lor taină. Mă plimb, la întâmplare, în sensul secolului pe sfârșite, nu mai grăbit decât el. Un clopot nevăzut bate ritmul pleoapei de lumină care se închide. Noaptea este încă o umbră la colțul ochiului unui trecător ce pare a mă privi… Dar nu mai contează. Gândurile mi-au rămas acasă. Cât efort, încă, pentru a-mi putea sfârși truda! Pe neașteptate, simt, încă de pe acum, cum ar trebui încheiată ultima filă a manuscrisului meu: „Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri primejduite!” Trăiesc, copleșit de presimțiri, ultimul amurg al veacului meu. În amiaza sa, Albert Camus se simțise mai bine pregătit ca nimeni altul să-i suporte ultima sancțiune. Mistificarea lumii noastre este un fapt împlinit.
România tace. Pe radierul tulburat al națiunii nu ajung rumorile Puterii. Cum puterea nu-i mai aparține, de ce ar interesa-o chemările celor ce continuă să o hăituiască? În România există cel puțin două Românii: cea de Sus, ca uleiul ce sufocă luciul apei cu încremeniri insondabile, și România de Jos, locuită de români care nu trăiesc, ci se lasă trăiți, și pentru care lumea e largă cât privirea aruncată în jur. Statele defecte se divulgă și prin această existență colectivă suprapusă și profund opusă. Dacă Puterea rămâne mereu sus, rezistența la putere ar trebui să vină de jos. Una este România țăranului și alta a orășenilor, una e România Capitalei și alta a provinciilor, una este România bătrânilor și alta a copiilor. România de astăzi e divizată ca inima mamei lui Hamlet. („Aruncă partea rea!” își somează mama prințul Danemarcei, dar Gertruda nu mai știe trăi doar cu partea bună. Între Regele-soț și Hamlet-fiul ea alege să moară!) România pare a fi și ales. Prezentul ei – o secvență acută a istoriei sale… Probabil că așa a găsit bolșevismul Rusia, la 1917. O țară râncedă, căreia i-a impus, prin violență, schimbarea! Dictatura exprimă un substitut al voinței absente a unui popor care, de la un moment dat, rămâne în urmă! Dar cui poate folosi stagnarea tânjitoare care a anesteziat România – o țară în care viitorul pare că a și avut loc? Trecem, astăzi, spre ziua de mâine, mărșăluind din nou și fără folos prin trecutul altora! În anii ’30, Grigore Gafencu, în drum spre Paris, respira ușurat după ce părăsea teritoriul românesc, pe la Oradea. „Ce șosele au ungurii!… Ce ne împiedică să avem șoselele noastre?” Ce ne împiedică să avem toaletele Europei? Cine ne împiedică să consumăm mai mult săpun decât Balcanii din jurul nostru? De ce nu reușim a părăsi feudalismul târziu, imperturbabil la ordine și valoare? În care parlament se fură, ca în codru, precum în cel al României: cuiere, portmonee, obiecte de toaletă? (Faimosul „grajd burghez” al lui Lenin.) Unde sunt lojele aleșilor mai aglomerate de vicii decât la noi? România să se fi obișnuit deja cu existența „de hambar”, în care poți arunca totul, uita totul? Părem a fi nomazii propriei noastre țări. România este șatra noastră, pe care „alogenii” noștri o „luminează”, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!
De Claudiu Iordache
Libertatea, la români, este ca un geamantan de om sărac! Câteva boarfe, colo, un portmoneu ponosit, un ciob de oglinjoară, un muc de creion. Românul nu mai are loc de libertățile lui. Într-o lume normală, libertatea este o iluzie construită. Dar să-i urmărim pe români… În libertatea lor, nu par deloc liberi! A le lua libertatea, nimic mai simplu de consimțit, egal cu a le lua praful de pe tobă. Altele le trebuiesc lor. Ţăranul român și-a dorit un pic de pământ. Pentru el, pământul e ca apa în pustiu. Nimic nu țipă mai tare ca pofta după apă! Libertatea ține de a fi, posesia de a avea. Toate romanele lui Rebreanu sunt ale lui a vrea. Încă nu avem nevoie de libertatea lui a fi. Asta este specialitatea străinilor. Să vrei să fii liber, în țara aceasta, înseamnă să nu semeni celorlalți. Poeții românilor au fost lăsați să moară înecați în ligheanul de indiferență al celor din jurul lor. Nu doar poeții sunt bolnavii libertății, ci aproape toate caracterele ce obișnuiesc să se hrănească din lucerna spiritului etic. Trăim, de fapt, într-o interminabilă eră a ideologiei proprietății. „Pohta ce-am pohtit!” a lui Mihai Viteazul ne-a devenit destin. În România (suntem totuși o țară fără vechime morală!) se pohtește la orice. Închisorile gem de pohticioși, ca și Parlamentul, de altfel. Pohticioșii urcă sau coboară pe o scară ce pare o ierarhie, deși nu este, căci ce diferență este astăzi între un infractor și un guvernant? Deși Constituția nu-l prevede, dreptul la pohtă se dovedește insuspendabil. Nici o lege nu-l poate înfrâna. Româncele pohtesc în Cipru, în Niger, la Stambul. Bărbații lor pohtesc la bișniță, la șmen, la jaf la drumul mare, la furt calificat, băgând spaima în benevolentia europeană.
De Claudiu Iordache
Tinerii noștri pohtesc la Cola, la chicken, la hamburgeri, la Spice Girls, la pizza. Aproape toată burtăverzimea României este o palmă întinsă la cerșit. Să fii liber înseamnă să te poți desprinde cu cutezanță de nevoia de a te sprijini pe proprietate! Căci proprietatea este și un adăpost pentru neputința de a fi liber. Sclavii aveau drept de proprietate, nu și pe acela de a fi liberi. România pare o țară de liberți. Părinții, când n-au fost prea plecate slugi, au fost șerbi. (Instituția moșnenimii a pierit acum câteva secole). Recitiți Arendașul Român, revedeți Moromeții lui Gulea, trecutul îndărătnic – al victimelor ce se fac preș sub tălpile cu platfus ale arendașilor – ne urmează în prezent. Revoluția a forțat o carceră care nu a existat. Am putut crede, până într-un Decembrie ‘89, că n-am fost liberi pentru că am fost constrânși la non-libertate. La un deceniu de atunci, continuăm să fim la fel de neînsemnat de liberi. Nu un dictator ne-a răpit libertatea, libertatea a plecat de lângă noi, dezgustată de apatia noastră. (Asta explică, în parte, reacția românilor de a lua partea stăpânului: supunere ce rezultă din lașitatea care îi împiedică să-l înfrunte! Şi dacă îl înfruntă un altul, stăpânul poate conta spontan pe tot sprijinul cârtitor al obidiților săi!) Zeiță a istoriei, libertatea nu întârzie acolo unde cei ce-i rostesc numele nu-i resimt sensul. Sensul libertății este un zefir ce se poate transforma pe neașteptate într-o furtună. Dar peste România nu se prefiră zefirul libertății, nu ară nici o furtună, ci numai un anume fel de a fi, dezlegat de jurământul de noblețe al existenței. România conjugă a avea așa cum mahomedanii își deșiră mătăniile. Ritualul posesiei este bogat în țara în care nu există dovezi că s-ar fi ridicat cândva o biserică și pentru bietul a fi. Dumnezeul românesc este totdeauna un unchi bogat, din America, după care putem eventual moșteni…
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
