O Românie de câștigat (II) – ALTCULTURE MAGAZINE●69●5/2023
De Claudiu Iordache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Claudiu Iordache
15 ani care nu au obosit inima să plângă!
De 15 ani nu mă mai simt întreg, cum nu-mi mai simt România întreagă! Am ales să nu tac. România este şi ţara mea. Îi port povara şi amara ei tristeţe încă nevindecabilă. Poate că alţii, ceilalţi, nu se vor opri din drum ca să se întrebe de ce atâta suferinţă, atâta neputinţă, atâta resemnare. Fiecare alege în felul în care este. Eu am ales deja într-un Decembrie 1989! Am trăit timp de şapte zile în imperiul speranţei, al fluviului uriaş de lacrimi şi sânge, al disperării cu chip uman. Am văzut România văduvă, ducându-şi fiii la groapa comună. Am fost acolo unde trupul ei a fost ars şi cenuşa i-a fost aruncată la canal. Atunci mi-au murit 1104 fraţi. Mă simt complice pentru ce a urmat. Memoria îmi aminteşte continuu „povara responsabilităţii”. Mi-o pretinde! „De ce nu-i lăsaţi pe oameni să continue? m-a mustrat un prieten. De ce nu-i ajutaţi să uite?” Sunt interogaţii care ţin de mecanismul supravieţuirii: să uiţi, să ierţi. Să faci pasul într-o altfel de lume, care să nu mai aibă nevoie de sacrificiul câtorva pentru ca toţi ceilalţi să se afunde în viitor. Dar cum? Dar care? O întreagă generaţie întârzie în trecutul său primejdios. Ea nu şi-a asimilat Revoluţia. A abjurat-o, în schimb. E dreptul ei, inclusiv, la ingratitudine. Dar să nu uităm: aşa cum este ea astăzi, o străină faţă de propriile răni, faţă de propriile rătăciri, aşa va fi şi pe mai departe. Clopotele înaltelor biserici ale neamului românesc vor continua să fumege mai degrabă decât să-i vestească o nouă dimineaţă. Căci izbăvitoare nu poate fi decât recunoaşterea şi ieşirea din nefericirea nesfârşită, în numele celor care în raiul său nu mai au ce mânca. România stă cu un prunc în braţe, întrebându-se dacă mai merită să-l crească. Cât încă nu-şi va adânci vinovăţia, nu-şi va găsi odihna. Nu trebuie să dispară o generaţie pentru asta. E nevoie doar de un gând comun: gândul despre o Românie care reînfrăţindu-i, dincolo de viaţă, pe martiri şi torţionari, să nu mai admită dictatura torţionarilor. Poate că am pretins prea mult de la ţara mea. Poate că mi-am pretins prea puţin. I-am rămas dator şi această carte ce încearcă să descrie istoria convulsiilor unei patrii întunecate. Această mărturisire aspră, care mi-a rănit sufletul! Şi care merge la întâlnirea cu toată România de astăzi, cu privirea cernită întoarsă la România de ieri…
De Claudiu Iordache
“Oamenii fac istoria fără a şti ce istorie fac!” Afirmaţia, a unui gânditor francez, nu putea defini mai nimerit situaţia României după revoluţia din Decembrie 1989… Românii au făcut Revoluţia fără a şti ce revoluţie fac! Ei n-aveau de unde să „ştie” că distrugând pentru a reconstrui, nu vor reuşi mai mult! Căci Regimul îşi lăsase vermina şi pe mai departe în sângele lor. Împuşcat la Târgovişte, dictatorul a putut reînvia astfel în toate acele conştiinţe în care libertatea nu a avut sens. În lunile care au urmat, confuzia dramatică între nevoia de libertate şi tentaţia prosperităţii i-a asmuţit pe români unii asupra altora. S-a dezlănţuit jaful generalizat pe proprietatea abandonată de o ideologie uzurpatoare. Solidaritatea din Decembrie s-a transformat fulgerător în marele război al românilor împotriva României. De atunci, ani lungi şi critici au trecut, dar războiul continuă şi nu i se întrevede un deznodământ. Neistovit se dovedeşte instinctul sinucigaş al românului care, în urma unui Crăciun pângărit de o execuţie la care a asistat, va intra în istoria sa păguboasă cu denumirea de românul postdecembrist! Ce duşmani mai inflexibili a ajuns să aibă astăzi România decât cei care îi vorbesc limba?
De Claudiu Iordache
„În viaţa politică nu facem politică, ci politicianism; în viaţa industrială şi agricolă nu muncim, ci ne pripim spre „câştigul fără muncă”. Pentru a ajunge în situaţia în care am ajuns, nu era nevoie de mâna străinilor duşmani. Căci duşmanii noştri nu sunt în afară de noi, ci sunt în noi înşine!”
(C. Rădulescu-Motru)
Smuls fără îngăduinţa lui din realitatea românească, personajul principal al acestei cărţi este Ţapu Nicolae. A adus pe lume şapte copii pe care i-a vândut cu bucata, în schimbul unui televizor color şi a două sute de mii de lei. Acest om cutreieră România, o trăieşte şi o marchează. Îi datorăm prezentul şi viitorul aproape eşuat al unei Românii resemnate în aşteptare. Nicolae Ţapu este nu numai un călău al destinului progeniturilor sale, ci şi o victimă a lui însuşi. Reîntrupat din valurile mocirlei româneşti, el nu ştie ce este, deşi ne reprezintă întru totul. Diavolul poate fi mulţumit! România a şi devenit un hotel pentru o naţiune în descompunere. Dar pe Ţapu Nicolae nu-l interesează asta, preocupat, cum pare, să-şi vândă progenitura. Îi „închin” această carte încheietoare de ciclu. Ţara noastră – locuinţa acestui om – a devenit refugiul atâtor români care îi seamănă. Scriu aceste rânduri în seara dinaintea Paştelui anului 2000. Oare România va mai putea învia? Clopote îndepărtate bat sau numai mi se pare?… Iisus este în drum spre Bucureşti, dar s-ar putea să întârzie la întâlnirea cu toată România. Să-l fi întâlnit, în calea Sa, pe Ţapu Nicolae, care, la colţul lumii româneşti, îşi vinde pruncii cu şaişpe mii de lei la kilogram? Şi dacă l-a întâlnit, poate că l-a şi iertat, înfiindu-i copiii. Doar noi nu ne mai putem ierta, cât încă România este chiar Ierusalimul Său năruit…
De Claudiu Iordache
O naţiune în descompunere! O naţiune suferind, din plin, de nostalgia noroiului (nostalgie de la boue – Baudelaire)! Nici o temă nu poate fi mai deconcertantă pentru un eseu. Descompunerea unei naţiuni… Semnele decăderii ei (sordes), hainele ponosite ale supravieţuirii… Naţiunea română se clatină pe picioare în biografia fiecărui român. O avalanşă de dovezi… Dincolo de acestea, axioma: „României nu i-a fost ameninţată mai întâi trăinicia, ci demnitatea!” poate nelinişti conştiinţa publică. O ţară care se surpă poate atinge, in extremis, dimensiunea unui dezastru european. Tac îndelung înainte de a adăuga cuvinte acestui text. Afară, stările de fapt par în regulă. Legea gravitaţiei funcţionează în România. Pe cerul Bucureştiului, insule firave ale seninului. În această primăvară târzie am trecut, în avion, peste corola Carpaţilor. Îndărătnicia lor istorică pare pentru totdeauna îmblânzită. Pământul românesc se bronzează în verde! Familiară îmi este această ţară în care mulţi părem atât de străini! Dragostea naturală pentru ea a secat. O neaşteptată nevoie de infidelitate o bântuie. Trăim în plină anarhie a aparenţelor. Eşecul pândeşte, nesătul, fiinţa invizibilă a unei naţiuni imprudente în aventura sa. Ce o inspiră, ce o însufleţeşte azi? Imaginea totalizantă a particularului? Diversitatea abolită? Algoritmul profitului, smuls brutal din sufletul planetei? Un nou deghizament al puterilor ei invizibile? Omul continuă să se lase devorat de viitor, şi în suspendarea împotrivirilor lui fireşti găsesc eu temeiul noii sale crize. Aproape fără să simţim, câştigă teren modelul dublării realului prin spectacolul său, al supremaţiei oglinzii asupra chipului, al omului magic – fondator al fantasmelor dominante şi al iluzoriului represiv – asupra omului real, finisând în umanitatea tot mai hărţuită a fiinţei omul fără intimitate. (De altfel, de la o vreme, într-o lume tot mai săracă, susţinerea iluziei a ajuns să ne coste mai mult decât „întreţinerea” realităţii!) Materialitatea ne-a obosit, divinitatea continuă să ne umilească, spaţiul dintre cer şi pământ a rămas al coşmarului omenesc. Miturile noastre au murit înaintea noastră. Civilizaţia Tele este ultima mare putere a acestui început de veac, înaintea căreia predarea necondiţionată a drapelelor României rămâne o chestiune de clipe.
Acest comentariu despre trecutul care continuă, o biografie sumară şi evident personală a declinului românesc, nu rezultă din conflictul meu cu puterea, ci din conflictul puterii cu o naţiune ce nu i s-a împotrivit îndeajuns! Dar nu-mi fac iluzii. Cunosc limitele protestului scris. Oamenii normali nu votează cu contestaţia. Ei vor sprijini mai degrabă un regim ce construieşte pervers ori greşit decât o utopie care numai promite. Şi am mai scris acest text cu gândul la ceea ce ar fi putut fi dacă…. Astăzi ştiu că Revoluţia de Aur a deschis românilor o Poartă de Rugină. Defetismului generaţiei mele eu îi spun: „Daţi-mi înapoi ţara în care nu s-a murit inutil, ori viaţa celor care s-au jertfit pentru voi!” Să accepţi resemnat să rămâi la periferia umanului, să nu-ţi poţi creşte copiii ori îngriji bătrânii, să n-ai parte de un acoperiş deasupra capului şi de un petic de pământ pe care să-ţi îngrijeşti grădina, să mori cu zile şi să nu te întrebi de ce? Poţi înţelege, dar nu poţi respecta fiinţa care nu se mai ridică în apărarea demnităţii sale. Omul nou al lui Ceauşescu a ajuns, între timp, la vârsta senescenţei – nu şi a senectuţii. Maşinărie umană scoasă din uz, care în libertate se comportă ca în sclavie, carnea de tun şi argumentul principal al regimului oligarhic ce se pregăteşte de nunta sa cu Occidentul; nunta unei democraţii frivole cu Băiatul Rău al unei dictaturi avortate! În textul meu am oferit, totodată, dovada felului în care poate fi înăbuşită în catifea contestaţia individuală. Să fie, oare, condiţia morală alegerea eşuată a revoltei individului singur? Dar ce poate face o carte acolo unde totalitarismul nu este doar al opresorilor, ci şi al celor ce-l suportă necondiţionat?
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
